Codul care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, schingiuit din nou.
Există acte normative proaste. Există acte normative incoerente. Și mai există o categorie specială: actele normative pe care autorii lor le strică încă o dată înainte să apuce măcar să trăiască. Acolo a ajuns Codul Urbanismului și Construcțiilor (CUC).
Codul urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a fost publicat la 30 ianuarie 2024, iar corpul principal al reglementării urma să intre în vigoare peste 12 luni. Cu toate acestea, Parlamentul a intervenit deja de două ori asupra lui prin LP203/2024 și LP236/2025, iar prima modificare a venit înainte ca partea principală a Codului să intre măcar în vigoare. În cele două runde au fost atinse 26 de articole distincte, plus o secțiune și o anexă. Iar acum Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale vine cu încă o rundă de modificări, pusă în consultări publice. Asta nu mai arată a stabilitate normativă. Arată a avarie continuă.
Și aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Escrocii politici, care și-au închipuit că știu deja să scrie legi, au luat și au stricat toată legislația în construcții. În loc să facă armonizare între legi și acte normative, în loc să corecteze inadvertențele și contradicțiile, și-au arogat dreptul să scrie un Cod. Iar acum acest Cod trăiește ca o biată rudă: se tot leagă ba de un perete, ba de altul, nimeni nu-l vrea cu adevărat, dar nici nu poate renunța la el, pentru că e „rudă” cu acte în regulă. Și cu sancțiuni, dacă nu-l bagi în seamă. Numai că, în loc să facă analiza ex post pe care legea o cere, s-au apucat să strice și mai departe ce au pornit.
Pentru că aici este miezul problemei: Legea nr. 100/2017 nu spune că autoritatea poate modifica haotic actele normative ori de câte ori îi vine chef. Ea spune clar că implementarea actelor normative trebuie monitorizată pentru a vedea gradul de aplicare, dacă obiectivele au fost atinse și ce consecințe negative sau neprevăzute au apărut. Și mai spune ceva foarte important: monitorizarea se face cel târziu după 2 ani de la intrarea în vigoare, iar la final trebuie întocmit raportul de monitorizare, care, dacă sunt necesare modificări, servește drept bază pentru noile intervenții legislative.
Cu alte cuvinte, ordinea firească a lucrurilor este simplă: mai întâi evaluezi, apoi modifici. Mai întâi vezi cum a funcționat norma în practică. Mai întâi discuți cu cei afectați de ea. Mai întâi identifici contradicțiile, blocajele, costurile, efectele asupra administrației locale, asupra proiectanților, asupra dezvoltatorilor, asupra proprietarilor, asupra autorităților de mediu, patrimoniu și control. Și abia după aceea te apuci să rescrii articole. Numai că la noi, desigur, s-a ales calea „mai creativă”: întâi se scrie prost, apoi se modifică repede, apoi se modifică încă o dată, iar analiza vine poate cândva, dacă mai rămâne ceva de analizat.
Responsabilitatea pentru această monitorizare nu aparține Ministerului Justiției, așa cum unii ar putea încerca să sugereze. Legea spune că monitorizarea o face instituția responsabilă de implementarea actului normativ, iar pentru CUC aceasta este în mod evident MIDR. Ministerul Justiției coordonează metodologic procesul și verifică rapoartele, dar nu el implementează Codul, nu el îl aplică în domeniul urbanismului și construcțiilor și nu el poate substitui ministerul de ramură în obligația de a-și evalua propriul monstru normativ.
De aceea, întrebarea corectă este foarte simplă: unde este raportul de monitorizare a CUC? Unde este documentul distinct, serios, verificabil, care arată cum a fost aplicat Codul, ce articole au funcționat, unde au apărut contradicții, ce norme au produs blocaje, ce efecte au avut asupra autorizării, asupra documentațiilor de urbanism, asupra controlului de stat și asupra relației dintre autoritățile locale și cele centrale? Pentru că un proiect de modificare nu este raport de monitorizare. Un proiect de modificare spune doar ce vrei să schimbi. Raportul de monitorizare trebuie să arate de ce, pe ce bază și cu ce dovezi schimbi.
În forma actuală, proiectul MIDR din consultări publice nu poate fi vândut drept „monitorizare”. Este, în cel mai bun caz, o listă de intervenții motivate de cazuri disparate, de nemulțumiri punctuale și de dorința politică de a arăta că „se face ceva” și, de a-și aroga încă ceva din drepturi de a pune semnături pe ceva. Dar monitorizarea reală nu înseamnă câteva exemple scandaloase puse în nota de fundamentare. Nu înseamnă nici să scoți din mânecă o serie de amendamente și să pretinzi că ele sunt rezultatul unei reflecții sistemice. Monitorizarea reală înseamnă expertiză pe tot proiectul normativ, raportare la practica aplicării lui, la actele emise în baza lui, la dificultățile de aprobare și avizare, la blocajele din teren și la efectele juridice și administrative produse în viața reală a orașului.
Și aici apare încă o ironie amară. CUC este exact acel tip de act care avea nevoie de monitorizare „ca aerul”. A adunat la un loc domenii vaste, norme diferite, logici instituționale diferite și multe articole care nu au fost suficient armonizate nici între ele, nici în interiorul Codului, nici cu restul legislației. Într-o asemenea situație, evaluarea ex post nu era un moft de procedură. Era singura cale serioasă de a înțelege ce anume trebuie corectat. Dar, desigur, pentru asta trebuie să ai răbdare, disciplină și respect minim față de tehnica legislativă. Iar când te crezi deja maestru înainte să fi învățat alfabetul, toate acestea devin opționale.
Mai grav este că această lipsă de rigoare se transferă direct asupra tuturor celorlalți. Autoritățile locale sunt obligate să aplice norme instabile. Profesioniștii trebuie să urmărească un text care se schimbă înainte să apuce să se așeze. Investitorii și proprietarii suportă impredictibilitatea. Iar orașul plătește costul acestei legislații improvizate: întârzieri, contradicții, blocaje, litigii și decizii arbitrare. Un cod nu este o postare pe rețele sociale pe care o editezi de trei ori până seara. Un cod este o arhitectură normativă care trebuie să dea reguli clare, stabile și coerente pentru ani înainte. Exact asta CUC a promis și exact asta nu reușește să livreze.
Dacă MIDR vrea să fie tratat serios în această discuție, atunci trebuie să facă un lucru elementar: să prezinte public dacă a efectuat monitorizarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 100/2017, să arate raportul distinct aferent și să explice legătura dintre concluziile acelui raport și textele concrete pe care le propune acum. Nu este suficient să spui, solemn, că lupți cu construcțiile neautorizate. Nu este suficient să invoci încălcări la emiterea autorizațiilor. Toate acestea pot fi reale. Dar nu ai voie să umbli prin altă junglă a CUC-ului ca chiorii și să te comporți ca și cum orice amendament scris în grabă ar fi automat și o soluție.
Într-un stat care își respectă propriile reguli, înainte să rescrii din nou un cod, demonstrezi că l-ai înțeles, că l-ai evaluat și că știi exact unde a produs efecte rele. Altfel, tot ce faci este să adaugi o nouă rundă de improvizație peste improvizația inițială. Și exact aici suntem.
Sigur, să le acordăm, ca și de fiecare dată, prezumția de evoluție: cei care s-au instalat atât de confortabil în postura de autori de norme pot, desigur, să învețe. Poate, cu timpul, vor ajunge chiar să scrie legi bune. Numai că, într-un domeniu atât de dens și sensibil, există o disciplină elementară a decenței profesionale: mai întâi înțelegi, apoi reglementezi; mai întâi armonizezi, apoi rescrii; mai întâi analizezi efectele, apoi propui remedii. Și, mai ales, mai întâi îi asculți pe cei care țin sistemul în picioare prin experiență, practică și memorie instituțională — abia după aceea îți permiți să codifici urbanismul și construcțiile ca și cum ai aranja piese decorative pe un birou.
Până atunci, însă, rămânem cu acest spectacol de provincie legislativă: un Cod care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, bruscat din nou; un minister care trebuia să explice și a ales să peticească; și o clasă de reformatori improvizați care au confundat, încă o dată, îndrăzneala cu competența.