Din nou încercăm să discutăm pe același subiect. Ce este mai important – investiția străină, pe care orașul și-o dorește sau comfortul urban, pe care orașul și-l dorește, la fel de tare? Cum se masoară importanța, prin ce? Cum se prioritizează necesitățile și dorințele? Cum se argumentează necesitatea unei amplasări în mediul deja construit, care are anumiți indicatori urbanistici aprobați prin documentațiile urbanistice? Ce instrumente au la dispoziție investitorii ca să convingă autoritățile orășănești despre necesitatea efectuării modificărilor indicatorilor urbanistici din aceste documente?
Monthly Archives: decembrie 2017
Legea 303 – sau … cineva a aruncat o piatra in apa si zece n-o pot scoate.
Încărcarea facturii pentru serviciu cu așa-numita cotă-parte suplimentară.
Interesantă discuție în aceste audieri. Cică există în proces de elaborare concepții, se lucrează în baza directivelor de vre-o 2 ani, dar… abuzul cu facturarea cotei-părți suplimentar consumului real nu se oprește. Pentru că parcă se înțelege că în lege sunt condiții care niciodată nu vor fi îndeplinite, parcă se înțelege că ar trebui să nu se factureze mai mult decît se vinde, dar mai ramîn întrebări. Fiecare cu varianta lui de soluționare a problemei – experții cu a lor, ministerul cu a lor, nici Apă Canal nu rămâne în urmă: Dacă nu se pot îndeplini condițiile |imposibile| pentru încheierea contractelor directe – să se încheie cîte un acord cu gestionarul, ca gestionarul să evalueze consumul pentru fiecare apartament în parte. Asta – cum? Gestionarul are capacități mai mari decît Apă Canal ca să evalueze? În baza la ce? Contoarele nu mai contează?
De fapt, poziția Apă Canal e clară, nu doresc ei să se ocupe cu fiecare consumator, e prea dificil pentru ei. Să se ocupe gestionarii! Dar care gestionari? Cei, care sunt în procedura de faliment? Inclusiv din cauza unor facturări similare, pentru servicii nemăsurate și neverificate, cu facturi semnate “la plesneală”?
Oare urechile cărui lobbist se întrevăd printre rîndurile legii 303? Și cum se face, că chiar dacă toți înțeleg că e o prevedere abuzivă, se tot învărt legiuitorii în jurul cozii, căutînd soluția perfecta în loc să facă simplu – să abroge clauza abuzivă din lege și să impună norme clare pentru relația consumator – furnizor, lăsînd poarta deschisă pentru intermediere doar în baza acordurilor părților. Fiecare consumator este obligat să achite doar consumul propriu, plata nefiind încărcată cu suplimente sub formă de adaos de cotă-parte. Pe deasupra, există o înțelegere și la nivel de furnizori că nu e “de bun simț” să percepi plată pentru volumul neprestat de serviciu. E relevantă și afirmția dnei director: “Consumatorul final pina la sifrsit nu este interesat de contractul direct… Nu aceasta este problema, consumatorul final este interesat sa achite cu exactitate ceea ce el consumă”. Adevărat. Însă e doar o parte a adevărului.
Încercăm să descâlcim acest rebus, și să ieșim din zona frivolității discursului, transferând discuția pe formulări mai specifice, care sunt obligatorii în asigurarea legalității propunerilor înaintate.
Mai întâi, ceea ce-l interesează pe consumator:
- Ceea ce consumă – produsul, serviciul de o anumita calitate, cantitate, periodicitate – e o exercitare a dreptului consumatorului de a primi serviciul respectiv și obligația furnizorului de a presta acest serviciu.
- Să achite – plata produsului, conform tarifului, în termeni stabiliți – obligația consumatorului final. – e o executare a obligației de a achita serviciul primit si un drept al furnizorului de a primi plăți pentru acest serviciu.
Acum – ceea de ce, chipurile, nu este interesat consumatorul:
Contractul direct. Nimic mai fals faptul, că nu-l interesează pe consumator contractul direct. Contractul – este temeiul apariției acestor drepturi și obligații. În lipsa contractului este incertă obligația. Sau Apă Canal crede că acționează în baza legii? Da, se acționează în baza legii, dar legea are prevederi generale referitor la obligațiile și drepturile furnizorului și a consumatorului. Relația dintre un furnizor Citeste mai mult
Urbanism. Investitori. Interes public. Interese.
Nu e despre Investitori străini. E despre noi. Despre situațiile cînd știm sau nu să susținem investitorii (de ce se discută doar despre cei străini – e o enigmă, oare nu dorim condiții egale pentru business?). Și despre situațiile cînd problemele de urbanism pot fi mai importante decît o investiție de moment, fie ea și consistentă. Dar și despre situațiile, când ar coincide interesul investitorului cu interesul comunității, însă lipsește ceva care sa genereze sinergia acestor interese, fapt ce împarte lumea în susținători și dușmani ai investitorului.
Ce lipsește? Capacitatea autorităților responsabile pentru urbanism și amenajarea teritoriului, a consiliului local de a utiliza instrumentele, pe care le au la dispoziție, lipsa de profesionalism și de viziune în acest domeniu. Interesul public e văzut ca ceva efemer, explicat prin diferite ”compuneri și eseuri”, care nu au nimic comun cu regulile stabilite în legislație.
În general, ne putem referi la două tipuri de abordare a relațiilor APL cu investitorii ce doresc să realizeze obiecte de constcuție. 1) APL construiesc parteneriate cu investitorul și în aceste cazuri se acționează conform regulilor PPP. 2) APL își exercită funcția de gestionare a teritoriului localității, prin instrumentele de control urban. În aceste cazuri autoritățile nu au nimic de inventat, decît să emită certificate de urbanism, autorizații de construire/desființare, conform documentației urbanistice aprobate.
Important e să fie corect percepută de către autorități prerogativa publică a dreptului în materie de urbanism. Înțelegerea că toate instrumentele prevăzute de legislație, pornind de la planurile de dezvoltare/amenajare a teritoriului, planurile urbanistice, documentele permisive, procedurile de verificare/monitorizare și control – totul este subordonat scopului de a proteja interesul general al colectivității din localitatea respectivă față de interesul proprietarului privat al unui imobil (fie teren sau construcție). Altă rațiune în existența unui aparat stufos, care asigură de la diferite niveluri avize, coordonari, certificate, autorizații, orice semnătură, orice acord – nu există. Și dacă acest aspect al interesului public este ignorat, finanțarea și susținerea aparatului și a specialiștilor din subdiviziunile respective e o acțiune inutilă și supercostisitoare.
Regulile de ocupare a terenurilor și de amplasare a construcțiilor reprezintă limitări în dreptul proprietarilor privați al imobilelor și se reflectă prin indicatorii urbanistici aprobați în regulamentele de urbanism aferente documentațiilor urbanistice aprobate. Coeficienții de utilizare a terenului, procentul de ocupare a terenului, codul de zonificare, aliniamentul, toate acestea urmează să asigure interesul public in procesul de dezvoltare a localității. Păcat că anume interesul public e șters complet în activitatea autorităților, fiind înlocuit cu un erzaț de activitate, cu trișare, de fapt. Trișarea cu noțiunile și jonglarea cu indicatorii urbanistici, pedalînd pe idea, că poate fi modificată funcțiunea urbanistică a zonei (codul) fără să fie luat în considerație contextul general al localității și a zonei.
Nu e o abordare profesionistă să povestești că problemele de transport vor fi soluționate la o altă etapă, în speranța ca să convingi publicul participant la consultări publice să fie susținut proiectul propus. Nu e o abordare profesionistă nici să pui consiliul să aprobe concepții a unor proiecte, care nu sunt clarificate din punct de vedere urbanistic. Nu e funcția consiliului să aprobe concepții decît dacă are calitatea de investitor (într-un proiect bugetat din surse publice sau în proiecte de PPP – toate acestea susținute cu respectarea procedurilor legale, nu prin vorbăraie, că, chipurile, așa ne pare nouă că va fi…).
Nu e o abordare profesionistă să te prefaci că elaborezi PUZ, PUD, să propui variante trunchiate, cică în volum redus, din care lipsesc exact cele mai importante elemente, ce ar trebui să protejeze interesul public. Acești proiectanți, care cred că istoria le va aprecia capodoperele pentru volumetria și aspectul arhitectonic deosebit, greșesc enorm! Istoria îi va memoriza ca infractori urbanistici. Iar pe consilieri, care sunt aleși să reprezinte colectivitățile – ca pe devoratori ai bunurilor și intereselor publice pentru că validează inepțiile urbanistice. Și fiecare consilier își gravează numele propriu în cartea memoriei. Nu al președintelui de partid, responsabilitatea tot e personală, chiar dacă cineva crede că e absolvit de orice responsabilitate prin faptul deciziei colective.
Aceiași concluzie: este nevoie mare de instruire, pentru ca lucrurile să se așeze în albia lor firească, pentru că este posibil să fie respectate și drepturile investitorilor și interesul public. Profesionalism, decență, responsabilitate – acestea sunt cuvintele cheie pentru a avea succes.