Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 6

0Shares

PUG (Plan Urbanistic General) și PMUD (Plan de Mobilitate Urbană Durabilă): două documente, un singur oraș. Și de ce trebuie să se „citească” permanent unul pe celălalt.

Există o tentație foarte comodă în urbanism: să tratăm documentele aprobate ca pe niște adevăruri definitive, care trebuie doar respectate întocmai până când, cândva, peste mulți ani, cineva va găsi timpul să le mai „actualizeze”. Orașul, însă, nu funcționează așa. Orașul se schimbă în fiecare zi. Se schimbă populația, economia, modul în care oamenii se deplasează, distribuția locurilor de muncă, apar noi cartiere, se modifică relațiile cu localitățile din jur, se construiesc infrastructuri noi, apar tehnologii noi, se schimbă comportamentele de mobilitate și chiar condițiile de mediu.

De aceea, și documentele prin care planificăm orașul trebuie să poată „vorbi” între ele și, atunci când realitatea o cere, să poată fi corectate.

Un exemplu foarte important este relația dintre Planul Urbanistic General – PUG și Planul de Mobilitate Urbană Durabilă – PMUD.

Nu două planuri puse unul lângă altul, ci două documente care trebuie să lucreze împreună.

În cazul Chișinăului, PUG și PMUD trebuie privite ca două componente ale aceleiași construcții de planificare. PMUD oferă fundamentarea pentru modul în care oamenii și mărfurile se deplasează prin oraș: rețeaua stradală, transportul public, mobilitatea pietonală și velo, parcările, managementul traficului, nodurile intermodale, conexiunile regionale și alte măsuri de mobilitate. PUG trebuie să răspundă la întrebarea: unde și în ce condiții se dezvoltă orașul și cum este organizat teritoriul pentru ca această dezvoltare să poată funcționa?

De aici rezultă relația fundamentală: PMUD ↔ PUG. Nu PUG „înghite” PMUD. Nu PMUD „dictează” PUG-ului fiecare soluție urbanistică. Cele două documente trebuie să se verifice, să se completeze și să se influențeze reciproc. Corelarea celor două documente pornețte tocmai de la această idee: PMUD trebuie să constituie fundamentul tehnic al componentei de mobilitate a PUG, iar PUG trebuie să asigure integrarea teritorială și funcțională a infrastructurii și politicilor de mobilitate.

Cum trebuie să lucreze, concret, echipa PUG cu PMUD?

Nu este suficient ca echipa PUG să primească PMUD-ul, să-l pună într-un dosar și să bifeze că „a fost luat în considerație”. Corelarea trebuie să fie una de lucru efectiv. Experții care elaborează PUG trebuie să analizeze PMUD și să verifice, între altele:

  • cum sunt organizate fluxurile de transport și circulație;
  • dacă este suficient de clară capacitatea infrastructurii pentru diferitele tipuri de transport;
  • cum este organizat transportul public;
  • care sunt rețelele necesare;
  • ce trasee de mobilitate trebuie integrate în reglementările PUG;
  • care este ierarhia stradală și cum este aceasta reflectată în planșele PUG;
  • ce coridoare verzi și pietonale trebuie protejate;
  • care sunt proiectele majore de infrastructură;
  • unde sunt necesare noduri intermodale;
  • unde și în ce condiții sunt necesare parcări;
  • cum sunt integrate pistele pentru biciclete și infrastructura pentru mobilitate alternativă.

Dar relația nu se oprește aici. PUG-ul trebuie să „testeze” PMUD-ul în realitatea teritorială Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facă echipele este să verifice dacă soluțiile de mobilitate propuse de PMUD sunt compatibile cu dezvoltarea teritorială propusă prin PUG. De exemplu, dacă PUG propune o nouă zonă rezidențială de mari dimensiuni, nu este suficient să desenăm această zonă și să spunem: „aici se va construi”. Trebuie să putem răspunde:

Cum ajung oamenii acolo?

Există transport public?

Există conexiuni pietonale sigure?

Există capacitate suficientă a rețelei stradale?

Există conexiuni cu celelalte zone ale orașului?

Ce se întâmplă cu traficul dacă populația zonei crește?

Dar dacă acolo se propune și o zonă de afaceri, școală, centru comercial sau alt pol important de atracție?

Exact aceeași logică trebuie aplicată noilor zone industriale, logistice, comerciale, de servicii sau altor dezvoltări generatoare de trafic.

Un principu foarte simplu: PUG-ul trebuie să demonstreze că noile zone de dezvoltare sunt asigurate cu infrastructura necesară – accesibilitate, transport public și conexiuni sigure. Altfel spus, nu poți proiecta orașul și abia după aceea să întrebi cum se va deplasa orașul.

PMUD are două fețe – și ambele trebuie văzute în PUG.

O altă chestiune importantă este că PMUD nu înseamnă doar străzi și trasee desenate pe hartă. Există o componentă spațial-teritorială și o componentă operațională.

Componenta spațial-teritorială privește infrastructura:

  • rețeaua stradală și ierarhia acesteia;
  • transportul public;
  • benzi dedicate și coridoare de transport;
  • stații și depouri;
  • noduri intermodale;
  • piste ciclabile;
  • trotuare și coridoare pietonale;
  • zone cu trafic calm;
  • conexiuni regionale și fluxuri majore.

Componenta operațională arată însă cum funcționează sistemul:

  • rutele și frecvența transportului public;
  • capacitatea și orarele;
  • integrarea între diferitele moduri de transport;
  • managementul traficului;
  • semaforizarea și sistemele inteligente;
  • managementul parcărilor;
  • politica tarifară;
  • sistemele integrate de ticketing;
  • managementul cererii de transport;
  • car sharing, ride sharing și alte instrumente;
  • educație și comunicare.

Nu toate aceste elemente vor deveni reglementări urbanistice în PUG. Unele țin de organizarea și operarea sistemului de transport. Dar PUG trebuie să înțeleagă această componentă operațională, pentru că ea poate avea consecințe teritoriale. Spre exemplu, dacă transportul public urmează să fie reorganizat în jurul unor coridoare principale, PUG trebuie să permită dezvoltarea urbană corespunzătoare în jurul acestora. Dacă se propune un nod intermodal, acesta are nevoie de teren, accesuri, conexiuni pietonale, transport public și relații cu rețeaua stradală.

Așadar, componenta operațională a PMUD poate produce efecte asupra componentei spațiale a PUG. Și acum vine partea esențială: ce facem dacă descoperim că ceva din PMUD trebuie schimbat? Aici trebuie să ieșim dintr-o anumită mentalitate birocratică. Faptul că un document a fost aprobat nu înseamnă că orice idee din el devine eternă și intangibilă. Un document de planificare este rezultatul unei analize realizate la un anumit moment, pe baza unor date, ipoteze, prognoze și scenarii disponibile atunci.

Între timp, realitatea poate demonstra că anumite ipoteze trebuie revizuite. Acest lucru este absolut firesc. De exemplu, în procesul de elaborare a PUG pot apărea date noi privind:

  • evoluția populației;
  • distribuția populației pe cartiere;
  • dezvoltarea economică;
  • amplasarea noilor centre de activitate;
  • fluxurile reale de deplasare;
  • dezvoltarea localităților din municipiu;
  • relațiile cu localitățile suburbane;
  • traficul de tranzit;
  • transportul regional;
  • proiectele naționale de infrastructură;
  • modificările infrastructurii feroviare;
  • dezvoltarea aeroportului sau a altor noduri de transport;
  • schimbările climatice și riscurile de mediu;
  • necesitatea protejării unor coridoare verzi;
  • schimbările tehnologice;
  • apariția unor noi forme de mobilitate;
  • modificarea comportamentului populației;
  • schimbările în structura economică a orașului.

Și mai există ceva, poate mai greu de acceptat pentru unii: este posibil ca o anumită ipoteză dintr-un document anterior să fi fost pur și simplu greșită. Se întâmplă. O eroare într-un document nu este o condamnare pe viață. Planificarea nu este o disciplină în care, după aprobarea unui document, experții trebuie să apere cu orice preț fiecare linie desenată cu cinci ani înainte. Dacă analiza serioasă demonstrează că o soluție nu mai este justificată sau că ipoteza inițială a fost greșită, soluția profesională nu este să ne cramponăm de greșeală doar pentru că ea poartă ștampila unui document aprobat.

Soluția profesională este: date noi → analiză → argumentare → propunere → verificare → decizie. Aceasta nu înseamnă că documentele aprobate pot fi schimbate după bunul plac. Dimpotrivă. Înseamnă că orice schimbare trebuie să fie mai bine fundamentată decât simpla menținere a unei soluții doar pentru că „așa este în PMUD”.

Și consultarea publică poate aduce lucruri noi.

Un alt moment important este consultarea publică. Consultarea nu este doar o etapă în care administrația prezintă cetățenilor ceea ce au desenat experții și așteaptă să audă „da”. În timpul consultărilor pot apărea informații pe care analiza tehnică nu le-a surprins suficient. Pot fi identificate:

  • probleme locale de accesibilitate;
  • fluxuri de deplasare care nu au fost corect estimate;
  • conflicte între diferite tipuri de transport;
  • probleme de siguranță;
  • nevoi ale unor grupuri de populație;
  • soluții alternative;
  • efecte ale unor proiecte care nu au fost suficient evaluate.

Unele propuneri vor fi bune. Altele nu. Unele vor putea fi integrate în PUG. Altele vor necesita modificarea sau completarea unor soluții din PMUD. Și aici trebuie să funcționeze exact aceeași logică: nu se acceptă automat, dar nici nu se respinge automat. Se analizează.

Cum ar trebui să circule informația între cele două echipe?

Ideal, nu prin scrisori trimise dintr-un birou în altul după ce fiecare echipă și-a terminat treaba. Ar trebui să existe o colaborare continuă între echipa PUG, specialiștii PMUD și autoritățile administrației publice locale. Practic, pentru fiecare problemă importantă de mobilitate ar trebui să existe o urmă clară: soluția PMUD → verificarea în PUG → observația/constatarea → analiza tehnică → soluția propusă → decizia privind integrarea sau revizuirea.

Dacă echipa PUG constată că o anumită soluție din PMUD nu mai corespunde realității teritoriale, aceasta nu „anulează” PMUD-ul. Ea formulează o propunere argumentată de revizuire sau completare, însoțită de fundamentarea tehnică necesară.

La fel, dacă specialiștii în mobilitate identifică, în procesul de elaborare a PUG, o problemă urbanistică ce afectează funcționarea sistemului de transport, această constatare trebuie transmisă echipei PUG și analizată în cadrul documentației urbanistice. În acest fel apare ceea ce putem numi influența bidimensională PUG ↔ PMUD.

De ce „bidimensională”?

Pentru că influența merge în ambele direcții.

PMUD influențează PUG:

  • prin rețele;
  • coridoare de mobilitate;
  • ierarhia stradală;
  • transport public;
  • noduri intermodale;
  • infrastructură velo și pietonală;
  • fluxuri majore;
  • necesarul de infrastructură.

Dar și:

PUG influențează PMUD:

  • prin distribuția funcțiunilor urbane;
  • densități;
  • extinderea sau restructurarea zonelor urbane;
  • localizarea noilor poli de dezvoltare;
  • dezvoltarea periferiei;
  • localizarea dotărilor;
  • relațiile dintre cartiere;
  • protejarea spațiilor verzi și a coridoarelor ecologice;
  • configurarea teritoriului metropolitan.

Această relație bidirecțională este esențială tocmai pentru că mobilitatea nu poate fi planificată separat de orașul pe care trebuie să-l deservească.

Orașul nu este o planșă laminată.

Poate că aceasta este cea mai importantă idee din tot acest subiect. Orașul nu este ceva „bătut în cuie” pe hârtie. PUG-ul nu este orașul. PMUD-ul nu este orașul. Ele sunt instrumente prin care încercăm să înțelegem orașul, să anticipăm evoluția lui și să construim reguli și investiții care să-l facă să funcționeze mai bine. De aceea, documentele trebuie să fie suficient de stabile pentru a asigura predictibilitate, dar suficient de inteligente pentru a permite corectarea unor soluții atunci când realitatea, datele sau analiza demonstrează că este necesar.

Într-un oraș viu, stabilitatea nu înseamnă încremenire. Iar actualizarea nu înseamnă haos. Înseamnă capacitatea administrației și a specialiștilor de a învăța din realitate.

Și încă ceva despre „experții” care au descoperit urbanismul pe rețelele sociale.

Există, desigur, și o altă formă de „participare profesională”, foarte comodă. Aceea în care unii specialiști nu sunt văzuți prea des la mesele de lucru, nu vin cu analize, nu prezintă alternative, nu modelează fluxuri, nu verifică date și nu formulează soluții. Dar sunt foarte activi în comentarii.

Acolo pot fi găsite rapid vinovății, conspirații, „incompetenți”, „catastrofe”, „dezastru urbanistic” și, eventual, explicația universală pentru toate problemele orașului. Este, fără îndoială, o activitate mai puțin obositoare decât să stai câteva zile asupra unei rețele de transport, să verifici datele și să demonstrezi matematic că soluția A este mai bună decât soluția B.

Dar planificarea urbană nu se face din comentarii. Dacă un expert consideră că soluția propusă în PMUD este greșită, foarte bine. Să spună de ce. Să aducă date. Să propună o alternativă. Să arate efectele. Să explice costurile. Să demonstreze beneficiile. Să spună ce trebuie schimbat în PUG și ce consecințe are această schimbare. Aceasta este contribuția profesională.

Critica este necesară. Uneori este chiar indispensabilă. Dar există o diferență enormă între critica profesională, care produce soluții, și spectacolul public în care oamenii care muncesc sunt transformați în ținte personale, în timp ce autorul criticii nu reușește să pună pe masă nici măcar o soluție alternativă. Asta se referă și la consilierii care din momentul alegerii se consider experți pe toate domeniile. Și, in loc să învețe repede, ca să poată participa activ la aprobările de care sunt responsabili, să producă proiecte, se ocupă doar cu critici sterile și cu shouri, stropide din abundență cu venin, menite doar să diminuieze din eforturile autoritățilăr. Desigur ar putea să facă mai multe, dacă ar învăța prin studii mai consistente, decât doar cititul și scrierile de articole pseudoștiințifice pe bloguri.

Orașul nu se construiește din „faceți”, „nu faceți”, „ați greșit” și „v-am spus eu”. Orașul se construiește din date, scenarii, argumente, proiecte, compromisuri inteligente și decizii asumate.

În loc de concluzie

PUG și PMUD trebuie să fie două documente care se întâlnesc permanent, nu două documente care se întâlnesc o singură dată, la momentul aprobării. Pe măsură ce PUG avansează, soluțiile de mobilitate trebuie verificate. Pe măsură ce PMUD este analizat și implementat, efectele lui asupra dezvoltării teritoriale trebuie urmărite. Pe măsură ce societatea se schimbă, datele trebuie actualizate. Pe măsură ce apar proiecte noi, scenariile trebuie retestate.

Iar atunci când analiza serioasă arată că o soluție trebuie completată, corectată sau chiar schimbată, aceasta trebuie făcută prin procedura corespunzătoare, cu fundamentare tehnică, transparență și asumare. Nu este un semn că planificarea a eșuat. Este semnul că planificarea funcționează. Pentru că un oraș viu nu poate fi administrat cu documente moarte. Iar adevărata performanță a unei echipe de planificare nu se măsoară prin cât de solemn apără o linie trasată cândva pe o planșă, ci prin capacitatea ei de a explica de ce acea linie trebuie păstrată, modificată sau înlocuită atunci când realitatea o cere.

PUG ↔ PMUD: NU COMPETIȚIE ÎNTRE DOCUMENTE, CI DIALOG PERMANENT DESPRE ACELAȘI ORAȘ. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 5

0Shares

Consultarea publică – locul unde opiniile devin soluții

 

 

 

 

Una dintre cele mai răspândite afirmații pe care le întâlnesc în spațiul public este că„Primăria nu are viziune”,„nu există PUG”,„nu există programe de dezvoltare”. De regulă, aceste concluzii sunt rostite cu multă convingere și foarte puține argumente.

Realitatea este însă alta.

Viziunea unui oraș nu se inventează într-un cabinet și nici nu se construiește din sloganuri electorale sau comentarii pe Facebook. Ea se fundamentează pe cercetare, analize, scenarii de dezvoltare și, foarte important, pe consultare publică.

Tocmai de aceea, noul Cod al Urbanismului și al Construcțiilor, împreună cu noul Regulament privind consultarea documentației de amenajare a teritoriului și urbanism, tratează consultarea publică drept o etapă esențială a elaborării Planului Urbanistic General. Și nu doar o etapă, ci acțiune care are trasabilitate pe toată durata elaborării documentului, ca locuitorii orașului să poată influența lucrurile cât mai eficient.

Pe 5 august am desfășurat prima rundă de consultări publice, la Pretura sectorului Centru. Sala a fost arhiplină. Au participat locuitori ai municipiului, reprezentanți ai ministerelor și agențiilor, mediul academic, specialiști din domenii conexe sectorul asociativ, și alte persoane interesate. Au fost analizate primele două studii elaborate în cadrul PUG.

Acesta este, de fapt, scopul consultărilor: fiecare studiu trebuie să ajungă la cea mai bună formă posibilă. Cercetările trebuie completate cu toate informațiile relevante existente, analizele trebuie consolidate, iar scenariile de dezvoltare trebuie verificate și îmbunătățite prin contribuția celor care cunosc domeniul.

Dar consultările nu înseamnă doar verificarea unor studii. Ele sunt momentul în care se poate influența, cu argumente, viitorul orașului.

Dacă considerați că un anumit domeniu este insuficient abordat, dacă aveți o altă viziune privind mobilitatea, patrimoniul, locuirea, dezvoltarea economică, infrastructura verde, serviciile publice sau extinderea orașului, acum este momentul să formulați propuneri. Structurat. Argumentat. Cu soluții. Asta se referă și la consilierii locali, care fac alegații interminabile la capitolul „urbanism„.  Anume platforma de consultări este locul, unde se vine mai puțin cu politica de partid și mai mult cu soluții concrete pentru îmbunătățirea politicilor de dezvoltare a orașului, propuneri făcute la timp, justificate, ca acestea să fie examinate în cadrul procedurilor de lucru, de către specialiști-executori, dar și trecute prin filtrul consultărilor. Nu cu învinuiri sterile, nu cu etichetări, dar cu propuneri concrete de o maturitate care să poată fi susținute profesionist și ulterior prin decizi de aprobare a documentelor în CMC.  

Și aici aș face o invitație aparte.

Celor care de ani întregi explică zilnic pe rețelele sociale cum ar trebui administrat Chișinăul.

Celor care deja se văd primari.

Celor care deja își construiesc echipe electorale, fie în municipiu, fie în suburbii.

Acesta este momentul perfect să demonstrați că proiectul vostru pentru Chișinău este mai mult decât un slogan. Acesta este momentul să demonstrați că publicațiile pe care le faceți costă mai mult decât frustrări infantile.

Planul Urbanistic General este organizat pe capitole și domenii. Fiecare dintre ele poate primi propuneri concrete, argumentate și asumate. Dacă sunteți convinși că aveți soluții mai bune, introduceți-le în acest proces. Veți convinge mult mai mult electoratul prin idei bine fundamentate decât prin încă o postare despre cât de rău este actualul primar sau despre cum nu vă plac PUZ-urile , poate nu aveți suficientă capacitate să le studiați și să le înțelegeți.

Până la urmă, este ușor să promiți un oraș mai bun. Mai dificil este să scrii, punctual, ce trebuie schimbat și de ce. Cu argumente clare. Cu integrarea propunerilor în sistemul complex al documentelor de planificare. Fără fanatismul de a stopa totul. Respectând interesele tuturor. Păstrând decența în comunicare.  

Iar dacă într-o zi veți ajunge să conduceți orașul, aceste propuneri vor deveni propriile dumneavoastră angajamente. Nu simple lozinci de campanie, ci soluții deja discutate public și integrate într-un document strategic.

În urbanism există o diferență foarte clară între critică și contribuție.

Critica spune că ceva este greșit.

Contribuția explică ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și de ce este mai bine așa.

Orașele nu se dezvoltă din aplauze și nici din huiduieli. Ele se dezvoltă din idei bune, muncă serioasă și dialog profesionist.

De aceea, îi invit pe toți cei interesați de viitorul Chișinăului să participe la consultările publice. Să lăsăm deoparte reflexul confruntării politice, frustrările proprii și să folosim această oportunitate pentru ceea ce este ea în esență: un exercițiu de construcție a viitorului orașului.

Pentru că aceste documente nu sunt ale primarului.

Nu sunt ale arhitectului-șef.

Nu sunt ale unei administrații și nici ale unui partid.

Ele aparțin Chișinăului.

Iar peste 10, 20 sau 30 de ani nimeni nu va întreba cine era primar sau architect-șef în 2026. Dar toți vom trăi în orașul pe care îl proiectăm astăzi.
 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

CĂPUȘELE

0Shares

Și iarăși despre eGperți.

Unii – eGsperți. Unii – copii înregimentați în partid. Unii – dintre cei care vor cu orice preț să pară cunoscători, dar fără nicio dorință de a purta responsabilitate. Unii – inventați pentru procese la fel de inventate, de care au nevoie noii conducători, și ei luați din diferite grădinițe.

Cu toții sunt la solda diferitelor fonduri venite pentru această țară, adică din bani PUBLICI. O droaie de experți-căpușe, care produc propagandă, postări, podcasturi și reel-uri, pentru că, în fond, nu au altceva cu ce să se ocupe.

O caracteristică comună a multora dintre ei este aroganța afișată ostentativ, de parcă exact aroganța și obrăznicia ar fi principalele criterii de angajare. Oare cine va calcula vreodată câte resurse se irosesc pe „consultanța” lor și câtă tâmpenie ajunge să fie promovată?

De fapt, nici nu este de mirare că autoritățile o iau razna cu multe decizii. eGsperții au ajuns să aibă mai multă putere decât funcționarii publici. Au salarii mai mari, influență mai mare, dar responsabilitate – zero. Căpușează instituțiile cât timp le este rentabil, apoi pleacă atunci când se satură.

Acum se vorbește că se va tăia cu flexul în numărul de funcționari. Da, trebuie reduse acele poziții create doar pentru deservirea unor procese artificiale, inventate de escroci politici ajunși în funcții de legiuitori. Dar primii pe lista reducerilor ar trebui să fie eGsperții. Căpușele care s-au oploșit prin toate instituțiile trebuie eliminate. Prejudiciul pe care îl produc este enorm: financiar, instituțional și prin activitatea lor subversivă.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

STATUL NU POATE FI GUVERNAT ÎN REGIM DE OUTSORCING

0Shares

Cheltuim tot mai mult pentru expertiză. Poate că a venit timpul să investim mai mult în instituțiile care ar trebui să o producă și să o valorifice din interior. Ce facem? Cum îi încurajăm pe cei mai buni experți să intre în instituțiile publice, să ocupe funcții oficiale, să semneze, să decidă și să răspundă pentru consecințele politicilor pe care astăzi doar le recomandă? Pentru că autoritatea fără răspundere și răspunderea fără autoritate nu pot produce instituții puternice.

În ultimii ani, s-a împământenit aproape fără să observăm o idee care pare firească: pentru ca administrația publică să fie modernă, ea trebuie să lucreze cât mai mult cu experți, consultanți, organizații internaționale, mediul academic și societatea civilă. Premisa este corectă. Niciun stat contemporan nu poate pretinde că deține, exclusiv în interiorul instituțiilor sale, întreaga expertiză necesară pentru a răspunde unor provocări din ce în ce mai complexe – de la schimbările climatice și transformarea digitală până la mobilitate urbană, infrastructură, locuire sau securitate energetică.

Problema nu este colaborarea cu expertiza externă. Problema apare atunci când colaborarea este confundată cu substituirea.

Există o diferență fundamentală între un stat care utilizează expertiza și un stat care începe să depindă de ea. În primul caz, expertiza completează capacitatea instituțională. În al doilea, ajunge să o înlocuiască. Iar aceasta nu mai este modernizare administrativă, ci o formă discretă de slăbire a instituțiilor.

Statul nu poate fi guvernat în regim de outsourcing.

Poți externaliza un studiu geotehnic. Poți externaliza dezvoltarea unui soft. Poți contracta proiectare, audit, cercetare, expertiză de nișă sau consultanță metodologică. Toate acestea sunt instrumente legitime ale unei administrații moderne.

Dar nu poți externaliza DISCERNĂMÂNTUL INSTITUȚIONAL.

Nu poți externaliza capacitatea de a defini interesul public. Nu poți externaliza responsabilitatea deciziei. Nu poți externaliza memoria administrativă, înțelegerea contextului local sau asumarea consecințelor unei politici publice.

În momentul în care ministerul, primăria sau agenția publică încetează să mai producă propria analiză și ajunge doar să compare opiniile consultanților, instituția nu mai este autorul politicii publice. Devine administratorul unor documente elaborate de alții.

Formal, decizia îi aparține în continuare.

În realitate, centrul de greutate al procesului decizional s-a mutat în afara instituției.

Aceasta este una dintre cele mai puțin discutate vulnerabilități ale administrației contemporane.

Sprijinul extern a avut și continuă să aibă o contribuție importantă în modernizarea administrației. Ar fi incorect să ignorăm rolul organizațiilor internaționale, al instituțiilor financiare, al universităților, al consultanților sau al societății civile. Numeroase reforme au fost accelerate datorită acestor parteneriate. Au fost introduse metodologii noi, standarde profesionale, practici internaționale și resurse pe care administrația nu le-ar fi putut mobiliza singură.

Însă orice instrument util poate produce efecte nedorite atunci când este folosit fără măsură.

Expertiza externă trebuie să consolideze administrația, nu să creeze dependență de ea.

Din păcate, uneori se întâmplă exact invers. Instituțiile încep să aștepte soluțiile din exterior. Analizele sunt comandate aproape exclusiv consultanților. Strategiile sunt redactate în afara administrației. Evaluările sunt realizate de echipe care, odată cu încheierea proiectului, dispar. Cunoașterea acumulată pleacă împreună cu ele.

Instituția rămâne cu raportul.

Nu și cu capacitatea de a reproduce procesul prin propriile forțe.

Adevărata valoare a expertizei externe nu constă în documentul livrat, ci în competența care rămâne în administrație după plecarea consultantului.

Dacă funcționarii înțeleg metodologia, pot actualiza analiza, pot explica raționamentul și pot continua munca fără sprijin extern, investiția și-a atins scopul.

Dacă singurul rezultat este un raport elegant arhivat într-un server, proiectul poate fi încheiat administrativ, dar este un eșec instituțional.

Întrebarea esențială nu este dacă statul trebuie să colaboreze cu experți.

Răspunsul este evident: da.

Întrebarea adevărată este alta.

Cine rămâne autorul deciziei?

Cine formulează problema?

Cine stabilește interesul public?

Cine verifică ipotezele?

Cine adaptează recomandările la realitatea locală?

Cine răspunde pentru consecințe?

Numai instituția publică poate face toate acestea în mod legitim.

Expertul poate recomanda.

Consultantul poate analiza.

Organizația internațională poate finanța.

Universitatea poate cerceta.

Societatea civilă poate semnala probleme.

Dar numai autoritatea publică poate decide în numele cetățenilor.

Această distincție nu este una teoretică.

Ea reprezintă fundamentul responsabilității democratice.

În domenii precum urbanismul, infrastructura, patrimoniul, locuirea, educația, sănătatea sau protecția mediului, recomandările tehnice nu sunt niciodată pur tehnice.

Ele redistribuie resurse.

Influențează drepturi de proprietate.

Modifică priorități bugetare.

Afectează comunități întregi.

Din acest motiv, nicio instituție nu își poate permite să adopte soluții doar pentru că „așa au recomandat experții”.

Expertul poate avea dreptate.

Dar instituția trebuie să înțeleagă de ce.

Expertul poate greși.

Instituția trebuie să poată observa acest lucru.

Expertul poate propune o soluție excelentă într-un anumit context și complet nepotrivită într-altul.

Instituția trebuie să distingă între model și realitate.

Această capacitate de evaluare critică reprezintă adevărata maturitate administrativă.

 

În autoritățile publice există funcționari care nu pot semna un act administrativ fără să răspundă personal pentru el.

Ei își asumă avize, autorizații, certificate, dispoziții, procese-verbale și decizii într-un cadru juridic riguros, unde fiecare semnătură poate produce consecințe disciplinare, contravenționale, civile sau chiar penale.

În același timp, în jurul lor gravitează experți și consultanți care formulează recomandări cu impact major asupra politicilor publice, fără a purta același tip de răspundere.

Este o constatare privind distribuirea responsabilității.

Nu este firesc ca raționamentul să se deplaseze în exterior, iar răspunderea să rămână exclusiv în interiorul instituției.

Funcționarul semnează.

Consultantul pleacă.

Instituția răspunde.

Proiectul se încheie.

Comunitatea suportă efectele.

Această separare dintre influență și responsabilitate este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale guvernării moderne.

 

Se vorbește frecvent despre lipsa resurselor financiare și despre deficitul de personal din administrație.

Sunt probleme reale.

Dar există o întrebare și mai importantă.

Mai produce statul propria expertiză?

Mai este administrația un centru de competență sau doar o platformă de implementare a unor soluții concepute în exterior?

Un stat devine cu adevărat slab nu atunci când are puțini bani, ci atunci când nu mai poate defini singur o problemă, nu mai poate redacta o politică publică fără consultanți și nu mai poate evalua critic recomandările primite.

Aceasta nu este lipsă de finanțare.

Este pierderea autonomiei intelectuale. Regretabil, dar fix acest fenomen se constată.

 

Orice instituție funcționează pe baza unei memorii profesionale.

Nu doar arhivele sunt importante.

Ci experiența acumulată.

Greșelile care nu trebuie repetate.

Jurisprudența administrativă.

Relațiile instituționale.

Înțelegerea contextului local.

Această memorie nu poate fi cumpărată prin contract de expertiză.

Ea se construiește în timp și se pierde surprinzător de repede atunci când instituția devine doar beneficiar al expertizei produse în altă parte.

Există o diferență esențială între a cumpăra un studiu și a construi o capacitate instituțională.

Prima este o achiziție.

A doua este o investiție.

Doar cea din urmă produce dezvoltare, dar din prima se cumpără „jucării„ moderne și scumpe, pe care nu le poți utiliza.

 

În ultimele două decenii, Republica Moldova a beneficiat de un sprijin extern considerabil.

Uniunea Europeană, instituțiile financiare internaționale, agențiile ONU și numeroși parteneri de dezvoltare au investit resurse importante în consolidarea administrației publice.

Aceste contribuții trebuie apreciate.

Dar tocmai pentru că sunt atât de valoroase, ele trebuie evaluate după criteriul corect.

Nu prin numărul proiectelor implementate.

Nu prin valoarea granturilor atrase.

Nu prin numărul strategiilor elaborate.

Ci printr-o întrebare simplă:

Este instituția mai capabilă astăzi decât era înainte de proiect?

Dacă răspunsul este afirmativ, investiția și-a atins scopul.

Dacă aceeași instituție are nevoie peste câțiva ani de aceeași expertiză pentru aceeași problemă, atunci am finanțat activitate scumpă, nu capacitate.

 

E o situație, când în jurul administrației apar uneori structuri paralele.

Analiza se face într-o parte.

Politica publică se redactează în alta.

Monitorizarea aparține altui proiect.

Evaluarea este externalizată unei alte echipe.

Instituția publică rămâne coordonatorul formal al unui proces pe care îl controlează din ce în ce mai puțin. Coordonator, dar fără capacitate de discernământ.

Această fragmentare nu afectează doar eficiența administrativă.

Ea afectează responsabilitatea democratică.

Cetățeanului îi devine tot mai greu să înțeleagă cine răspunde pentru o politică publică.

Consultantul spune că a oferit doar recomandări.

Proiectul afirmă că implementarea aparține beneficiarului.

Beneficiarul invocă metodologia proiectului.

Finanțatorul amintește că decizia aparține autorităților naționale.

Formal, fiecare are dreptate.

Practic, responsabilitatea se diluează.

Iar acolo unde responsabilitatea se diluează, încrederea publică începe să dispară.

 

O administrație matură nu trebuie să aleagă între izolare și dependență.

Aceasta este o falsă alternativă.

Instituțiile au nevoie de parteneri.

Au nevoie de expertiză.

Au nevoie de finanțare.

Dar trebuie să rămână autorii deciziilor.

Modernizarea administrației nu înseamnă să înlocuiești funcționarul cu consultantul.

Înseamnă să creezi funcționari suficient de competenți încât să poată lucra de la egal la egal cu cei mai buni consultanți.

Expertul aduce cunoaștere.

Instituția produce decizia legitimă.

Primul oferă opțiuni.

A doua stabilește direcția.

Primul contribuie.

A doua răspunde.

Numai această delimitare poate face cooperarea sănătoasă.

 

În același timp, trebuie să discutăm mai serios despre responsabilitatea celor care influențează politicile publice.

Influența este, la rândul ei, o formă de putere.

Nu doar semnătura de pe ultimul act administrativ reprezintă exercițiul puterii.

Putere înseamnă și definirea problemei, selectarea datelor, alegerea metodologiei și formularea alternativelor.

Din acest motiv, influența asupra deciziei publice trebuie să fie însoțită de standarde ridicate de transparență și integritate.

Nu pentru a limita libertatea profesională.

Nu pentru a descuraja expertiza.

Ci pentru a proteja credibilitatea procesului decizional.

Expertiza autentică nu are nimic de ascuns.

Cu cât este mai transparentă, cu atât devine mai credibilă.

 

Poate cea mai importantă investiție într-o administrație modernă nu este investiția în documente.

Este investiția în oameni.

Nicio strategie nu poate suplini lipsa unei instituții care o înțelege.

Niciun consultant nu poate înlocui cultura profesională a administrației.

Niciun proiect nu poate substitui competența funcționarilor care vor rămâne în instituție după încheierea finanțării.

În mediul privat există o regulă simplă.

Consultantul și-a făcut bine treaba atunci când organizația poate funcționa mai bine fără el decât înainte de colaborare.

Același principiu ar trebui să fie valabil și pentru administrația publică.

Succesul expertizei nu se măsoară prin durata dependenței beneficiarului.

Se măsoară prin autonomia pe care reușește să o construiască.

 

În cele din urmă, această dezbatere nu este despre consultanți.

Este despre stat.

Despre felul în care înțelegem instituțiile publice.

Despre tipul de administrație pe care dorim să îl construim.

Nu avem nevoie de un stat care consumă permanent expertiză.

Avem nevoie de un stat care produce expertiză.

Nu avem nevoie de instituții care administrează proiecte.

Avem nevoie de instituții care administrează interesul public.

Nu avem nevoie de funcționari care validează concluzii formulate de alții.

Avem nevoie de profesioniști care gândesc, decid și răspund pentru propriile judecăți.

Pentru că proiectele au un început și un sfârșit.

Finanțările vin și pleacă.

Consultanții își încheie misiunile.

Mandatele politice se schimbă.

Dar instituțiile trebuie să rămână.

Iar dacă, la sfârșitul fiecărei reforme, instituția este mai puternică decât la început, reforma și-a atins scopul.

Dacă, dimpotrivă, după fiecare proiect administrația rămâne la fel de dependentă ca înainte, atunci am produs activitate, dar nu am produs stat.

În cele din urmă, nu conferințele vor administra orașele.

Nu rapoartele vor semna actele administrative.

Nu prezentările PowerPoint vor răspunde în instanță.

O vor face întotdeauna instituțiile statului.

De aceea, cea mai importantă investiție pe care o putem face nu este într-un nou proiect și nici într-un nou raport.

Este în capacitatea instituțiilor de a gândi cu propria lor minte.

Fiindcă un stat poate cumpăra aproape orice.

Mai puțin propria judecată.

Iar în clipa în care renunță la aceasta, încetează să mai guverneze cu adevărat.

 

Dacă nu schimbăm urgent această abordare, vom continua să investim milioane în expertiză externă și prea puțin în oamenii care trebuie să guverneze. Vom cumpăra anual studii noi pentru probleme pe care instituțiile ar fi trebuit să le poată analiza singure. Vom deveni tot mai eficienți în contractarea consultanței și tot mai slabi în exercitarea guvernării. Nicio reformă nu poate reuși atâta timp cât cel mai valoros activ al statului – funcționarul public competent – rămâne cel mai puțin finanțat. Capacitatea administrativă nu se importă și nu se contractează. Ea se construiește prin investiții directe în oamenii care vor rămâne în instituții și după ce proiectele, finanțările și consultanții vor fi plecat.

Cea mai bună expertiză nu ar trebui să graviteze permanent în jurul statului, cu critici sporadice pentru care nu-și asumă nici un risc  propriu, ci să intre în stat, pe funcții oficiale, unde influența este însoțită de responsabilitate.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Sacrificarea „groparilor„

0Shares

Încă în a. 2021 am scris despre acești escroci politici, pentru a atrage atenția, ce șmecheri au ajuns să aibă putere în cercurile decizionale, atunci, în CMC. Pe lângă faptul că erau cu lipsă de cunoștințe, experiență, mai erau și manipulatori peste măsură, cu doză mare de ranchiună, aruncată peste tot, ce nu-i aranja din punct de vedere a apartenenței de clan. Subsemnata, eram ținta acestor atacuri. Pentru că presa liberă nu prea îmi întreba opinia, dar se limita la faptul, că nu am fost găsită pentru opinie (ceea, ce era fals), îmi scriam opiniile pe blog, cu gândul, că va veni vremea și vor fi citite. Am făcut o rubrică specială ”Groparii PASului”, astfel punctând, că oamenii incompetenți, ranchiunoși, toxici, vor trage la fund fix pe cei, care au încredere în ei. Și vor compromite tot, de ce se vor atinge. 

Acum consider necesar să mai amintesc oamenilor cum se manifesta gașca de escroci la ședințele CMC, care deloc nu le făcea față și nici nu ajuta în nici un mod la luarea deciziilor în folosul comunității. Nu e suficient să organizezi bătălii ca la ușa cortului și dansuri în jurul tribunei în ședințe, e nevoie de implicare reală, cu proiecte de decizii care aduc plus-valoare orașului, care rezolvă probleme complicate, pentru asta se aleg consilieri, nu pentru opinii de „баба ягa против”, asta o pot face blogherii și fără ei. Păcat, că unii consilieri aleg să se poziționeze ca și simpli blogherași. 

Acum, cu scandalul „MOLDATSA„ se sacrifică unii din gropari, care și-au îndeplinit misiunile lor toxice, s-au pricopsit cu sume fabuloase, deci, pot pleca liniștiți în demisii „de onoare„… Întrebarea e – unde-s groparii și unde e onoarea…

https://svetlana.dogotaru.net/reactii-la-calomnii-minciunile-lui-cojuhari-si-gradinaru-consilierii-cu-aere-de-boierasi-%EF%BF%BC/

 

 

A mai apărut unul din listă. A luat prăjina înainte să aburească lumea, că e cel mai cinstit,  așa cum știe el mai bine să șmecherească, la asta el se consideră mare meșter. 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

DESPRE VIZIUNE

0Shares

E la modă acum să vorbești, că trebuie viziune și nimeni nu o are, pentru că toți nu știu, cunosc doar cei „unși„ cu girul de experți în urbanism. Și, desigur consilierii cei tineri, care acum descoperă acest domeniu în CMC. E bine că descoperă, cu timpul vor deveni și ei specialiști, totul se învață. Adesea auzim de la ei că municipiul Chișinău nu are o viziune de dezvoltare. În realitate, această afirmație nu corespunde faptelor.

Municipiul Chișinău are o viziune de dezvoltare aprobată prin documente oficiale încă din anul 2007. Prin Decizia Consiliului municipal Chișinău nr. 68/1-2 din 22 martie 2007 a fost aprobată componenta directoare a Planului Urbanistic General al municipiului Chișinău, document strategic elaborat pentru perioada 2007–2025. Acesta nu este doar un plan de zonificare, ci documentul fundamental care stabilește modelul de dezvoltare al capitalei pe termen lung.

Memoriul General al PUG definește viziunea de dezvoltare a municipiului prin obiective strategice clare: consolidarea Chișinăului ca principal pol urban al Republicii Moldova, dezvoltarea unei structuri urbane echilibrate, modernizarea infrastructurii, creșterea calității vieții, protejarea patrimoniului construit și a mediului natural, dezvoltarea economică și utilizarea eficientă a teritoriului. Totodată, documentul promovează un model de dezvoltare bazat pe cooperarea dintre administrația publică, mediul privat și societatea civilă.

Mai mult decât atât, autorii PUG au înțeles că un document de planificare nu produce efecte doar prin aprobarea sa. Din acest motiv, Memoriul General prevede expres necesitatea elaborării unui Plan de acțiuni pentru implementarea prevederilor PUG, cu stabilirea etapelor, priorităților, responsabililor și surselor de finanțare. Totodată, documentația recomandă constituirea unei structuri instituționale dedicate managementului implementării Planului Urbanistic General, care să coordoneze realizarea măsurilor prevăzute, să monitorizeze indicatorii de dezvoltare și să actualizeze periodic documentul în funcție de evoluția municipiului.

Din păcate, una dintre principalele dificultăți ale PUG 2007 nu a fost lipsa unei viziuni, ci lipsa unui mecanism instituțional permanent de implementare și monitorizare. Multe dintre proiectele prevăzute necesitau investiții etapizate, coordonare între instituții și monitorizare continuă. În lipsa unei entități dedicate implementării și a unui plan operațional aplicat consecvent, o parte dintre obiective au fost realizate, iar altele au rămas doar la nivel de intenție.

Acesta este unul dintre motivele pentru care municipiul a inițiat procesul de elaborare a unui nou Plan Urbanistic General, prin deciziile Consiliului municipal Chișinău nr. 4/1 din 5 martie 2020 și nr. 12/14 din 28 iulie 2020. Noul PUG nu înseamnă că orașul nu a avut o viziune până acum. Înseamnă că viziunea trebuie actualizată pentru noile realități economice, sociale, climatice și tehnologice și, mai ales, că trebuie însoțită de un sistem eficient de implementare și monitorizare.

Viziunea aprobată prin Planul Urbanistic General nu reprezintă doar o declarație de intenție, ci constituie reperul strategic care trebuie să ghideze politicile și deciziile administrației publice locale în domeniul dezvoltării urbane. Implementarea acesteia se realizează prin documentațiile de urbanism, programele municipale, proiectele de investiții și măsurile adoptate de autoritățile publice locale, toate având rolul de a contribui, etapizat, la atingerea obiectivelor de dezvoltare stabilite pentru municipiu.

În același timp, una dintre lecțiile învățate din experiența implementării PUG 2007 este necesitatea existenței unei structuri instituționale permanente, dedicate coordonării, monitorizării și actualizării procesului de dezvoltare urbană. În acest sens, în cadrul procesului de reactualizare a Planului Urbanistic General, prin dispoziția Primarului General a fost prevăzută elaborarea instrumentelor necesare pentru constituirea Centrului de Dezvoltare Urbană, entitate care va prelua funcțiile de management, monitorizare și coordonare strategică a implementării PUG, răspunzând astfel recomandărilor formulate încă în documentația aprobată în anul 2007. Prin crearea acestui mecanism instituțional, municipiul urmărește ca noul Plan Urbanistic General să devină nu doar un document de planificare, ci un instrument viu de management al dezvoltării urbane, monitorizat și actualizat permanent în funcție de evoluția orașului și de nevoile comunității.

Așadar, discuția corectă nu este dacă municipiul are sau nu o viziune. Viziunea există și este aprobată oficial încă din anul 2007. Provocarea administrației de astăzi este să transforme această viziune într-un instrument de management urban, susținut de un plan de acțiuni, indicatori de performanță și o structură instituțională responsabilă de implementarea și monitorizarea continuă a dezvoltării municipiului.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Planificarea orașului trebuie să fie o prioritate strategică

0Shares

Orice capitală care își planifică serios viitorul are nevoie ca domeniile urbanismului și planificării teritoriale să fie reprezentate la nivelul la care se iau deciziile strategice ale orașului.

Consider că această decizie este importantă nu atât prin prisma persoanei care ocupă funcția, cât prin semnalul pe care îl transmite despre rolul pe care urbanismul trebuie să îl aibă în administrarea capitalei.

Prea mult timp, dezvoltarea urbană a fost percepută ca un domeniu exclusiv tehnic, aflat undeva la periferia procesului decizional. În realitate, urbanismul este unul dintre cele mai importante instrumente prin care se construiește viitorul unui oraș. De deciziile luate în acest domeniu depind modul în care se dezvoltă cartierele, calitatea spațiilor publice, infrastructura, mobilitatea, protejarea patrimoniului, atragerea investițiilor și, în final, calitatea vieții locuitorilor.

Astăzi, când municipiul se află într-o etapă crucială de elaborare și actualizare a documentațiilor de urbanism, inclusiv a noului Plan Urbanistic General, este firesc ca aceste procese să fie reprezentate și coordonate la nivelul conducerii executive a orașului. Nu poți planifica dezvoltarea unei capitale pentru următoarele decenii fără ca acest domeniu să fie prezent acolo unde se iau deciziile strategice.

Sunt convinsă că această abordare trebuie să devină o regulă instituțională, nu o excepție și nu o soluție legată de o anumită persoană. Capitala are nevoie permanent de o reprezentare puternică a domeniilor de urbanism și planificare teritorială la nivelul conducerii municipiului, indiferent de componența administrației sau de ciclurile politice.

Orașele care se dezvoltă coerent sunt cele care planifică înainte de a construi. Orașele care evită haosul urbanistic sunt cele care tratează planificarea ca pe o prioritate strategică, nu ca pe o formalitate administrativă.

În această funcție îmi propun să contribui la consolidarea unei administrații care privește dezvoltarea orașului pe termen lung, prin reguli clare, procese transparente și documente de planificare de calitate. Cred că Chișinăul are nevoie nu doar de proiecte, ci și de o viziune consecventă asupra modului în care va evolua în următoarele decenii.

Aceasta este responsabilitatea pe care mi-o asum și direcția în care îmi voi concentra activitatea.

Pentru cei care se erijează în procurori, judecători, executori pe câmpurile enorme ale rețelelor sociale, mai ales, singuri fiind cu pufușor pe botișor – să caute mai bine cum să contribuie cu muncă, asta sigur o să le aducă satisfacție mai mare. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 4

0Shares

„Să oprim toate PUZ-urile până la aprobarea PUG!”

Sau cum apare urbanismul de Facebook și de ce orașele reale funcționează altfel

În orice discuție despre urbanism apare inevitabil și această idee solemnă, rostită cu siguranța omului care „știe cum trebuie”: „Dacă se elaborează PUG-ul, trebuie oprite toate PUZ-urile.”

Sună simplu. Radical. Aproape eroic.
Doar că are o problemă importantă: în practica reală a planificării urbane, lucrurile nu funcționează așa. Mai exact — deloc așa.

PUG-ul nu este un „super-document” care rezolvă tot

Există o percepție foarte răspândită că Planul Urbanistic General ar trebui să conțină toate soluțiile posibile pentru fiecare teren, fiecare stradă și fiecare situație urbană din oraș. În realitate, PUG-ul este un document strategic și general.
El stabilește:

  • direcțiile majore de dezvoltare;
  • structura funcțională a orașului;
  • regulile generale de construire;
  • infrastructura majoră;
  • politicile teritoriale.

Dar un PUG nu poate intra în detaliul fiecărui teritoriu complex. Și nici nu trebuie. Dacă ar încerca să facă acest lucru, documentul ar deveni practic imposibil de elaborat și administrat. Tocmai de aceea există instrumente urbanistice diferite:

  • PUG – pentru cadrul general;
  • PUZ – pentru teritorii concrete și complexe;
  • planuri tematice – pentru mobilitate, patrimoniu, regenerare urbană etc.

Acesta nu este un „accident” al sistemului. Aceasta este logica normală a planificării urbane moderne.

PUZ-ul nu „încurcă” PUG-ul. Îl dezvoltă

Un PUZ serios nu este o derogare arbitrară și nici o improvizație urbanistică. Un PUZ profesionist:

  • dezvoltă prevederile PUG;
  • analizează un teritoriu în profunzime;
  • modelează infrastructura;
  • verifică mobilitatea;
  • calculează densități;
  • verifică capacitățile tehnico-edilitare și sociale;
  • integrează soluțiile în contextul urban general.

Aici este diferența importantă pe care mulți „experți universali” o omit:
👉 PUG-ul lucrează cu orașul la scară mare.
👉 PUZ-ul lucrează cu complexitatea locală.

Și exact datorită acestei diferențe multe soluții pot fi dezvoltate mai corect și mai responsabil la nivel de PUZ. Desigur — dacă vorbim despre documentații profesioniste, fundamentate și coerente urbanistic. Problema reală nu este existența PUZ-urilor. Problema apare atunci când acestea sunt slab argumentate, incoerente sau ignoră infrastructura și interesul public. Asta s-a întâmplat o periadă de timp in Chișinău. Acum, însă, atitudinea față de calitatea documentelor este una foarte responsabilă. Chiar și ministerul, care este un arbitru foarte sever, emite avize positive pentru PUZurile elaborate.

Orașele nu pot fi puse „pe pauză” timp de ani

Aici apare partea cea mai interesantă a discursului urbanistic de internet. Unii își imaginează că, odată începută elaborarea unui nou PUG, orașul ar trebui să înghețe disciplinat și să aștepte câțiva ani până când documentul va fi aprobat. Doar că în viața reală:

  • investițiile nu se opresc;
  • infrastructura trebuie dezvoltată;
  • orașul continuă să crească;
  • problemele urbane trebuie gestionate permanent.

Iar elaborarea și aprobarea unui PUG pentru o capitală durează, de regulă, ani întregi.

De exemplu:

  • Parisul a lucrat aproximativ 4 ani la noul PLU bioclimatic;
  • London Plan a trecut prin ani de consultări și examinări;
  • Berlinul funcționează pe un sistem permanent de actualizări și planificare adaptivă.

În această perioadă, niciunul dintre aceste orașe nu și-a suspendat dezvoltarea urbană și nu a interzis utilizarea planurilor de detaliu. Pentru că un oraș real nu funcționează ca o captură de ecran. El este un organism viu.

Urbanismul contemporan funcționează sincronizat, nu secvențial

O altă confuzie frecventă este ideea că toate documentele urbane trebuie elaborate strict unul după altul:

  1. mai întâi PUG,
  2. apoi restul.

În practică, marile orașe funcționează exact invers:

  • documentele sunt elaborate în paralel;
  • echipele sunt obligate să coordoneze soluțiile;
  • informațiile circulă între proiecte;
  • iar planurile se ajustează reciproc.

Acesta este și cazul documentelor aflate acum în lucru pentru Chișinău:

  • PUG,
  • PRIA,
  • PMUD,
  • documentațiile pentru nucleul istoric.

De exemplu, ar fi complet irațional ca elaborarea documentației pentru nucleul istoric să fie amânată ani întregi până la aprobarea PUG-ului.
Zona istorică are:

  • probleme specifice;
  • presiuni investiționale;
  • necesități de protecție;
  • reguli speciale.

Tocmai de aceea este necesară elaborarea coordonată și sincronizată a documentelor.

Mai important decât ordinea birocratică este interoperabilitatea soluțiilor.

PUG-ul contemporan nu mai este un document rigid

Modelul vechi de urbanism trata PUG-ul ca pe un document aproape „sacru”:

  • aprobat o dată la câteva decenii;
  • greu de modificat;
  • static.

Urbanismul contemporan merge într-o altă direcție:

  • baze de date georeferențiate;
  • GIS;
  • monitorizare continuă;
  • actualizări periodice;
  • planificare adaptivă;
  • corelare permanentă cu planuri tematice și zonale.

Din această perspectivă, PUZ-urile și alte documentații locale nu sunt dușmanii PUG-ului.
Ele pot deveni chiar instrumente prin care PUG-ul este ajustat și îmbunătățit în timp.

Planificarea urbană funcționează în ambele direcții:

  • de la general la particular;
  • dar și de la particular la general.

Poate că și „experții” ar trebui să studieze puțin urbanismul

În spațiul public apar frecvent persoane care explică foarte sigur cum „trebuie făcut urbanismul”, deși reduc un proces extrem de complex la câteva sloganuri simple și spectaculoase.

Problema nu este existența opiniilor.
Problema apare atunci când recomandările lansate public ignoră:

  • logica profesională a planificării;
  • practica europeană;
  • diferențele dintre instrumentele urbanistice;
  • și complexitatea administrării unui oraș mare.

Urbanismul nu funcționează după principiul:

„oprim tot și vedem mai târziu.” Dimpotrivă.
Urbanismul există tocmai pentru ca dezvoltarea să continue controlat, coerent și adaptiv. Poate că înainte de a da lecții definitive despre cum trebuie „salvat orașul”, ar fi util ca unii dintre atotcunoscătorii urbanismului de Facebook să mai petreacă puțin timp studiind cum funcționează, de fapt, planificarea urbană contemporană.

Concluzie

Coerența urbană nu se obține prin blocarea dezvoltării orașului.
Ea se obține prin:

  • reguli clare;
  • documentații profesioniste;
  • coordonarea instrumentelor de planificare;
  • și capacitatea administrației și a specialiștilor de a integra permanent noile realități urbane.

Orașele moderne nu se dezvoltă prin îngheț administrativ. Ele se dezvoltă prin planificare inteligentă.

Și poate că cea mai utilă contribuție pe care o pot avea astăzi atât „experții” foarte vocali, cât și consilierii care îi ascultă, este nu să simplifice artificial un proces urbanistic extrem de complex, ci să participe profesionist și responsabil la elaborarea noului PUG — cu observații argumentate, implicare reală și disponibilitatea de a contribui la apariția unui document coerent, aplicabil și capabil să ajute orașul să se dezvolte sănătos în următoarele decenii. E timpul să apară și maturitatea, odată cu podcasturile și postările pe fb.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Deșeurile, teritoriul și eterna improvizație administrativă. Strategie, împrumuturi, consultanți. Dar unde e coerența?

0Shares

 

Strategia e bună. Banii sunt reali. De ce tot împingem proiectul fără să-l legăm cum trebuie de teritoriu?

In contextul proiectului de lege privind declararea utilității publice de interes national pentru lucrările de dezvoltare a infrastructurii regionale de dezvoltare a deșeurilor, aprobat in ședința Guvernului din 15 aprilie 2026, înaintat Parlamentului pentru aprobare.
https://parlament.md/preview?id=dfc4f6a9-700b-4f06-b217-04f35dd72bb4&url=https://ep-sp.parlament.md/materials/639113688207734311/Documents/20260416082440.PDF&method=GetDocumentContent

Republica Moldova nu duce lipsă nici de strategie, nici de finanțare, nici de justificare publică atunci când vine vorba despre gestionarea deșeurilor. Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor 2013–2027 există de ani buni, iar proiectul investițional major care ar trebui să o transforme în infrastructură reală este deja cunoscut: „Deșeuri solide în Republica Moldova”, gestionat instituțional de Ministerul Mediului și ONIPM. Pagina oficială a proiectului arată clar că finanțarea de bază vine dintr-un împrumut BERD de 25 milioane euro, cofinanțat de BEI cu încă 25 milioane euro, pentru colectare, transfer, tratare, depozitare și închiderea gunoiștilor. BERD îl descrie drept primul proiect mare, multiregional, pentru trei zone prioritare: RMD 5, RMD 8 și RMD 1. 

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o idee frumoasă rămasă pe hârtie și nici despre o inițiativă fără bani. Vorbim despre un proiect strategic, cu resurse financiare serioase, cu asistență internațională, cu studii, consultanți, structuri de implementare și ani întregi de pregătire în spate. Tocmai de aceea întrebarea firească este alta: dacă tot s-au mobilizat resurse atât de substanțiale, de ce nu s-a făcut și partea de bază a lucrului coerent — ancorarea teritorială clară și profesionistă a întregului sistem?

Aici este, de fapt, miezul problemei. Statul încearcă acum să împingă mai repede proiectele concrete — depozite regionale, stații de transfer, centre de tratare — prin legi speciale, derogări la documente permisive și mecanisme accelerate de terenuri și exproprieri. Dar această grabă vine după ani în care exact componenta de planificare teritorialătrebuia pusă în ordine. Iar când partea de planificare nu este așezată bine, începi să împingi din cealaltă parte: tai acorduri, centralizezi proceduri, reduci rolul autorităților locale și speri că proiectul va merge înainte numai pentru că este declarat „de interes național”.

Doar că infrastructura deșeurilor nu este o simplă investiție tehnică. Ea este, prin natura ei, infrastructură teritorială. Un sistem regional de gestionare a deșeurilor înseamnă amplasamente, trasee logistice, relații între localități, impact asupra comunităților, compatibilitate cu dezvoltarea locală, cu documentația urbanistică, cu protecția mediului și cu zonele sensibile. Nu poți vorbi serios despre depozite regionale și stații de transfer fără să le legi de logica amenajării teritoriului. Aici este exact locul unde proiectul ar fi trebuit susținut mai coerent. 

Mai direct spus: s-au cheltuit și se cheltuie resurse importante din împrumut și din mecanismul de implementare, dar statul pare să fi tratat insuficient componenta care dă stabilitate juridică și administrativă proiectului — componenta teritorială. Nu pentru că nu s-ar fi putut face. Ci pentru că, foarte probabil, ar fi fost nevoie de mai multă competență instituțională, mai multă organizare și mai multă disciplină de planificare.

Asta nu înseamnă că proiectul este greșit. Dimpotrivă: proiectul este necesar, întârziat și absolut justificat. RMD 5, RMD 8 și RMD 1 trebuie să iasă, în sfârșit, din logica gunoiștilor improvizate și a sistemelor locale fragmentate. ONIPM și Ministerul Mediului au avansat deja anumite etape, inclusiv contractare, comunicare, organizare instituțională și pregătire pe regiuni. 

Dar tocmai pentru că proiectul este important, el trebuie construit mai bine, nu doar mai repede.

Aici merită spus un lucru fără menajamente: nu este suficient să ai strategie, bani și bunăvoință. Trebuie să ai și capul administrativ pus în ordine. Dacă știi de ani de zile că Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor cere regionalizare, depozite regionale și infrastructură nouă, atunci era perfect logic să pregătești din timp și baza teritorială pentru aceste investiții. Nu să ajungi mai târziu în situația de a compensa lipsa acestei munci prin derogări succesive și formule speciale de autorizare.

Aici apare și contrastul cel mai neplăcut. Pe de o parte, proiectul este prezentat ca unul mare, modern, european, multiregional, finanțat de BERD și BEI. Pe de altă parte, când cobori în mecanismul juridic intern, găsești o soluție care sună prea des așa: „nu am pus lucrurile suficient de bine în ordine, așa că mai tăiem niște etape și mai împingem puțin procedura”. Asta nu este neapărat viziune. Uneori este doar recuperare administrativă făcută din mers.

Și totuși, partea bună este că problema încă poate fi corectată. Codul urbanismului și construcțiilor permite elaborarea Planului de amenajare a teritoriului național integral sau pe secțiuni specializate, iar o secțiune dedicată gestionării deșeurilor ar fi exact instrumentul care ar putea lega în mod profesionist strategia sectorială de realitatea amplasamentelor, a regiunilor, a transportului și a comunităților afectate. 

Altfel spus, dacă PATN integral întârzie, asta nu înseamnă că statul trebuie să improvizeze. Înseamnă că trebuie să folosească inteligent instrumentele pe care le are și să facă ceea ce trebuia făcut de la bun început: să transforme strategia deșeurilor și într-o logică teritorială clară. Asta ar ajuta nu doar juridic, ci și politic și administrativ. Ar reduce conflictele cu localitățile, ar face amplasamentele mai bine motivate și ar scoate proiectul din zona suspiciunii că „se bagă gunoiștea undeva, iar comunitatea află la urmă”.

Aici trebuie spus și un lucru corect față de Parlament și față de autorități: este bine că încearcă să deblocheze subiectul deșeurilor. Era și timpul. Nimeni serios nu poate susține păstrarea haosului actual doar de dragul procedurilor. Dar exact pentru că este un proiect greu, sensibil și cu impact mare, el trebuie împins înainte profesionist, nu doar repede. Cu respect pentru interesele comunităților locale, pentru urbanism, pentru componenta de mediu și pentru logica administrativă firească.

Pe scurt, statul a făcut deja partea grea a convingerii partenerilor externi să finanțeze proiectul. A mobilizat împrumuturi serioase. A lansat mecanisme de implementare. A pornit regiuni prioritare. Toate acestea contează. Dar acum trebuie făcut și pasul care separă un proiect doar „mare” de un proiect cu adevărat bine construit: coerența teritorială.

Pentru că adevărul e simplu: dacă tot ai luat bani, ai luat consultanți, ai luat ani de pregătire și ai luat pe umeri un proiect de interes național, atunci merita să faci și lucrul până la capăt — nu doar să construiești obiecte, ci să construiești și logica lor în teritoriu. Și, da, este nevoie să fie implicați și consultanți urbaniști, nu doar mediu și construcții, acest lucru trebuie să fie văzut in caietele de sarcini, ministerul să gândească mai complex.

Mai faceți un efort. Chiar se poate. Dar nu din inerție și nu din reflexul derogării. Se poate dacă puneți în mișcare ceea ce, în asemenea proiecte, valorează mai mult decât orice comunicat optimist:mintea administrativă, organizarea și coerența.

Aici – comentarii și propunere de amendamente, recomandate:

Comentarii asupra art. 8 și propunere de modificare a acestui articol, amendament:

amendament art.8

Comentarii asupra art. 3,4 și propunere de modificare a acestor articole, amendamente:

amendament art 3,4

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 3

0Shares

Codul care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, schingiuit din nou.

Există acte normative proaste. Există acte normative incoerente. Și mai există o categorie specială: actele normative pe care autorii lor le strică încă o dată înainte să apuce măcar să trăiască. Acolo a ajuns Codul Urbanismului și Construcțiilor (CUC).

Codul urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a fost publicat la 30 ianuarie 2024, iar corpul principal al reglementării urma să intre în vigoare peste 12 luni. Cu toate acestea, Parlamentul a intervenit deja de două ori asupra lui prin LP203/2024 și LP236/2025, iar prima modificare a venit înainte ca partea principală a Codului să intre măcar în vigoare. În cele două runde au fost atinse 26 de articole distincte, plus o secțiune și o anexă. Iar acum Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale vine cu încă o rundă de modificări, pusă în consultări publice. Asta nu mai arată a stabilitate normativă. Arată a avarie continuă.

Și aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Escrocii politici, care și-au închipuit că știu deja să scrie legi, au luat și au stricat toată legislația în construcții. În loc să facă armonizare între legi și acte normative, în loc să corecteze inadvertențele și contradicțiile, și-au arogat dreptul să scrie un Cod. Iar acum acest Cod trăiește ca o biată rudă: se tot leagă ba de un perete, ba de altul, nimeni nu-l vrea cu adevărat, dar nici nu poate renunța la el, pentru că e „rudă” cu acte în regulă. Și cu sancțiuni, dacă nu-l bagi în seamă. Numai că, în loc să facă analiza ex post pe care legea o cere, s-au apucat să strice și mai departe ce au pornit.

Pentru că aici este miezul problemei: Legea nr. 100/2017 nu spune că autoritatea poate modifica haotic actele normative ori de câte ori îi vine chef. Ea spune clar că implementarea actelor normative trebuie monitorizată pentru a vedea gradul de aplicare, dacă obiectivele au fost atinse și ce consecințe negative sau neprevăzute au apărut. Și mai spune ceva foarte important: monitorizarea se face cel târziu după 2 ani de la intrarea în vigoare, iar la final trebuie întocmit raportul de monitorizare, care, dacă sunt necesare modificări, servește drept bază pentru noile intervenții legislative.

Cu alte cuvinte, ordinea firească a lucrurilor este simplă: mai întâi evaluezi, apoi modifici. Mai întâi vezi cum a funcționat norma în practică. Mai întâi discuți cu cei afectați de ea. Mai întâi identifici contradicțiile, blocajele, costurile, efectele asupra administrației locale, asupra proiectanților, asupra dezvoltatorilor, asupra proprietarilor, asupra autorităților de mediu, patrimoniu și control. Și abia după aceea te apuci să rescrii articole. Numai că la noi, desigur, s-a ales calea „mai creativă”: întâi se scrie prost, apoi se modifică repede, apoi se modifică încă o dată, iar analiza vine poate cândva, dacă mai rămâne ceva de analizat.

Responsabilitatea pentru această monitorizare nu aparține Ministerului Justiției, așa cum unii ar putea încerca să sugereze. Legea spune că monitorizarea o face instituția responsabilă de implementarea actului normativ, iar pentru CUC aceasta este în mod evident MIDR. Ministerul Justiției coordonează metodologic procesul și verifică rapoartele, dar nu el implementează Codul, nu el îl aplică în domeniul urbanismului și construcțiilor și nu el poate substitui ministerul de ramură în obligația de a-și evalua propriul monstru normativ.

De aceea, întrebarea corectă este foarte simplă: unde este raportul de monitorizare a CUC? Unde este documentul distinct, serios, verificabil, care arată cum a fost aplicat Codul, ce articole au funcționat, unde au apărut contradicții, ce norme au produs blocaje, ce efecte au avut asupra autorizării, asupra documentațiilor de urbanism, asupra controlului de stat și asupra relației dintre autoritățile locale și cele centrale? Pentru că un proiect de modificare nu este raport de monitorizare. Un proiect de modificare spune doar ce vrei să schimbi. Raportul de monitorizare trebuie să arate de ce, pe ce bază și cu ce dovezi schimbi.

În forma actuală, proiectul MIDR din consultări publice nu poate fi vândut drept „monitorizare”. Este, în cel mai bun caz, o listă de intervenții motivate de cazuri disparate, de nemulțumiri punctuale și de dorința politică de a arăta că „se face ceva” și, de a-și aroga încă ceva din drepturi de a pune semnături pe ceva. Dar monitorizarea reală nu înseamnă câteva exemple scandaloase puse în nota de fundamentare. Nu înseamnă nici să scoți din mânecă o serie de amendamente și să pretinzi că ele sunt rezultatul unei reflecții sistemice. Monitorizarea reală înseamnă expertiză pe tot proiectul normativ, raportare la practica aplicării lui, la actele emise în baza lui, la dificultățile de aprobare și avizare, la blocajele din teren și la efectele juridice și administrative produse în viața reală a orașului.

Și aici apare încă o ironie amară. CUC este exact acel tip de act care avea nevoie de monitorizare „ca aerul”. A adunat la un loc domenii vaste, norme diferite, logici instituționale diferite și multe articole care nu au fost suficient armonizate nici între ele, nici în interiorul Codului, nici cu restul legislației. Într-o asemenea situație, evaluarea ex post nu era un moft de procedură. Era singura cale serioasă de a înțelege ce anume trebuie corectat. Dar, desigur, pentru asta trebuie să ai răbdare, disciplină și respect minim față de tehnica legislativă. Iar când te crezi deja maestru înainte să fi învățat alfabetul, toate acestea devin opționale.

Mai grav este că această lipsă de rigoare se transferă direct asupra tuturor celorlalți. Autoritățile locale sunt obligate să aplice norme instabile. Profesioniștii trebuie să urmărească un text care se schimbă înainte să apuce să se așeze. Investitorii și proprietarii suportă impredictibilitatea. Iar orașul plătește costul acestei legislații improvizate: întârzieri, contradicții, blocaje, litigii și decizii arbitrare. Un cod nu este o postare pe rețele sociale pe care o editezi de trei ori până seara. Un cod este o arhitectură normativă care trebuie să dea reguli clare, stabile și coerente pentru ani înainte. Exact asta CUC a promis și exact asta nu reușește să livreze.

Dacă MIDR vrea să fie tratat serios în această discuție, atunci trebuie să facă un lucru elementar: să prezinte public dacă a efectuat monitorizarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 100/2017, să arate raportul distinct aferent și să explice legătura dintre concluziile acelui raport și textele concrete pe care le propune acum. Nu este suficient să spui, solemn, că lupți cu construcțiile neautorizate. Nu este suficient să invoci încălcări la emiterea autorizațiilor. Toate acestea pot fi reale. Dar nu ai voie să umbli prin altă junglă a CUC-ului ca chiorii și să te comporți ca și cum orice amendament scris în grabă ar fi automat și o soluție.

Într-un stat care își respectă propriile reguli, înainte să rescrii din nou un cod, demonstrezi că l-ai înțeles, că l-ai evaluat și că știi exact unde a produs efecte rele. Altfel, tot ce faci este să adaugi o nouă rundă de improvizație peste improvizația inițială. Și exact aici suntem.

Sigur, să le acordăm, ca și de fiecare dată, prezumția de evoluție: cei care s-au instalat atât de confortabil în postura de autori de norme pot, desigur, să învețe. Poate, cu timpul, vor ajunge chiar să scrie legi bune. Numai că, într-un domeniu atât de dens și sensibil, există o disciplină elementară a decenței profesionale: mai întâi înțelegi, apoi reglementezi; mai întâi armonizezi, apoi rescrii; mai întâi analizezi efectele, apoi propui remedii. Și, mai ales, mai întâi îi asculți pe cei care țin sistemul în picioare prin experiență, practică și memorie instituțională — abia după aceea îți permiți să codifici urbanismul și construcțiile ca și cum ai aranja piese decorative pe un birou.

Până atunci, însă, rămânem cu acest spectacol de provincie legislativă: un Cod care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, bruscat din nou; un minister care trebuia să explice și a ales să peticească; și o clasă de reformatori improvizați care au confundat, încă o dată, îndrăzneala cu competența.

 

Citeste mai mult →