Posted on publicat de by svetlana

STATUL NU POATE FI GUVERNAT ÎN REGIM DE OUTSORCING

0Shares

Cheltuim tot mai mult pentru expertiză. Poate că a venit timpul să investim mai mult în instituțiile care ar trebui să o producă și să o valorifice din interior. Ce facem? Cum îi încurajăm pe cei mai buni experți să intre în instituțiile publice, să ocupe funcții oficiale, să semneze, să decidă și să răspundă pentru consecințele politicilor pe care astăzi doar le recomandă? Pentru că autoritatea fără răspundere și răspunderea fără autoritate nu pot produce instituții puternice.

În ultimii ani, s-a împământenit aproape fără să observăm o idee care pare firească: pentru ca administrația publică să fie modernă, ea trebuie să lucreze cât mai mult cu experți, consultanți, organizații internaționale, mediul academic și societatea civilă. Premisa este corectă. Niciun stat contemporan nu poate pretinde că deține, exclusiv în interiorul instituțiilor sale, întreaga expertiză necesară pentru a răspunde unor provocări din ce în ce mai complexe – de la schimbările climatice și transformarea digitală până la mobilitate urbană, infrastructură, locuire sau securitate energetică.

Problema nu este colaborarea cu expertiza externă. Problema apare atunci când colaborarea este confundată cu substituirea.

Există o diferență fundamentală între un stat care utilizează expertiza și un stat care începe să depindă de ea. În primul caz, expertiza completează capacitatea instituțională. În al doilea, ajunge să o înlocuiască. Iar aceasta nu mai este modernizare administrativă, ci o formă discretă de slăbire a instituțiilor.

Statul nu poate fi guvernat în regim de outsourcing.

Poți externaliza un studiu geotehnic. Poți externaliza dezvoltarea unui soft. Poți contracta proiectare, audit, cercetare, expertiză de nișă sau consultanță metodologică. Toate acestea sunt instrumente legitime ale unei administrații moderne.

Dar nu poți externaliza DISCERNĂMÂNTUL INSTITUȚIONAL.

Nu poți externaliza capacitatea de a defini interesul public. Nu poți externaliza responsabilitatea deciziei. Nu poți externaliza memoria administrativă, înțelegerea contextului local sau asumarea consecințelor unei politici publice.

În momentul în care ministerul, primăria sau agenția publică încetează să mai producă propria analiză și ajunge doar să compare opiniile consultanților, instituția nu mai este autorul politicii publice. Devine administratorul unor documente elaborate de alții.

Formal, decizia îi aparține în continuare.

În realitate, centrul de greutate al procesului decizional s-a mutat în afara instituției.

Aceasta este una dintre cele mai puțin discutate vulnerabilități ale administrației contemporane.

Sprijinul extern a avut și continuă să aibă o contribuție importantă în modernizarea administrației. Ar fi incorect să ignorăm rolul organizațiilor internaționale, al instituțiilor financiare, al universităților, al consultanților sau al societății civile. Numeroase reforme au fost accelerate datorită acestor parteneriate. Au fost introduse metodologii noi, standarde profesionale, practici internaționale și resurse pe care administrația nu le-ar fi putut mobiliza singură.

Însă orice instrument util poate produce efecte nedorite atunci când este folosit fără măsură.

Expertiza externă trebuie să consolideze administrația, nu să creeze dependență de ea.

Din păcate, uneori se întâmplă exact invers. Instituțiile încep să aștepte soluțiile din exterior. Analizele sunt comandate aproape exclusiv consultanților. Strategiile sunt redactate în afara administrației. Evaluările sunt realizate de echipe care, odată cu încheierea proiectului, dispar. Cunoașterea acumulată pleacă împreună cu ele.

Instituția rămâne cu raportul.

Nu și cu capacitatea de a reproduce procesul prin propriile forțe.

Adevărata valoare a expertizei externe nu constă în documentul livrat, ci în competența care rămâne în administrație după plecarea consultantului.

Dacă funcționarii înțeleg metodologia, pot actualiza analiza, pot explica raționamentul și pot continua munca fără sprijin extern, investiția și-a atins scopul.

Dacă singurul rezultat este un raport elegant arhivat într-un server, proiectul poate fi încheiat administrativ, dar este un eșec instituțional.

Întrebarea esențială nu este dacă statul trebuie să colaboreze cu experți.

Răspunsul este evident: da.

Întrebarea adevărată este alta.

Cine rămâne autorul deciziei?

Cine formulează problema?

Cine stabilește interesul public?

Cine verifică ipotezele?

Cine adaptează recomandările la realitatea locală?

Cine răspunde pentru consecințe?

Numai instituția publică poate face toate acestea în mod legitim.

Expertul poate recomanda.

Consultantul poate analiza.

Organizația internațională poate finanța.

Universitatea poate cerceta.

Societatea civilă poate semnala probleme.

Dar numai autoritatea publică poate decide în numele cetățenilor.

Această distincție nu este una teoretică.

Ea reprezintă fundamentul responsabilității democratice.

În domenii precum urbanismul, infrastructura, patrimoniul, locuirea, educația, sănătatea sau protecția mediului, recomandările tehnice nu sunt niciodată pur tehnice.

Ele redistribuie resurse.

Influențează drepturi de proprietate.

Modifică priorități bugetare.

Afectează comunități întregi.

Din acest motiv, nicio instituție nu își poate permite să adopte soluții doar pentru că „așa au recomandat experții”.

Expertul poate avea dreptate.

Dar instituția trebuie să înțeleagă de ce.

Expertul poate greși.

Instituția trebuie să poată observa acest lucru.

Expertul poate propune o soluție excelentă într-un anumit context și complet nepotrivită într-altul.

Instituția trebuie să distingă între model și realitate.

Această capacitate de evaluare critică reprezintă adevărata maturitate administrativă.

 

În autoritățile publice există funcționari care nu pot semna un act administrativ fără să răspundă personal pentru el.

Ei își asumă avize, autorizații, certificate, dispoziții, procese-verbale și decizii într-un cadru juridic riguros, unde fiecare semnătură poate produce consecințe disciplinare, contravenționale, civile sau chiar penale.

În același timp, în jurul lor gravitează experți și consultanți care formulează recomandări cu impact major asupra politicilor publice, fără a purta același tip de răspundere.

Este o constatare privind distribuirea responsabilității.

Nu este firesc ca raționamentul să se deplaseze în exterior, iar răspunderea să rămână exclusiv în interiorul instituției.

Funcționarul semnează.

Consultantul pleacă.

Instituția răspunde.

Proiectul se încheie.

Comunitatea suportă efectele.

Această separare dintre influență și responsabilitate este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale guvernării moderne.

 

Se vorbește frecvent despre lipsa resurselor financiare și despre deficitul de personal din administrație.

Sunt probleme reale.

Dar există o întrebare și mai importantă.

Mai produce statul propria expertiză?

Mai este administrația un centru de competență sau doar o platformă de implementare a unor soluții concepute în exterior?

Un stat devine cu adevărat slab nu atunci când are puțini bani, ci atunci când nu mai poate defini singur o problemă, nu mai poate redacta o politică publică fără consultanți și nu mai poate evalua critic recomandările primite.

Aceasta nu este lipsă de finanțare.

Este pierderea autonomiei intelectuale. Regretabil, dar fix acest fenomen se constată.

 

Orice instituție funcționează pe baza unei memorii profesionale.

Nu doar arhivele sunt importante.

Ci experiența acumulată.

Greșelile care nu trebuie repetate.

Jurisprudența administrativă.

Relațiile instituționale.

Înțelegerea contextului local.

Această memorie nu poate fi cumpărată prin contract de expertiză.

Ea se construiește în timp și se pierde surprinzător de repede atunci când instituția devine doar beneficiar al expertizei produse în altă parte.

Există o diferență esențială între a cumpăra un studiu și a construi o capacitate instituțională.

Prima este o achiziție.

A doua este o investiție.

Doar cea din urmă produce dezvoltare, dar din prima se cumpără „jucării„ moderne și scumpe, pe care nu le poți utiliza.

 

În ultimele două decenii, Republica Moldova a beneficiat de un sprijin extern considerabil.

Uniunea Europeană, instituțiile financiare internaționale, agențiile ONU și numeroși parteneri de dezvoltare au investit resurse importante în consolidarea administrației publice.

Aceste contribuții trebuie apreciate.

Dar tocmai pentru că sunt atât de valoroase, ele trebuie evaluate după criteriul corect.

Nu prin numărul proiectelor implementate.

Nu prin valoarea granturilor atrase.

Nu prin numărul strategiilor elaborate.

Ci printr-o întrebare simplă:

Este instituția mai capabilă astăzi decât era înainte de proiect?

Dacă răspunsul este afirmativ, investiția și-a atins scopul.

Dacă aceeași instituție are nevoie peste câțiva ani de aceeași expertiză pentru aceeași problemă, atunci am finanțat activitate scumpă, nu capacitate.

 

E o situație, când în jurul administrației apar uneori structuri paralele.

Analiza se face într-o parte.

Politica publică se redactează în alta.

Monitorizarea aparține altui proiect.

Evaluarea este externalizată unei alte echipe.

Instituția publică rămâne coordonatorul formal al unui proces pe care îl controlează din ce în ce mai puțin. Coordonator, dar fără capacitate de discernământ.

Această fragmentare nu afectează doar eficiența administrativă.

Ea afectează responsabilitatea democratică.

Cetățeanului îi devine tot mai greu să înțeleagă cine răspunde pentru o politică publică.

Consultantul spune că a oferit doar recomandări.

Proiectul afirmă că implementarea aparține beneficiarului.

Beneficiarul invocă metodologia proiectului.

Finanțatorul amintește că decizia aparține autorităților naționale.

Formal, fiecare are dreptate.

Practic, responsabilitatea se diluează.

Iar acolo unde responsabilitatea se diluează, încrederea publică începe să dispară.

 

O administrație matură nu trebuie să aleagă între izolare și dependență.

Aceasta este o falsă alternativă.

Instituțiile au nevoie de parteneri.

Au nevoie de expertiză.

Au nevoie de finanțare.

Dar trebuie să rămână autorii deciziilor.

Modernizarea administrației nu înseamnă să înlocuiești funcționarul cu consultantul.

Înseamnă să creezi funcționari suficient de competenți încât să poată lucra de la egal la egal cu cei mai buni consultanți.

Expertul aduce cunoaștere.

Instituția produce decizia legitimă.

Primul oferă opțiuni.

A doua stabilește direcția.

Primul contribuie.

A doua răspunde.

Numai această delimitare poate face cooperarea sănătoasă.

 

În același timp, trebuie să discutăm mai serios despre responsabilitatea celor care influențează politicile publice.

Influența este, la rândul ei, o formă de putere.

Nu doar semnătura de pe ultimul act administrativ reprezintă exercițiul puterii.

Putere înseamnă și definirea problemei, selectarea datelor, alegerea metodologiei și formularea alternativelor.

Din acest motiv, influența asupra deciziei publice trebuie să fie însoțită de standarde ridicate de transparență și integritate.

Nu pentru a limita libertatea profesională.

Nu pentru a descuraja expertiza.

Ci pentru a proteja credibilitatea procesului decizional.

Expertiza autentică nu are nimic de ascuns.

Cu cât este mai transparentă, cu atât devine mai credibilă.

 

Poate cea mai importantă investiție într-o administrație modernă nu este investiția în documente.

Este investiția în oameni.

Nicio strategie nu poate suplini lipsa unei instituții care o înțelege.

Niciun consultant nu poate înlocui cultura profesională a administrației.

Niciun proiect nu poate substitui competența funcționarilor care vor rămâne în instituție după încheierea finanțării.

În mediul privat există o regulă simplă.

Consultantul și-a făcut bine treaba atunci când organizația poate funcționa mai bine fără el decât înainte de colaborare.

Același principiu ar trebui să fie valabil și pentru administrația publică.

Succesul expertizei nu se măsoară prin durata dependenței beneficiarului.

Se măsoară prin autonomia pe care reușește să o construiască.

 

În cele din urmă, această dezbatere nu este despre consultanți.

Este despre stat.

Despre felul în care înțelegem instituțiile publice.

Despre tipul de administrație pe care dorim să îl construim.

Nu avem nevoie de un stat care consumă permanent expertiză.

Avem nevoie de un stat care produce expertiză.

Nu avem nevoie de instituții care administrează proiecte.

Avem nevoie de instituții care administrează interesul public.

Nu avem nevoie de funcționari care validează concluzii formulate de alții.

Avem nevoie de profesioniști care gândesc, decid și răspund pentru propriile judecăți.

Pentru că proiectele au un început și un sfârșit.

Finanțările vin și pleacă.

Consultanții își încheie misiunile.

Mandatele politice se schimbă.

Dar instituțiile trebuie să rămână.

Iar dacă, la sfârșitul fiecărei reforme, instituția este mai puternică decât la început, reforma și-a atins scopul.

Dacă, dimpotrivă, după fiecare proiect administrația rămâne la fel de dependentă ca înainte, atunci am produs activitate, dar nu am produs stat.

În cele din urmă, nu conferințele vor administra orașele.

Nu rapoartele vor semna actele administrative.

Nu prezentările PowerPoint vor răspunde în instanță.

O vor face întotdeauna instituțiile statului.

De aceea, cea mai importantă investiție pe care o putem face nu este într-un nou proiect și nici într-un nou raport.

Este în capacitatea instituțiilor de a gândi cu propria lor minte.

Fiindcă un stat poate cumpăra aproape orice.

Mai puțin propria judecată.

Iar în clipa în care renunță la aceasta, încetează să mai guverneze cu adevărat.

 

Dacă nu schimbăm urgent această abordare, vom continua să investim milioane în expertiză externă și prea puțin în oamenii care trebuie să guverneze. Vom cumpăra anual studii noi pentru probleme pe care instituțiile ar fi trebuit să le poată analiza singure. Vom deveni tot mai eficienți în contractarea consultanței și tot mai slabi în exercitarea guvernării. Nicio reformă nu poate reuși atâta timp cât cel mai valoros activ al statului – funcționarul public competent – rămâne cel mai puțin finanțat. Capacitatea administrativă nu se importă și nu se contractează. Ea se construiește prin investiții directe în oamenii care vor rămâne în instituții și după ce proiectele, finanțările și consultanții vor fi plecat.

Cea mai bună expertiză nu ar trebui să graviteze permanent în jurul statului, cu critici sporadice pentru care nu-și asumă nici un risc  propriu, ci să intre în stat, pe funcții oficiale, unde influența este însoțită de responsabilitate.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Sacrificarea „groparilor„

0Shares

Încă în a. 2021 am scris despre acești escroci politici, pentru a atrage atenția, ce șmecheri au ajuns să aibă putere în cercurile decizionale, atunci, în CMC. Pe lângă faptul că erau cu lipsă de cunoștințe, experiență, mai erau și manipulatori peste măsură, cu doză mare de ranchiună, aruncată peste tot, ce nu-i aranja din punct de vedere a apartenenței de clan. Subsemnata, eram ținta acestor atacuri. Pentru că presa liberă nu prea îmi întreba opinia, dar se limita la faptul, că nu am fost găsită pentru opinie (cea, ce era fals), îmi scriam opiniile pe blog, cu gândul, că va veni vremea și vor fi citite. Am făcut o rubrică specială ”Groparii PASului”, astfel punctând, că oamenii incompetenți, ranchiunoși, toxici, vor trage la fund fix pe cei, care au încredere în ei. Și vor compromite tot, de ce se vor atinge. 

Acum consider necesar să mai amintesc oamenilor cum se manifesta gașca de escroci la ședințele CMC, care deloc nu le făcea față și nici nu ajuta în nici un mod la luarea deciziilor în folosul comunității. Nu e suficient să organizezi bătălii ca la ușa cortului și dansuri în jurul tribunei în ședințe, e nevoie de implicare reală, cu proiecte de decizii care aduc plus-valoare orașului, care rezolvă probleme complicate, pentru asta se aleg consilieri, nu pentru opinii de „баба ягa против”, asta o pot face blogherii și fără ei. Păcat, că unii consilieri aleg să se poziționeze ca și simpli blogherași. 

Acum, cu scandalul „MOLDATSA„ se sacrifică unii din gropari, care și-au îndeplinit misiunile lor toxice, s-au pricopsit cu sume fabuloase, deci, pot pleca liniștiți în demisii „de onoare„… Întrebarea e – unde-s groparii și unde e onoarea…

https://svetlana.dogotaru.net/reactii-la-calomnii-minciunile-lui-cojuhari-si-gradinaru-consilierii-cu-aere-de-boierasi-%EF%BF%BC/

 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

DESPRE VIZIUNE

0Shares

E la modă acum să vorbești, că trebuie viziune și nimeni nu o are, pentru că toți nu știu, cunosc doar cei „unși„ cu girul de experți în urbanism. Și, desigur consilierii cei tineri, care acum descoperă acest domeniu în CMC. E bine că descoperă, cu timpul vor deveni și ei specialiști, totul se învață. Adesea auzim de la ei că municipiul Chișinău nu are o viziune de dezvoltare. În realitate, această afirmație nu corespunde faptelor.

Municipiul Chișinău are o viziune de dezvoltare aprobată prin documente oficiale încă din anul 2007. Prin Decizia Consiliului municipal Chișinău nr. 68/1-2 din 22 martie 2007 a fost aprobată componenta directoare a Planului Urbanistic General al municipiului Chișinău, document strategic elaborat pentru perioada 2007–2025. Acesta nu este doar un plan de zonificare, ci documentul fundamental care stabilește modelul de dezvoltare al capitalei pe termen lung.

Memoriul General al PUG definește viziunea de dezvoltare a municipiului prin obiective strategice clare: consolidarea Chișinăului ca principal pol urban al Republicii Moldova, dezvoltarea unei structuri urbane echilibrate, modernizarea infrastructurii, creșterea calității vieții, protejarea patrimoniului construit și a mediului natural, dezvoltarea economică și utilizarea eficientă a teritoriului. Totodată, documentul promovează un model de dezvoltare bazat pe cooperarea dintre administrația publică, mediul privat și societatea civilă.

Mai mult decât atât, autorii PUG au înțeles că un document de planificare nu produce efecte doar prin aprobarea sa. Din acest motiv, Memoriul General prevede expres necesitatea elaborării unui Plan de acțiuni pentru implementarea prevederilor PUG, cu stabilirea etapelor, priorităților, responsabililor și surselor de finanțare. Totodată, documentația recomandă constituirea unei structuri instituționale dedicate managementului implementării Planului Urbanistic General, care să coordoneze realizarea măsurilor prevăzute, să monitorizeze indicatorii de dezvoltare și să actualizeze periodic documentul în funcție de evoluția municipiului.

Din păcate, una dintre principalele dificultăți ale PUG 2007 nu a fost lipsa unei viziuni, ci lipsa unui mecanism instituțional permanent de implementare și monitorizare. Multe dintre proiectele prevăzute necesitau investiții etapizate, coordonare între instituții și monitorizare continuă. În lipsa unei entități dedicate implementării și a unui plan operațional aplicat consecvent, o parte dintre obiective au fost realizate, iar altele au rămas doar la nivel de intenție.

Acesta este unul dintre motivele pentru care municipiul a inițiat procesul de elaborare a unui nou Plan Urbanistic General, prin deciziile Consiliului municipal Chișinău nr. 4/1 din 5 martie 2020 și nr. 12/14 din 28 iulie 2020. Noul PUG nu înseamnă că orașul nu a avut o viziune până acum. Înseamnă că viziunea trebuie actualizată pentru noile realități economice, sociale, climatice și tehnologice și, mai ales, că trebuie însoțită de un sistem eficient de implementare și monitorizare.

Viziunea aprobată prin Planul Urbanistic General nu reprezintă doar o declarație de intenție, ci constituie reperul strategic care trebuie să ghideze politicile și deciziile administrației publice locale în domeniul dezvoltării urbane. Implementarea acesteia se realizează prin documentațiile de urbanism, programele municipale, proiectele de investiții și măsurile adoptate de autoritățile publice locale, toate având rolul de a contribui, etapizat, la atingerea obiectivelor de dezvoltare stabilite pentru municipiu.

În același timp, una dintre lecțiile învățate din experiența implementării PUG 2007 este necesitatea existenței unei structuri instituționale permanente, dedicate coordonării, monitorizării și actualizării procesului de dezvoltare urbană. În acest sens, în cadrul procesului de reactualizare a Planului Urbanistic General, prin dispoziția Primarului General a fost prevăzută elaborarea instrumentelor necesare pentru constituirea Centrului de Dezvoltare Urbană, entitate care va prelua funcțiile de management, monitorizare și coordonare strategică a implementării PUG, răspunzând astfel recomandărilor formulate încă în documentația aprobată în anul 2007. Prin crearea acestui mecanism instituțional, municipiul urmărește ca noul Plan Urbanistic General să devină nu doar un document de planificare, ci un instrument viu de management al dezvoltării urbane, monitorizat și actualizat permanent în funcție de evoluția orașului și de nevoile comunității.

Așadar, discuția corectă nu este dacă municipiul are sau nu o viziune. Viziunea există și este aprobată oficial încă din anul 2007. Provocarea administrației de astăzi este să transforme această viziune într-un instrument de management urban, susținut de un plan de acțiuni, indicatori de performanță și o structură instituțională responsabilă de implementarea și monitorizarea continuă a dezvoltării municipiului.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Planificarea orașului trebuie să fie o prioritate strategică

0Shares

Orice capitală care își planifică serios viitorul are nevoie ca domeniile urbanismului și planificării teritoriale să fie reprezentate la nivelul la care se iau deciziile strategice ale orașului.

Consider că această decizie este importantă nu atât prin prisma persoanei care ocupă funcția, cât prin semnalul pe care îl transmite despre rolul pe care urbanismul trebuie să îl aibă în administrarea capitalei.

Prea mult timp, dezvoltarea urbană a fost percepută ca un domeniu exclusiv tehnic, aflat undeva la periferia procesului decizional. În realitate, urbanismul este unul dintre cele mai importante instrumente prin care se construiește viitorul unui oraș. De deciziile luate în acest domeniu depind modul în care se dezvoltă cartierele, calitatea spațiilor publice, infrastructura, mobilitatea, protejarea patrimoniului, atragerea investițiilor și, în final, calitatea vieții locuitorilor.

Astăzi, când municipiul se află într-o etapă crucială de elaborare și actualizare a documentațiilor de urbanism, inclusiv a noului Plan Urbanistic General, este firesc ca aceste procese să fie reprezentate și coordonate la nivelul conducerii executive a orașului. Nu poți planifica dezvoltarea unei capitale pentru următoarele decenii fără ca acest domeniu să fie prezent acolo unde se iau deciziile strategice.

Sunt convinsă că această abordare trebuie să devină o regulă instituțională, nu o excepție și nu o soluție legată de o anumită persoană. Capitala are nevoie permanent de o reprezentare puternică a domeniilor de urbanism și planificare teritorială la nivelul conducerii municipiului, indiferent de componența administrației sau de ciclurile politice.

Orașele care se dezvoltă coerent sunt cele care planifică înainte de a construi. Orașele care evită haosul urbanistic sunt cele care tratează planificarea ca pe o prioritate strategică, nu ca pe o formalitate administrativă.

În această funcție îmi propun să contribui la consolidarea unei administrații care privește dezvoltarea orașului pe termen lung, prin reguli clare, procese transparente și documente de planificare de calitate. Cred că Chișinăul are nevoie nu doar de proiecte, ci și de o viziune consecventă asupra modului în care va evolua în următoarele decenii.

Aceasta este responsabilitatea pe care mi-o asum și direcția în care îmi voi concentra activitatea.

Pentru cei care se erijează în procurori, judecători, executori pe câmpurile enorme ale rețelelor sociale, mai ales, singuri fiind cu pufușor pe botișor – să caute mai bine cum să contribuie cu muncă, asta sigur o să le aducă satisfacție mai mare. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 4

0Shares

„Să oprim toate PUZ-urile până la aprobarea PUG!”

Sau cum apare urbanismul de Facebook și de ce orașele reale funcționează altfel

În orice discuție despre urbanism apare inevitabil și această idee solemnă, rostită cu siguranța omului care „știe cum trebuie”: „Dacă se elaborează PUG-ul, trebuie oprite toate PUZ-urile.”

Sună simplu. Radical. Aproape eroic.
Doar că are o problemă importantă: în practica reală a planificării urbane, lucrurile nu funcționează așa. Mai exact — deloc așa.

PUG-ul nu este un „super-document” care rezolvă tot

Există o percepție foarte răspândită că Planul Urbanistic General ar trebui să conțină toate soluțiile posibile pentru fiecare teren, fiecare stradă și fiecare situație urbană din oraș. În realitate, PUG-ul este un document strategic și general.
El stabilește:

  • direcțiile majore de dezvoltare;
  • structura funcțională a orașului;
  • regulile generale de construire;
  • infrastructura majoră;
  • politicile teritoriale.

Dar un PUG nu poate intra în detaliul fiecărui teritoriu complex. Și nici nu trebuie. Dacă ar încerca să facă acest lucru, documentul ar deveni practic imposibil de elaborat și administrat. Tocmai de aceea există instrumente urbanistice diferite:

  • PUG – pentru cadrul general;
  • PUZ – pentru teritorii concrete și complexe;
  • planuri tematice – pentru mobilitate, patrimoniu, regenerare urbană etc.

Acesta nu este un „accident” al sistemului. Aceasta este logica normală a planificării urbane moderne.

PUZ-ul nu „încurcă” PUG-ul. Îl dezvoltă

Un PUZ serios nu este o derogare arbitrară și nici o improvizație urbanistică. Un PUZ profesionist:

  • dezvoltă prevederile PUG;
  • analizează un teritoriu în profunzime;
  • modelează infrastructura;
  • verifică mobilitatea;
  • calculează densități;
  • verifică capacitățile tehnico-edilitare și sociale;
  • integrează soluțiile în contextul urban general.

Aici este diferența importantă pe care mulți „experți universali” o omit:
👉 PUG-ul lucrează cu orașul la scară mare.
👉 PUZ-ul lucrează cu complexitatea locală.

Și exact datorită acestei diferențe multe soluții pot fi dezvoltate mai corect și mai responsabil la nivel de PUZ. Desigur — dacă vorbim despre documentații profesioniste, fundamentate și coerente urbanistic. Problema reală nu este existența PUZ-urilor. Problema apare atunci când acestea sunt slab argumentate, incoerente sau ignoră infrastructura și interesul public. Asta s-a întâmplat o periadă de timp in Chișinău. Acum, însă, atitudinea față de calitatea documentelor este una foarte responsabilă. Chiar și ministerul, care este un arbitru foarte sever, emite avize positive pentru PUZurile elaborate.

Orașele nu pot fi puse „pe pauză” timp de ani

Aici apare partea cea mai interesantă a discursului urbanistic de internet. Unii își imaginează că, odată începută elaborarea unui nou PUG, orașul ar trebui să înghețe disciplinat și să aștepte câțiva ani până când documentul va fi aprobat. Doar că în viața reală:

  • investițiile nu se opresc;
  • infrastructura trebuie dezvoltată;
  • orașul continuă să crească;
  • problemele urbane trebuie gestionate permanent.

Iar elaborarea și aprobarea unui PUG pentru o capitală durează, de regulă, ani întregi.

De exemplu:

  • Parisul a lucrat aproximativ 4 ani la noul PLU bioclimatic;
  • London Plan a trecut prin ani de consultări și examinări;
  • Berlinul funcționează pe un sistem permanent de actualizări și planificare adaptivă.

În această perioadă, niciunul dintre aceste orașe nu și-a suspendat dezvoltarea urbană și nu a interzis utilizarea planurilor de detaliu. Pentru că un oraș real nu funcționează ca o captură de ecran. El este un organism viu.

Urbanismul contemporan funcționează sincronizat, nu secvențial

O altă confuzie frecventă este ideea că toate documentele urbane trebuie elaborate strict unul după altul:

  1. mai întâi PUG,
  2. apoi restul.

În practică, marile orașe funcționează exact invers:

  • documentele sunt elaborate în paralel;
  • echipele sunt obligate să coordoneze soluțiile;
  • informațiile circulă între proiecte;
  • iar planurile se ajustează reciproc.

Acesta este și cazul documentelor aflate acum în lucru pentru Chișinău:

  • PUG,
  • PRIA,
  • PMUD,
  • documentațiile pentru nucleul istoric.

De exemplu, ar fi complet irațional ca elaborarea documentației pentru nucleul istoric să fie amânată ani întregi până la aprobarea PUG-ului.
Zona istorică are:

  • probleme specifice;
  • presiuni investiționale;
  • necesități de protecție;
  • reguli speciale.

Tocmai de aceea este necesară elaborarea coordonată și sincronizată a documentelor.

Mai important decât ordinea birocratică este interoperabilitatea soluțiilor.

PUG-ul contemporan nu mai este un document rigid

Modelul vechi de urbanism trata PUG-ul ca pe un document aproape „sacru”:

  • aprobat o dată la câteva decenii;
  • greu de modificat;
  • static.

Urbanismul contemporan merge într-o altă direcție:

  • baze de date georeferențiate;
  • GIS;
  • monitorizare continuă;
  • actualizări periodice;
  • planificare adaptivă;
  • corelare permanentă cu planuri tematice și zonale.

Din această perspectivă, PUZ-urile și alte documentații locale nu sunt dușmanii PUG-ului.
Ele pot deveni chiar instrumente prin care PUG-ul este ajustat și îmbunătățit în timp.

Planificarea urbană funcționează în ambele direcții:

  • de la general la particular;
  • dar și de la particular la general.

Poate că și „experții” ar trebui să studieze puțin urbanismul

În spațiul public apar frecvent persoane care explică foarte sigur cum „trebuie făcut urbanismul”, deși reduc un proces extrem de complex la câteva sloganuri simple și spectaculoase.

Problema nu este existența opiniilor.
Problema apare atunci când recomandările lansate public ignoră:

  • logica profesională a planificării;
  • practica europeană;
  • diferențele dintre instrumentele urbanistice;
  • și complexitatea administrării unui oraș mare.

Urbanismul nu funcționează după principiul:

„oprim tot și vedem mai târziu.” Dimpotrivă.
Urbanismul există tocmai pentru ca dezvoltarea să continue controlat, coerent și adaptiv. Poate că înainte de a da lecții definitive despre cum trebuie „salvat orașul”, ar fi util ca unii dintre atotcunoscătorii urbanismului de Facebook să mai petreacă puțin timp studiind cum funcționează, de fapt, planificarea urbană contemporană.

Concluzie

Coerența urbană nu se obține prin blocarea dezvoltării orașului.
Ea se obține prin:

  • reguli clare;
  • documentații profesioniste;
  • coordonarea instrumentelor de planificare;
  • și capacitatea administrației și a specialiștilor de a integra permanent noile realități urbane.

Orașele moderne nu se dezvoltă prin îngheț administrativ. Ele se dezvoltă prin planificare inteligentă.

Și poate că cea mai utilă contribuție pe care o pot avea astăzi atât „experții” foarte vocali, cât și consilierii care îi ascultă, este nu să simplifice artificial un proces urbanistic extrem de complex, ci să participe profesionist și responsabil la elaborarea noului PUG — cu observații argumentate, implicare reală și disponibilitatea de a contribui la apariția unui document coerent, aplicabil și capabil să ajute orașul să se dezvolte sănătos în următoarele decenii. E timpul să apară și maturitatea, odată cu podcasturile și postările pe fb.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Deșeurile, teritoriul și eterna improvizație administrativă. Strategie, împrumuturi, consultanți. Dar unde e coerența?

0Shares

 

Strategia e bună. Banii sunt reali. De ce tot împingem proiectul fără să-l legăm cum trebuie de teritoriu?

In contextul proiectului de lege privind declararea utilității publice de interes national pentru lucrările de dezvoltare a infrastructurii regionale de dezvoltare a deșeurilor, aprobat in ședința Guvernului din 15 aprilie 2026, înaintat Parlamentului pentru aprobare.
https://parlament.md/preview?id=dfc4f6a9-700b-4f06-b217-04f35dd72bb4&url=https://ep-sp.parlament.md/materials/639113688207734311/Documents/20260416082440.PDF&method=GetDocumentContent

Republica Moldova nu duce lipsă nici de strategie, nici de finanțare, nici de justificare publică atunci când vine vorba despre gestionarea deșeurilor. Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor 2013–2027 există de ani buni, iar proiectul investițional major care ar trebui să o transforme în infrastructură reală este deja cunoscut: „Deșeuri solide în Republica Moldova”, gestionat instituțional de Ministerul Mediului și ONIPM. Pagina oficială a proiectului arată clar că finanțarea de bază vine dintr-un împrumut BERD de 25 milioane euro, cofinanțat de BEI cu încă 25 milioane euro, pentru colectare, transfer, tratare, depozitare și închiderea gunoiștilor. BERD îl descrie drept primul proiect mare, multiregional, pentru trei zone prioritare: RMD 5, RMD 8 și RMD 1. 

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o idee frumoasă rămasă pe hârtie și nici despre o inițiativă fără bani. Vorbim despre un proiect strategic, cu resurse financiare serioase, cu asistență internațională, cu studii, consultanți, structuri de implementare și ani întregi de pregătire în spate. Tocmai de aceea întrebarea firească este alta: dacă tot s-au mobilizat resurse atât de substanțiale, de ce nu s-a făcut și partea de bază a lucrului coerent — ancorarea teritorială clară și profesionistă a întregului sistem?

Aici este, de fapt, miezul problemei. Statul încearcă acum să împingă mai repede proiectele concrete — depozite regionale, stații de transfer, centre de tratare — prin legi speciale, derogări la documente permisive și mecanisme accelerate de terenuri și exproprieri. Dar această grabă vine după ani în care exact componenta de planificare teritorialătrebuia pusă în ordine. Iar când partea de planificare nu este așezată bine, începi să împingi din cealaltă parte: tai acorduri, centralizezi proceduri, reduci rolul autorităților locale și speri că proiectul va merge înainte numai pentru că este declarat „de interes național”.

Doar că infrastructura deșeurilor nu este o simplă investiție tehnică. Ea este, prin natura ei, infrastructură teritorială. Un sistem regional de gestionare a deșeurilor înseamnă amplasamente, trasee logistice, relații între localități, impact asupra comunităților, compatibilitate cu dezvoltarea locală, cu documentația urbanistică, cu protecția mediului și cu zonele sensibile. Nu poți vorbi serios despre depozite regionale și stații de transfer fără să le legi de logica amenajării teritoriului. Aici este exact locul unde proiectul ar fi trebuit susținut mai coerent. 

Mai direct spus: s-au cheltuit și se cheltuie resurse importante din împrumut și din mecanismul de implementare, dar statul pare să fi tratat insuficient componenta care dă stabilitate juridică și administrativă proiectului — componenta teritorială. Nu pentru că nu s-ar fi putut face. Ci pentru că, foarte probabil, ar fi fost nevoie de mai multă competență instituțională, mai multă organizare și mai multă disciplină de planificare.

Asta nu înseamnă că proiectul este greșit. Dimpotrivă: proiectul este necesar, întârziat și absolut justificat. RMD 5, RMD 8 și RMD 1 trebuie să iasă, în sfârșit, din logica gunoiștilor improvizate și a sistemelor locale fragmentate. ONIPM și Ministerul Mediului au avansat deja anumite etape, inclusiv contractare, comunicare, organizare instituțională și pregătire pe regiuni. 

Dar tocmai pentru că proiectul este important, el trebuie construit mai bine, nu doar mai repede.

Aici merită spus un lucru fără menajamente: nu este suficient să ai strategie, bani și bunăvoință. Trebuie să ai și capul administrativ pus în ordine. Dacă știi de ani de zile că Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor cere regionalizare, depozite regionale și infrastructură nouă, atunci era perfect logic să pregătești din timp și baza teritorială pentru aceste investiții. Nu să ajungi mai târziu în situația de a compensa lipsa acestei munci prin derogări succesive și formule speciale de autorizare.

Aici apare și contrastul cel mai neplăcut. Pe de o parte, proiectul este prezentat ca unul mare, modern, european, multiregional, finanțat de BERD și BEI. Pe de altă parte, când cobori în mecanismul juridic intern, găsești o soluție care sună prea des așa: „nu am pus lucrurile suficient de bine în ordine, așa că mai tăiem niște etape și mai împingem puțin procedura”. Asta nu este neapărat viziune. Uneori este doar recuperare administrativă făcută din mers.

Și totuși, partea bună este că problema încă poate fi corectată. Codul urbanismului și construcțiilor permite elaborarea Planului de amenajare a teritoriului național integral sau pe secțiuni specializate, iar o secțiune dedicată gestionării deșeurilor ar fi exact instrumentul care ar putea lega în mod profesionist strategia sectorială de realitatea amplasamentelor, a regiunilor, a transportului și a comunităților afectate. 

Altfel spus, dacă PATN integral întârzie, asta nu înseamnă că statul trebuie să improvizeze. Înseamnă că trebuie să folosească inteligent instrumentele pe care le are și să facă ceea ce trebuia făcut de la bun început: să transforme strategia deșeurilor și într-o logică teritorială clară. Asta ar ajuta nu doar juridic, ci și politic și administrativ. Ar reduce conflictele cu localitățile, ar face amplasamentele mai bine motivate și ar scoate proiectul din zona suspiciunii că „se bagă gunoiștea undeva, iar comunitatea află la urmă”.

Aici trebuie spus și un lucru corect față de Parlament și față de autorități: este bine că încearcă să deblocheze subiectul deșeurilor. Era și timpul. Nimeni serios nu poate susține păstrarea haosului actual doar de dragul procedurilor. Dar exact pentru că este un proiect greu, sensibil și cu impact mare, el trebuie împins înainte profesionist, nu doar repede. Cu respect pentru interesele comunităților locale, pentru urbanism, pentru componenta de mediu și pentru logica administrativă firească.

Pe scurt, statul a făcut deja partea grea a convingerii partenerilor externi să finanțeze proiectul. A mobilizat împrumuturi serioase. A lansat mecanisme de implementare. A pornit regiuni prioritare. Toate acestea contează. Dar acum trebuie făcut și pasul care separă un proiect doar „mare” de un proiect cu adevărat bine construit: coerența teritorială.

Pentru că adevărul e simplu: dacă tot ai luat bani, ai luat consultanți, ai luat ani de pregătire și ai luat pe umeri un proiect de interes național, atunci merita să faci și lucrul până la capăt — nu doar să construiești obiecte, ci să construiești și logica lor în teritoriu. Și, da, este nevoie să fie implicați și consultanți urbaniști, nu doar mediu și construcții, acest lucru trebuie să fie văzut in caietele de sarcini, ministerul să gândească mai complex.

Mai faceți un efort. Chiar se poate. Dar nu din inerție și nu din reflexul derogării. Se poate dacă puneți în mișcare ceea ce, în asemenea proiecte, valorează mai mult decât orice comunicat optimist:mintea administrativă, organizarea și coerența.

Aici – comentarii și propunere de amendamente, recomandate:

Comentarii asupra art. 8 și propunere de modificare a acestui articol, amendament:

amendament art.8

Comentarii asupra art. 3,4 și propunere de modificare a acestor articole, amendamente:

amendament art 3,4

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 3

0Shares

Codul care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, schingiuit din nou.

Există acte normative proaste. Există acte normative incoerente. Și mai există o categorie specială: actele normative pe care autorii lor le strică încă o dată înainte să apuce măcar să trăiască. Acolo a ajuns Codul Urbanismului și Construcțiilor (CUC).

Codul urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a fost publicat la 30 ianuarie 2024, iar corpul principal al reglementării urma să intre în vigoare peste 12 luni. Cu toate acestea, Parlamentul a intervenit deja de două ori asupra lui prin LP203/2024 și LP236/2025, iar prima modificare a venit înainte ca partea principală a Codului să intre măcar în vigoare. În cele două runde au fost atinse 26 de articole distincte, plus o secțiune și o anexă. Iar acum Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale vine cu încă o rundă de modificări, pusă în consultări publice. Asta nu mai arată a stabilitate normativă. Arată a avarie continuă.

Și aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Escrocii politici, care și-au închipuit că știu deja să scrie legi, au luat și au stricat toată legislația în construcții. În loc să facă armonizare între legi și acte normative, în loc să corecteze inadvertențele și contradicțiile, și-au arogat dreptul să scrie un Cod. Iar acum acest Cod trăiește ca o biată rudă: se tot leagă ba de un perete, ba de altul, nimeni nu-l vrea cu adevărat, dar nici nu poate renunța la el, pentru că e „rudă” cu acte în regulă. Și cu sancțiuni, dacă nu-l bagi în seamă. Numai că, în loc să facă analiza ex post pe care legea o cere, s-au apucat să strice și mai departe ce au pornit.

Pentru că aici este miezul problemei: Legea nr. 100/2017 nu spune că autoritatea poate modifica haotic actele normative ori de câte ori îi vine chef. Ea spune clar că implementarea actelor normative trebuie monitorizată pentru a vedea gradul de aplicare, dacă obiectivele au fost atinse și ce consecințe negative sau neprevăzute au apărut. Și mai spune ceva foarte important: monitorizarea se face cel târziu după 2 ani de la intrarea în vigoare, iar la final trebuie întocmit raportul de monitorizare, care, dacă sunt necesare modificări, servește drept bază pentru noile intervenții legislative.

Cu alte cuvinte, ordinea firească a lucrurilor este simplă: mai întâi evaluezi, apoi modifici. Mai întâi vezi cum a funcționat norma în practică. Mai întâi discuți cu cei afectați de ea. Mai întâi identifici contradicțiile, blocajele, costurile, efectele asupra administrației locale, asupra proiectanților, asupra dezvoltatorilor, asupra proprietarilor, asupra autorităților de mediu, patrimoniu și control. Și abia după aceea te apuci să rescrii articole. Numai că la noi, desigur, s-a ales calea „mai creativă”: întâi se scrie prost, apoi se modifică repede, apoi se modifică încă o dată, iar analiza vine poate cândva, dacă mai rămâne ceva de analizat.

Responsabilitatea pentru această monitorizare nu aparține Ministerului Justiției, așa cum unii ar putea încerca să sugereze. Legea spune că monitorizarea o face instituția responsabilă de implementarea actului normativ, iar pentru CUC aceasta este în mod evident MIDR. Ministerul Justiției coordonează metodologic procesul și verifică rapoartele, dar nu el implementează Codul, nu el îl aplică în domeniul urbanismului și construcțiilor și nu el poate substitui ministerul de ramură în obligația de a-și evalua propriul monstru normativ.

De aceea, întrebarea corectă este foarte simplă: unde este raportul de monitorizare a CUC? Unde este documentul distinct, serios, verificabil, care arată cum a fost aplicat Codul, ce articole au funcționat, unde au apărut contradicții, ce norme au produs blocaje, ce efecte au avut asupra autorizării, asupra documentațiilor de urbanism, asupra controlului de stat și asupra relației dintre autoritățile locale și cele centrale? Pentru că un proiect de modificare nu este raport de monitorizare. Un proiect de modificare spune doar ce vrei să schimbi. Raportul de monitorizare trebuie să arate de ce, pe ce bază și cu ce dovezi schimbi.

În forma actuală, proiectul MIDR din consultări publice nu poate fi vândut drept „monitorizare”. Este, în cel mai bun caz, o listă de intervenții motivate de cazuri disparate, de nemulțumiri punctuale și de dorința politică de a arăta că „se face ceva” și, de a-și aroga încă ceva din drepturi de a pune semnături pe ceva. Dar monitorizarea reală nu înseamnă câteva exemple scandaloase puse în nota de fundamentare. Nu înseamnă nici să scoți din mânecă o serie de amendamente și să pretinzi că ele sunt rezultatul unei reflecții sistemice. Monitorizarea reală înseamnă expertiză pe tot proiectul normativ, raportare la practica aplicării lui, la actele emise în baza lui, la dificultățile de aprobare și avizare, la blocajele din teren și la efectele juridice și administrative produse în viața reală a orașului.

Și aici apare încă o ironie amară. CUC este exact acel tip de act care avea nevoie de monitorizare „ca aerul”. A adunat la un loc domenii vaste, norme diferite, logici instituționale diferite și multe articole care nu au fost suficient armonizate nici între ele, nici în interiorul Codului, nici cu restul legislației. Într-o asemenea situație, evaluarea ex post nu era un moft de procedură. Era singura cale serioasă de a înțelege ce anume trebuie corectat. Dar, desigur, pentru asta trebuie să ai răbdare, disciplină și respect minim față de tehnica legislativă. Iar când te crezi deja maestru înainte să fi învățat alfabetul, toate acestea devin opționale.

Mai grav este că această lipsă de rigoare se transferă direct asupra tuturor celorlalți. Autoritățile locale sunt obligate să aplice norme instabile. Profesioniștii trebuie să urmărească un text care se schimbă înainte să apuce să se așeze. Investitorii și proprietarii suportă impredictibilitatea. Iar orașul plătește costul acestei legislații improvizate: întârzieri, contradicții, blocaje, litigii și decizii arbitrare. Un cod nu este o postare pe rețele sociale pe care o editezi de trei ori până seara. Un cod este o arhitectură normativă care trebuie să dea reguli clare, stabile și coerente pentru ani înainte. Exact asta CUC a promis și exact asta nu reușește să livreze.

Dacă MIDR vrea să fie tratat serios în această discuție, atunci trebuie să facă un lucru elementar: să prezinte public dacă a efectuat monitorizarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 100/2017, să arate raportul distinct aferent și să explice legătura dintre concluziile acelui raport și textele concrete pe care le propune acum. Nu este suficient să spui, solemn, că lupți cu construcțiile neautorizate. Nu este suficient să invoci încălcări la emiterea autorizațiilor. Toate acestea pot fi reale. Dar nu ai voie să umbli prin altă junglă a CUC-ului ca chiorii și să te comporți ca și cum orice amendament scris în grabă ar fi automat și o soluție.

Într-un stat care își respectă propriile reguli, înainte să rescrii din nou un cod, demonstrezi că l-ai înțeles, că l-ai evaluat și că știi exact unde a produs efecte rele. Altfel, tot ce faci este să adaugi o nouă rundă de improvizație peste improvizația inițială. Și exact aici suntem.

Sigur, să le acordăm, ca și de fiecare dată, prezumția de evoluție: cei care s-au instalat atât de confortabil în postura de autori de norme pot, desigur, să învețe. Poate, cu timpul, vor ajunge chiar să scrie legi bune. Numai că, într-un domeniu atât de dens și sensibil, există o disciplină elementară a decenței profesionale: mai întâi înțelegi, apoi reglementezi; mai întâi armonizezi, apoi rescrii; mai întâi analizezi efectele, apoi propui remedii. Și, mai ales, mai întâi îi asculți pe cei care țin sistemul în picioare prin experiență, practică și memorie instituțională — abia după aceea îți permiți să codifici urbanismul și construcțiile ca și cum ai aranja piese decorative pe un birou.

Până atunci, însă, rămânem cu acest spectacol de provincie legislativă: un Cod care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, bruscat din nou; un minister care trebuia să explice și a ales să peticească; și o clasă de reformatori improvizați care au confundat, încă o dată, îndrăzneala cu competența.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 3

0Shares

După campanie începe munca. Sau ar trebui să înceapă.

Există un tip de consilier local care intră în mandat cu aceeași energie cu care intră în campanie și nu mai iese niciodată din ea. Îl recunoști ușor: constată, denunță, se revoltă, arată cu degetul, cere interdicții, măsoară gropi, descoperă „dezastrul” în domenii pe care nu le cunoaște și cere, cu voce tare, ca primarul „să rezolve”. După care pleacă mulțumit că a făcut opoziție. Numai că administrația publică locală nu este un studio de reacții. După alegeri, consilierul nu mai este plătit politic să constate problemele orașului, ci să participe la construcția soluțiilor pentru ele. Iar în Republica Moldova consiliul local este autoritate deliberativă, în timp ce primarul este autoritate executivă; adică unii trebuie să decidă în mod argumentat, iar ceilalți să organizeze și să execute în limitele legii. 

Adevărul neplăcut este că, după luni și ani de mandat, unii consilieri încă se poartă ca niște candidați rămași fără campanie: au ton, au indignare, au replică, dar n-au proiect. Și tocmai aici începe marea fraudă intelectuală a politicii locale: se vinde zgomotul drept muncă, iar reacția drept politică publică. Or, Regulamentul-cadru al consiliilor locale spune limpede că dreptul de inițiere a proiectelor de decizii aparține inclusiv consilierilor, iar proiectele trebuie însoțite de notă informativă și redactate conform normelor de tehnică legislativă. Cu alte cuvinte, legea nu i-a trimis în consiliu ca să aibă păreri apăsate, ci ca să poată transforma o problemă într-un act examinabil și votabil. 

Critica nu este politică publică

Critica este legitimă. Uneori este necesară. Alteori este sănătoasă. Dar critica, în sine, nu rezolvă nimic. Ea doar deschide discuția. Într-o autoritate deliberativă, nu este suficient să spui că într-un domeniu „este dezastru”. Trebuie să poți merge mai departe: care este problema exactă, care este temeiul legal, care este soluția, care sunt costurile, ce instituții sunt implicate, ce termene sunt realiste, ce impact produce intervenția și prin ce act se pune în mișcare. Regulamentul-cadru cere proiect, notă informativă, avizare și examinare în comisii; iar Legea nr. 100/2017 despre actele normative pornește de la aceeași logică: politica publică serioasă se exprimă prin acte fundamentate, nu prin propoziții nervoase spuse la tribună. 

De aceea, când un consilier se ridică în ședință și spune doar „primarul să rezolve problema cutare”, nu formulează o soluție administrativă. Formulează o dispoziție de spectator. Sună sever, dar juridic și instituțional este adevărat: executivul nu este obligat să transforme fiecare izbucnire politică într-o politică publică. Pentru asta există proiecte de decizii, note informative, avize, rapoarte, fundamentare, planificare și buget. Altfel spus, indignarea nu ține loc de administrație. 

O propunere serioasă nu este „am o idee”

O propunere serioasă nu înseamnă „m-am gândit eu”. O propunere serioasă înseamnă, în mod minim, problema definită clar, temei legal, soluție formulată coerent, notă informativă, impact evaluat, avizare tehnică și juridică, implicații bugetare și pași de implementare. Exact de aceea comisiile de specialitate există ca să identifice și să examineze problemele care necesită soluționare de către consiliu, să analizeze proiectele și să prognozeze consecințele realizării lor, iar compartimentele de specialitate și serviciile publice să întocmească rapoarte pe marginea proiectelor. 

Aici se vede cine muncește și cine joacă teatru administrativ. Consilierul care vine cu proiect, argument, impact și soluție lucrează pentru oraș. Consilierul care vine doar cu propoziția „faceți ceva” lucrează, în cel mai bun caz, pentru propriul ecou. Și nu, nu este suficient să ai o idee citită printre rândurile unor bloggeri sau culeasă din atmosfera rețelelor. Orașul nu se guvernează prin impresii intens formulate. Orașul se administrează prin acte, proceduri și capacitate de execuție. 

Dacă ai bani pentru zgomot, ar trebui să ai și pentru expertiză

Nimeni nu cere ca fiecare consilier să fie, singur, specialist total în urbanism, patrimoniu, transport, buget, juridic, infrastructură, mediu și politici publice deopotrivă. Ar fi absurd. Dar exact de aceea partidele și fracțiunile care trimit oameni în consiliu ar trebui să vină cu echipe serioase de expertiză, recrutate din ce este mai bun în comunitate, nu din ce a mai rămas nefolosit pe marginea pieței muncii. Dacă vrei să participi la guvernarea unui oraș mare, nu poți veni doar cu aplomb, tribună și oameni de galerie. Ai nevoie de juriști, economiști, urbaniști, oameni care știu să transforme o lozincă într-un proiect de decizie și o indignare într-un text executabil. Faptul că proiectele de decizii ale consiliilor trebuie lucrate, motivate și avizate nu este o subtilitate academică, ci chiar mecanica legală a funcționării consiliului. 

Aici ironia vine aproape singură: dacă o fracțiune găsește resurse pentru tribună, recuzită politică, reacție în lanț și batalioane de ecou online, ar trebui să găsească resurse și pentru doi-trei experți buni care să-i lucreze ideile cap-coadă. Altfel spus, dacă există bani pentru atmosfera de partid, ar trebui să existe și decența instituțională de a investi în inteligență aplicată. În caz contrar, fracțiunea nu produce politică publică, ci doar zgomot cu pretenții de viziune. Iar executivul nu poate fi tratat ca o specie de slugi rătăcite care așteaptă, cuminți, să le arate unele consiliere exaltate cu degetul în ce direcție să o apuce. Distribuția de competențe din lege arată exact contrariul: executivul organizează, planifică și implementează în limitele atribuțiilor sale, iar consiliul deliberează și decide pe baza unor propuneri care trebuie să aibă formă și substanță. 

„Interdicțiile” fără proiect sunt lene politică ambalată în virtute

Există și o specie aparte de consilier: cel care, neavând soluția, propune interdicția. Nu știe cum se construiește protecția patrimoniului, nu a lucrat o documentație, nu are un calendar realist, nu are o metodologie, nu are buget, nu are instrument de implementare, dar știe precis că „trebuie oprit tot”. Sună curat moral, dar administrativ este adesea o improvizație leneșă. Pentru că a opri este simplu, în timp ce a proteja cere expertiză, documentare, proceduri, avize, bani și timp. Iar legea cere exact acest tip de muncă: proiecte, note informative, rapoarte și decizii adoptate în limitele competențelor. 

De aici se nasc multe scandaluri locale: din pseudo-soluții formulate de oameni care nu cunosc lanțul real al procedurilor. Când nu înțelegi cum se construiește o soluție, ceri moratoriu. Când nu cunoști etapele, inventezi un termen imposibil. Când nu ai proiect, îți rămâne doar interdicția — această formă leneșă de a mima grija pentru oraș. În administrația publică, termenul imposibil nu este dovadă de fermitate. Este dovadă de nepricepere. Pentru că nu accelerează nimic; doar pregătește scandalul de mâine, când executivul va fi acuzat că n-a realizat ceea ce, de fapt, nici nu putea fi realizat serios în acel termen. Aceasta este o inferență directă din felul în care legea cere fundamentarea și avizarea proiectelor și din rolul executivului de a asigura punerea în aplicare a deciziilor, nu de a executa fantezii administrative. 

Primăria nu este un service de idei neverificate

Primarul și subdiviziunile din executiv se ocupă de formarea politicilor publice locale, de planificare, de organizarea serviciilor și de elaborarea proiectelor care ajung, în cele din urmă, spre aprobare în consiliu. Asta nu înseamnă însă că executivul este obligat să stea într-o gardă permanentă pentru a verifica fiabilitatea fiecărei idei aruncate din bancă de câte un consilier care s-a trezit brusc pasionat de un domeniu pe care nu îl cunoaște. Legea despre administrația publică locală îi atribuie primarului rolul de a asigura executarea deciziilor consiliului și de a conduce aparatul primăriei; nu de a transforma spontaneitatea politică a consilierilor în program de cercetare instituțională fără sfârșit. 

Aici trebuie spus foarte direct: un consilier nu este șef de dat indicații sporadice pe idei. El are drept de inițiativă, dar exact acest drept de inițiativă îl obligă, moral și politic, să vină cu ceva mai mult decât un reproș teatral. Dacă vrei să schimbi un domeniu, atunci trebuie să-ți asumi munca minimă a unei propuneri serioase. Dacă nu o faci, iar tot ce produci este o sentință verbală adresată executivului, nu faci politică publică. Faci doar presiune fără răspundere. 

În administrațiile serioase, „ideea” nu trece fără business case

Asta nu înseamnă că un consilier local trebuie să devină consultant internațional. Înseamnă doar că, în administrațiile serioase, ideea brută nu trece drept soluție matură până nu este lucrată. Local Government Association din Marea Britanie tratează dezvoltarea business case-urilor ca parte esențială a guvernanței și controlului, adică a capacității de a gestiona transformarea în mod structurat și de a crea condițiile pentru livrare reușită. Iar ghidajul guvernamental britanic privind scrutiny insistă că eficiența controlului local depinde de cultură organizațională, de respect pentru roluri și de capacitatea de a produce challenge util, nu doar zgomot. 

Asta este valabil și aici. Nu toți consilierii pot fi mari specialiști în toate. Dar partidele serioase știu asta și compensează prin expertiză reală. Doar partidele superficiale trimit în consiliu oameni slab pregătiți și încearcă apoi să acopere lipsa de competență prin voce ridicată, interdicții improvizate și pretenția că executivul este obligat să traducă în politică publică tot ce le trece lor prin cap. Orașele mari nu se conduc cu entuziasm de rețea socială și nici cu reziduul profesional pe care nu l-a cerut nimeni în altă parte. Se conduc cu oameni capabili să transforme o idee într-o soluție legală, fezabilă și finanțabilă. Faptul că și alte sisteme locale pun accent pe business case, evidence și scrutiny eficient arată că nu vorbim despre moft birocratic, ci despre igienă elementară a guvernării locale. 

După campanie, consilierul trebuie să producă ceva mai mult decât degetul arătător

Adevărata problemă nu este că unii consilieri critică. Problema este că, după ce critică, nu urmează nimic. Nici cercetare, nici fundamentare, nici proiect, nici cost, nici plan, nici asumare. Doar repetarea, în cheie tot mai dramatică, a unei constatări care, uneori, era poate firească în campanie, dar care după ani de mandat devine probă împotriva celui care încă o recită. Pentru că, după atâta timp, nu mai poți cere credit pentru faptul că ai observat problema. Creditul îl primești numai dacă ai contribuit la arhitectura soluției. Legea tocmai asta îi cere consilierului: să participe la examinarea problemelor de interes local și să lucreze în cadrul instituțional al consiliului. 

De aceea, propoziția corectă pentru un consilier matur ar trebui să fie alta: nu „este dezastru, primarul să rezolve”, ci „iată problema, iată temeiul legal, iată proiectul, iată impactul, iată costurile, iată termenul realist, iată cum poate fi implementat”. Până atunci, multe dintre ieșirile sonore din ședințe rămân ceea ce sunt în realitate: forme mai elegante sau mai isterice de a masca absența muncii reale. Iar orașul, între timp, așteaptă nu încă un acuzator voluntar, ci un ales care să știe măcar diferența dintre o idee și o soluție. 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 2

0Shares

LAȘITATEA POLITICĂ ÎN TREI PAȘI: NU VII, IEȘI, TE ABȚII 

Despre consilierii care nu vin, ies din sală și apoi se prefac că n-au blocat nimic

Există o formă de iresponsabilitate politică mai comodă decât votul împotrivă: să nu vii. Sau să vii, dar să ieși exact când trebuie votat. Sau să rămâi în sală și să te abții cu aerul omului superior, care chipurile „nu e contra”, deși rezultatul e același — proiectul cade, ședința se rupe, instituția se blochează și orașul mai pierde o zi, o săptămână, o lună. Legea nu numește asta direct sabotaj. Dar descrie foarte clar ce este mandatul și cum trebuie să funcționeze consiliul. Iar din acea descriere rezultă limpede că blocarea deliberată a ședințelor nu este un exercițiu nobil de opoziție, ci o formă de neexecutare a muncii pentru care consilierii au fost aleși. 

Legea privind administrația publică locală spune fără echivoc: prezența consilierilor la ședința consiliului local este obligatorie. Tot aceeași lege spune că ședința este deliberativă numai dacă sunt prezenți majoritatea consilierilor aleși. Cu alte cuvinte, prezența nu este un gest de bunăvoință, ci o condiție legală a funcționării instituției. Când o fracțiune întreagă nu vine, sau iese exact înainte de vot, nu asistăm la o demonstrație de caracter, ci la folosirea absenței ca armă politică împotriva însăși funcționării consiliului. 

Aici trebuie spus foarte direct: consilierul nu este ales ca să decidă, după chef ori interes de grup, dacă va permite sau nu autorității publice să funcționeze. El este ales tocmai ca să participe la funcționarea ei. Regulamentul-cadru întărește asta și mai clar: consilierii sunt obligați să participe la lucrările consiliului și să-și înregistreze prezența, iar dacă nu pot veni, trebuie să anunțe din timp și să comunice motivele absenței. Asta înseamnă că legea pornește de la ideea de responsabilitate instituțională, nu de la dreptul de a face pe dispărutul strategic. 

Cvorumul nu e o glumă. E condiția minimă a muncii

Una dintre marile ipocrizii ale politicii locale este să distrugi ședința fără să votezi deschis împotrivă, apoi să te prezinți public drept om rezonabil. Numai că legea este mai puțin impresionabilă decât publicul. Dacă ședința nu mai are majoritatea consilierilor aleși, ea nu mai este deliberativă. Iar dacă nu mai este deliberativă, consiliul nu mai poate adopta decizii. Asta înseamnă că ieșirea demonstrativă din sală exact la vot este, în realitate, o metodă de blocaj. Nu-ți asumi formal respingerea, dar produci respingerea. Nu votezi „contra”, dar omori decizia. 

Legea mai arată ceva foarte util pentru înțelegerea gravității acestui joc. La prima ședință de constituire, dacă nici după convocări repetate nu se poate asigura prezența majorității consilierilor aleși, iar acest lucru se datorează absenței nemotivate, consiliul se consideră dizolvat de drept. Chiar dacă această regulă privește formal constituirea, ea spune enorm despre filozofia întregului sistem: legiuitorul nu tratează absența deliberată ca pe un capriciu politic simpatic, ci ca pe o cauză de paralizie instituțională de maximă gravitate. 

Așadar, când o fracțiune lipsește compact sau părăsește sala ca să rupă cvorumul, nu avem de-a face cu rafinament tactic, ci cu forma cea mai comodă de a sabota fără a-ți asuma pe față sabotajul. Este, în esență, greva de mandat a unor oameni plătiți politic și legitimați democratic tocmai ca să nu facă grevă de mandat. 

Când blochezi proiecte tehnice, nu faci opoziție. Doar încurci viața oamenilor.

Partea cea mai cinică a blocajului este că, foarte des, nu se blochează vreo mare bătălie ideologică, ci proiecte administrative de rutină, de conformare legală, de rezolvare a unor situații patrimoniale sau juridice concrete. Legea spune că, în realizarea competențelor sale, consiliul adoptă decizii cu votul majorității consilierilor prezenți, iar pentru anumite domenii-cheie — buget, administrarea bunurilor, taxe locale, planificarea dezvoltării și amenajării teritoriului — cu votul majorității consilierilor aleși. Asta înseamnă că, fără participare și fără asumarea votului, nu se blochează doar politica mare; se blochează și mecanica de bază a orașului. 

De aceea, când se torpilează ședințe pe proiecte care țin de validări juridice, de administrare curentă sau de rezolvarea unor drepturi concrete ale oamenilor, nu mai poți vorbi serios despre opoziție principială. Vorbești despre o formă de iresponsabilitate care lovește direct în cetățeanul care așteaptă de la autoritatea locală nu încă un episod de orgoliu politic, ci o decizie. Cu cât proiectul este mai tehnic și mai puțin spectaculos, cu atât blocajul este mai urât moral: pentru că nu mai poate fi ascuns nici măcar sub pretextul unei „mari lupte pentru oraș”. 

Abținerea: votul împotrivă cu mănuși

A doua mare ipocrizie locală este abținerea. Procedural, ea există și este prevăzută. Regulamentul-cadru recunoaște explicit cele trei opțiuni de vot: „pro”, „contra” și „abținut”. Președintele ședinței supune votului proiectele, asigură numărarea voturilor și anunță rezultatul, cu precizarea voturilor „pro”, „contra” și a abținerilor. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se consemnează în procesul-verbal, iar dacă se utilizează mijloace electronice, ele se publică și pe pagina web oficială a autorității. 

Numai că faptul că „abținut” există ca buton nu înseamnă că este o poziție fără consecințe. Legea spune că deciziile consiliului local se adoptă cu votul majorității consilierilor prezenți, iar în anumite materii cu votul majorității consilierilor aleși. Abținerea nu adaugă voturi favorabile. Ea nu ajută proiectul să atingă majoritatea necesară. Prin urmare, în foarte multe cazuri, abținerea are același efect practic cu votul împotrivă: proiectul nu trece. Așadar, abținerea nu este neapărat neutralitate. De multe ori este doar votul împotrivă cu fața spălată. 

De aceea formula sinceră ar trebui să fie alta: nu „eu nu sunt contra”, ci „eu aleg să nu ofer votul necesar adoptării”. Matematic, asta este realitatea. Restul este cosmetica morală a unui om care vrea și să blocheze, și să pară bun la suflet. Este politica locală în varianta ei cea mai ipocrită: nu-ți asumi respingerea, dar te bucuri de ea. 

Există și abținere legitimă. Dar e mult mai îngustă decât cred unii.

Ca să fim corecți, există situații în care consilierul chiar nu trebuie să voteze. Legea nr. 436/2006 prevede limitarea dreptului de vot în caz de conflict de interese: consilierul poate fi prezent la ședință, dar nu participă la adoptarea deciziilor atunci când el, soțul sau soția, copiii ori părinții au interes patrimonial în problema supusă dezbaterii, când este conducător sau membru în organele de conducere ale entității vizate de decizie ori în alte situații de incompatibilitate prevăzute de lege. În aceste cazuri, neparticiparea la vot nu este eschivă, ci obligație legală. 

Aici este singura abținere cu adevărat respectabilă: cea cerută de lege pentru a preveni votul interesat. În rest, când nu există conflict de interese, nu există nici această aură falsă a purității. Dacă te abții deși știi că proiectul cade fără votul tău, atunci trebuie spus pe nume: nu te-ai situat deasupra conflictului, ci deasupra răspunderii. 

Pe cine păcălește abținerea?

În primul rând, încearcă să păcălească publicul, pentru că sună mai blând decât „contra”. Sună prudent, decent, superior. Dar administrația nu funcționează pe baza nuanțelor de imagine ale consilierului, ci pe baza voturilor efective. Dacă proiectul avea nevoie de voturi favorabile și nu le-a primit pentru că un grup de consilieri s-a abținut, atunci acea abținere a contribuit la blocarea lui. Cetățeanul afectat de neadoptarea deciziei nu are niciun beneficiu din faptul că blocajul s-a produs într-un ton mai catifelat. 

În al doilea rând, abținerea încearcă să păcălească memoria publică. Peste câteva luni sau câțiva ani, același consilier va spune, foarte probabil, că el „nu a votat împotrivă”. Formal, poate avea dreptate. Substanțial, nu. Pentru că într-o autoritate deliberativă contează dacă ai contribuit la adoptarea unei soluții sau la căderea ei. Iar dacă te-ai abținut într-un moment în care proiectul depindea de votul tău, atunci, din punct de vedere funcțional, ai lucrat pentru blocaj. 

Procedura de vot nu există ca să dea decor democrației, ci ca să lase urme

Regulamentul-cadru mai spune ceva foarte important: în procesul-verbal al ședinței se consemnează expres numărul de voturi și modul în care au votat consilierii pe fracțiuni, alianțe, blocuri sau ca independenți. Asta înseamnă că votul nu este doar un gest de atmosferă; el trebuie să lase urme oficiale, verificabile. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se arhivează electronic. Totul arată că legea vrea trasabilitate, nu ceață. Răspundere, nu mimă. 

De aceea, absența strategică, ieșirea din sală și abținerea calculată nu sunt mici șmecherii procedurale fără importanță. Ele sunt exact modul în care un mandat poate fi folosit împotriva rostului pentru care a fost dat. Pentru că mandatul consilierului nu este să inventeze tehnici de a nu decide, ci să participe la luarea deciziilor în numele comunității. 

Ce ar trebui spus simplu și tare

Prezența la ședință nu este o favoare pe care consilierul o face orașului. Este munca lui. Ruperea cvorumului nu este rafinament politic, ci SABOTAJ elegant. Abținerea nu este întotdeauna neutralitate; foarte des este doar împotrivirea care și-a pus mănuși. Iar singura abținere cu adevărat onorabilă este cea cerută de lege, în conflict de interese, nu cea folosită ca să blochezi fără să ți se lipească eticheta de blocator. 

Pe scurt: un consilier care nu vine, iese din sală sau se abține tactic nu poate pretinde că „nu a făcut nimic rău” doar pentru că nu a votat contra. În administrația publică locală, și lipsa de vot poate fi o formă de vot. Și uneori este cea mai comodă formă de a torpila totul, păstrându-ți obrazul aparent curat. Numai că instituțiile nu se conduc cu aparențe curate. Se conduc cu prezență, cvorum și vot asumat.

Și nici locuitorii orașului nu sunt chiar naivil le înțeleg pe toate, deci văd și „eleganța„ sabotajului, foarte clar.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 1

0Shares

DEDICAT CELOR CARE ÎNCĂ MAI AU TIMP SĂ ÎNȚELEAGĂ CE ESTE UN MANDAT DE CONSILIER.

Acest text nu este neapărat pentru cei care au ajuns deja în consiliu și, după luni sau ani de mandat, încă nu au aflat diferența dintre deliberare și isterie, dintre control și hărțuire, dintre critică și calomnie, dintre puterea publică și teatrul personal. Pentru ei, s-ar putea să fie târziu: când cineva a confundat prea mult timp funcția cu microfonul, legea începe să-i pară o formalitate, iar procedura — o insultă. Textul de față este, mai curând, pentru cei care vor să ajungă într-o zi consilieri locali și ar merita să afle din timp că mandatul nu este un certificat de superioritate morală, nici permis de invazie prin primărie, ci o formă de serviciu public, sever reglementată și limitată de lege. În Republica Moldova, consiliile locale sunt autorități deliberative, iar primarii sunt autorități executive; asta este baza întregii discuții. 

Consilierul local nu este un personaj. Este o funcție

Legea privind statutul alesului local spune limpede că alesul local este persoană oficială și că, în exercitarea mandatului, se află în serviciul colectivității respective. Nu în serviciul nervilor săi, nu în serviciul contului de Facebook, nu în serviciul partidului până la caricatură, ci în serviciul comunității. Asta ar trebui să fie propoziția pe care orice consilier să o citească înainte de a deschide gura și, mai ales, înainte de a porni camera. 

De aici rezultă o realitate pe cât de simplă, pe atât de ignorată: consilierul local nu este ales ca să producă zilnic indignare la kilogram. El este ales ca să participe la luarea deciziilor privind problemele comunității, să lucreze în comisii, să înțeleagă proiecte, să propună soluții, să voteze și să răspundă pentru voturile sale. Legea îi dă instrumente reale. Când, în loc de muncă, el oferă doar grimase politice și rechizitorii fără finalitate, problema nu mai este lipsa de putere, ci lipsa de substanță. 

CMC nu este Parlamentul orașului

Una dintre marile autosugestii ale politicii locale este că un consiliu municipal ar fi un fel de legislativ local. Sună pompos și place enorm celor care au nevoie de solemnitate ca să-și ascundă confuzia. Numai că Constituția Republicii Moldova spune foarte clar că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Asta înseamnă că numai Parlamentul face legi în sens constituțional. Consiliul municipal nu face legi. El adoptă decizii și alte acte în limitele competenței date de lege. 

Diferența nu este cosmetică, ci fundamentală. O autoritate legislativă creează legea statului. O autoritate deliberativă discută, cântărește, decide și adoptă acte locale subordonate legii. CMC poate părea, în decor, un mini-parlament: ședințe, luări de cuvânt, voturi, gesturi largi. Dar juridic nu este un parlament. Este o autoritate deliberativă a administrației publice locale. Iar această nuanță taie, dintr-o singură mișcare, toate fanteziile de mic suveran local. 

Ce ar trebui să facă un consilier, înainte să explice tuturor ce ar trebui să facă alții.

Legea îi cere alesului local să contribuie la realizarea legilor și a altor acte normative, să participe la examinarea problemelor de interes local, să examineze petițiile cetățenilor, să îi primească în audiență și să participe, în condițiile legii, la controlul executării actelor normative și a deciziilor autorității deliberative. Regulamentul de funcționare a consiliilor mai adaugă și obligațiile mai puțin fotogenice: participarea la ședințe, munca în comisii, respectarea ordinii de zi și obligația de a vorbi la subiect. Această ultimă cerință, atât de modestă în formulare, ar putea salva ore întregi de spectacol steril. 

Un consilier serios, așadar, vine cu proiecte, amendamente, argumente și voturi asumate. Un consilier întâmplător vine cu suspine dramatice despre „dezastru”, cu predici despre morală și, eventual, cu meritul imaginar pentru lucrări pe care nu le-a conceput, nu le-a gestionat și, uneori, nici nu le-a înțeles. Când singura „realizare” pe care cineva o poate expune este apropierea oportunistă de o investiție a statului, făcută din bani publici, nu mai vorbim despre guvernare locală. Vorbim despre turism politic pe lângă bugetul statului. 

Controlul legal nu este descindere cu camera și însoțit cu public de galerie.

Aici ar trebui pus un semn luminos, vizibil și pentru cei din ultimul rând: legea nu spune că orice consilier poate intra oriunde îi place, când îi place, cum îi place, și să ia la întrebări funcționari ca într-un casting de vinovății. Legea spune altceva: consilierul participă la controlul executării legilor și a altor acte normative, inclusiv a deciziilor autorității deliberative, din însărcinarea consiliului sau a comisiei din care face parte. Accentul cade exact unde trebuie: din însărcinarea consiliului sau a comisiei. Nu din impulsul propriu. Nu din nevoia de conținut. Nu din reflexul de a deranja. 

Controlul, în sens legal și instituțional, presupune mandat, obiect, procedură și finalitate. Nu presupune intrări intempestive prin subdiviziuni, cu operatori după tine și cu un mic public de confirmare morală. Regulamentul-cadru al consiliilor lucrează cu logica ședințelor de comisie, a invitaților, a examinării oficiale și a rapoartelor. Acolo se cere explicație. Acolo se pun întrebări. Acolo se consemnează. Acolo se formulează concluzii. În afara acestui cadru, „controlul” începe să semene suspect de mult cu hărțuirea împachetată în virtute civică. 

Iar dacă se pretinde totuși o verificare serioasă, ea ar trebui să lase urme serioase: însărcinare, convocare, documente, audieri, proces-verbal, raport. Codul administrativ lucrează tocmai cu această logică procedurală: audierea și cercetarea se consemnează. Statul de drept nu funcționează prin invazii filmate și verdict spontan pe coridor. Funcționarii nu sunt bandiți la drumul mare doar fiindcă unui consilier i s-a năzărit să joace rolul anchetatorului. 

Funcționarii publici nu sunt recuzită pentru frustrările politice.

În administrația locală există o separație elementară de roluri. Consiliul deliberează. Primarul execută. Aparatul administrativ lucrează. Funcționarul public nu este trofeul consilierului și nici sacul lui de box. Dacă aleșii locali n-au înțeles nici până azi că un serviciu public trebuie să fie profesionist, stabil și funcțional, atunci poate tocmai de aceea unele ședințe și unele vizite prin direcții au ajuns să semene mai mult cu niște repetiții de scandal decât cu activitate publică. Faptul că ai fost ales nu îți dă dreptul să paralizezi oameni care muncesc, doar pentru că ți se pare că autoritatea se demonstrează cel mai bine când intri tare în camera sau cu tribuna in spate.

Consilierul are dreptul să ceară informații necesare exercitării mandatului. Dar acest drept nu este absolut. Chiar legea statutului alesului local prevede excepția informațiilor cu accesibilitate limitată. Asta înseamnă că nu există privilegiul de a smulge orice document, orice explicație, orice detaliu, la orice oră, doar pentru că cineva are legitimație și apetit pentru spectacol. Dreptul la informație nu este drept la asediu administrativ. 

Când sesizarea devine denigrare.

Un consilier are dreptul să sesizeze nereguli și să vorbească public despre suspiciuni. Până aici, nimic de contestat. Problema începe când suspiciunea este prezentată ca verdict, iar sesizarea — ca probă suficientă de vinovăție. Legea cu privire la libertatea de exprimare protejează exprimarea, inclusiv cea incomodă sau șocantă, dar în același timp apără onoarea, demnitatea și reputația profesională. Tot ea distinge între judecăți de valoare și afirmații de fapt și cere, pentru ca o judecată de valoare defăimătoare să fie protejată, un substrat factologic suficient. 

Cu alte cuvinte, nu orice etichetă urlată în conferință de presă se transformă prin magie în adevăr democratic. Nu orice „am auzit”, „ni s-a spus”, „am depus o plângere” sau „există un dosar” îți dă licență să lipești pe cineva pe un panou al corupților și să-l distribui pe rețele ca verdict ambulant. Într-un stat de drept, sesizarea pornește verificarea. Nu o încheie. Iar politicianul care sare peste probe, peste procedură și peste concluziile organelor competente nu face moralitate publică, ci stigmatizare cu ifose de justițiar. Așa, un fel de mahăr mărunt, care a obținut un microfon și o tribună.

Conferința de presă nu este act procedural de control. Panoul infamiei nu este raport de comisie. Iar filmarea cu acuzații înaintea probelor nu este transparență. Este doar o formă de violență simbolică împotriva reputației altuia, practicată de oameni care cer să fie tratați ca autoritate publică, dar se poartă, prea des, ca niște administratori de zvonuri cu mandat politic. 

Dacă există organe de control, nu inventezi un al doilea proces pe Facebook.

Când pe o speță există deja verificări ale CNA, procuraturii, ANI sau ale altor organe competente, administrația are dreptul să răspundă în limitele legii și să refuze divulgarea unor informații care ar putea afecta investigația sau procedura în curs. Legea privind accesul la informațiile de interes public permite limitarea accesului atunci când divulgarea poate prejudicia prevenirea sau descoperirea infracțiunilor, desfășurarea urmăririi penale ori a unei proceduri administrative sau judiciare. Asta nu înseamnă tăcere absolută, dar înseamnă că instituția nu este obligată să alimenteze un proces paralel de tribună și zvon. 

Formula corectă este simplă: pentru ceea ce ține de procedura aflată la organul competent, întrebați organul competent; pentru ceea ce este informație publică deținută de instituție și nu este acoperit de excepțiile legale, se răspunde în condițiile legii. Asta se numește ordine juridică, nu obstrucționare. Numai cine a confundat de tot controlul cu presiunea personală mai poate crede că o subdiviziune este obligată să se apere zilnic, la comandă politică, în timp ce verificările oficiale sunt în desfășurare. 

Consilierul nu este șeful primarului.

Aceasta este poate cea mai comică și cea mai obositoare iluzie din administrația locală: dacă faci parte din autoritatea deliberativă, atunci poți intra peste primar când vrei și îl poți pune să facă ce crezi tu că trebuie făcut. Numai că legea nu cunoaște această fantezie. Legea spune că autoritățile prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Asta înseamnă autorități distincte, cu roluri distincte. Nu șef și subaltern. Nu profesor și elev. Nu stăpân și executant personal. 

Primarul execută deciziile consiliului local, nu dispozițiile verbale ale fiecărui consilier care se simte, pentru câteva minute, monarh de sector. El conduce aparatul executiv și poartă responsabilitatea administrării lui. Consilierul poate cere informații, poate ridica subiecte în comisie, poate propune proiecte, poate critica, poate vota, poate controla în condițiile legii. Ceea ce nu poate face este să transforme această relație instituțională într-una de comandă personală. Când un consilier pretinde, când vrea sufletul lui, să dea buzna la primar ca să-i spună ce să facă „acum”, cum îl cheamă, să-l tragă la socoteală din perspectiva sectei de plimbători de tribună mobile, el nu își afirmă autoritatea. Își trădează neînțelegerea funcției. 

Concluzia pe care unii nu o vor citi, iar alții ar trebui s-o învețe pe de rost.

Un consilier local nu este legislator constituțional, nu este procuror, nu este director de direcție, nu este șeful primarului și nu este instanță de judecată cu cameră video și statiști care să-I bată din palme. El este membru al unei autorități deliberative, ales ca să reprezinte comunitatea, să participe la luarea deciziilor, să inițieze proiecte, să exercite controlul în forme legale și să răspundă în fața cetățenilor pentru ceea ce face. Restul — grimasa morală, panoul infamiei, descinderea teatrală, verdictul înainte de probă — ține de altceva. Nu de administrație publică. 

Pe scurt, pentru cei care încă mai au timp să înțeleagă: sesizarea este legitimă, denigrarea nu; controlul este legitim, descinderea nu; critica este legitimă, substituirea executivului nu; deliberarea este obligație, nu decor. Iar dacă aceste lucruri par complicate, poate tocmai de aceea unii ar trebui să învețe mai întâi ce este un mandat, înainte să mai ceară altul.

P.S. Desigur, sunt consilieri, care cunosc mai bine, decât am descris aici unele situații, cred că e cazul să se împartă cu aceste cunoștințe și cu cei care vin la primul job în consiliu, că e prăpăd…

Nu eram cu planuri să mă apuc de citit lecții consilierilor, avem noi cu ce ne ocupa. Dar clounadele interminabile din CMC nu se mai termină, dacă nu se pun consilierii pe învățat.

 

Citeste mai mult →