Category Archives: Dezvoltare urbana

Posted on publicat de by svetlana

DESPRE VIZIUNE

E la modă acum să vorbești, că trebuie viziune și nimeni nu o are, pentru că toți nu știu, cunosc doar cei „unși„ cu girul de experți în urbanism. Și, desigur consilierii cei tineri, care acum descoperă acest domeniu în CMC. E bine că descoperă, cu timpul vor deveni și ei specialiști, totul se învață. Adesea auzim de la ei că municipiul Chișinău nu are o viziune de dezvoltare. În realitate, această afirmație nu corespunde faptelor.

Municipiul Chișinău are o viziune de dezvoltare aprobată prin documente oficiale încă din anul 2007. Prin Decizia Consiliului municipal Chișinău nr. 68/1-2 din 22 martie 2007 a fost aprobată componenta directoare a Planului Urbanistic General al municipiului Chișinău, document strategic elaborat pentru perioada 2007–2025. Acesta nu este doar un plan de zonificare, ci documentul fundamental care stabilește modelul de dezvoltare al capitalei pe termen lung.

Memoriul General al PUG definește viziunea de dezvoltare a municipiului prin obiective strategice clare: consolidarea Chișinăului ca principal pol urban al Republicii Moldova, dezvoltarea unei structuri urbane echilibrate, modernizarea infrastructurii, creșterea calității vieții, protejarea patrimoniului construit și a mediului natural, dezvoltarea economică și utilizarea eficientă a teritoriului. Totodată, documentul promovează un model de dezvoltare bazat pe cooperarea dintre administrația publică, mediul privat și societatea civilă.

Mai mult decât atât, autorii PUG au înțeles că un document de planificare nu produce efecte doar prin aprobarea sa. Din acest motiv, Memoriul General prevede expres necesitatea elaborării unui Plan de acțiuni pentru implementarea prevederilor PUG, cu stabilirea etapelor, priorităților, responsabililor și surselor de finanțare. Totodată, documentația recomandă constituirea unei structuri instituționale dedicate managementului implementării Planului Urbanistic General, care să coordoneze realizarea măsurilor prevăzute, să monitorizeze indicatorii de dezvoltare și să actualizeze periodic documentul în funcție de evoluția municipiului.

Din păcate, una dintre principalele dificultăți ale PUG 2007 nu a fost lipsa unei viziuni, ci lipsa unui mecanism instituțional permanent de implementare și monitorizare. Multe dintre proiectele prevăzute necesitau investiții etapizate, coordonare între instituții și monitorizare continuă. În lipsa unei entități dedicate implementării și a unui plan operațional aplicat consecvent, o parte dintre obiective au fost realizate, iar altele au rămas doar la nivel de intenție.

Acesta este unul dintre motivele pentru care municipiul a inițiat procesul de elaborare a unui nou Plan Urbanistic General, prin deciziile Consiliului municipal Chișinău nr. 4/1 din 5 martie 2020 și nr. 12/14 din 28 iulie 2020. Noul PUG nu înseamnă că orașul nu a avut o viziune până acum. Înseamnă că viziunea trebuie actualizată pentru noile realități economice, sociale, climatice și tehnologice și, mai ales, că trebuie însoțită de un sistem eficient de implementare și monitorizare.

Viziunea aprobată prin Planul Urbanistic General nu reprezintă doar o declarație de intenție, ci constituie reperul strategic care trebuie să ghideze politicile și deciziile administrației publice locale în domeniul dezvoltării urbane. Implementarea acesteia se realizează prin documentațiile de urbanism, programele municipale, proiectele de investiții și măsurile adoptate de autoritățile publice locale, toate având rolul de a contribui, etapizat, la atingerea obiectivelor de dezvoltare stabilite pentru municipiu.

În același timp, una dintre lecțiile învățate din experiența implementării PUG 2007 este necesitatea existenței unei structuri instituționale permanente, dedicate coordonării, monitorizării și actualizării procesului de dezvoltare urbană. În acest sens, în cadrul procesului de reactualizare a Planului Urbanistic General, prin dispoziția Primarului General a fost prevăzută elaborarea instrumentelor necesare pentru constituirea Centrului de Dezvoltare Urbană, entitate care va prelua funcțiile de management, monitorizare și coordonare strategică a implementării PUG, răspunzând astfel recomandărilor formulate încă în documentația aprobată în anul 2007. Prin crearea acestui mecanism instituțional, municipiul urmărește ca noul Plan Urbanistic General să devină nu doar un document de planificare, ci un instrument viu de management al dezvoltării urbane, monitorizat și actualizat permanent în funcție de evoluția orașului și de nevoile comunității.

Așadar, discuția corectă nu este dacă municipiul are sau nu o viziune. Viziunea există și este aprobată oficial încă din anul 2007. Provocarea administrației de astăzi este să transforme această viziune într-un instrument de management urban, susținut de un plan de acțiuni, indicatori de performanță și o structură instituțională responsabilă de implementarea și monitorizarea continuă a dezvoltării municipiului.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 4

„Să oprim toate PUZ-urile până la aprobarea PUG!”

Sau cum apare urbanismul de Facebook și de ce orașele reale funcționează altfel

În orice discuție despre urbanism apare inevitabil și această idee solemnă, rostită cu siguranța omului care „știe cum trebuie”: „Dacă se elaborează PUG-ul, trebuie oprite toate PUZ-urile.”

Sună simplu. Radical. Aproape eroic.
Doar că are o problemă importantă: în practica reală a planificării urbane, lucrurile nu funcționează așa. Mai exact — deloc așa.

PUG-ul nu este un „super-document” care rezolvă tot

Există o percepție foarte răspândită că Planul Urbanistic General ar trebui să conțină toate soluțiile posibile pentru fiecare teren, fiecare stradă și fiecare situație urbană din oraș. În realitate, PUG-ul este un document strategic și general.
El stabilește:

  • direcțiile majore de dezvoltare;
  • structura funcțională a orașului;
  • regulile generale de construire;
  • infrastructura majoră;
  • politicile teritoriale.

Dar un PUG nu poate intra în detaliul fiecărui teritoriu complex. Și nici nu trebuie. Dacă ar încerca să facă acest lucru, documentul ar deveni practic imposibil de elaborat și administrat. Tocmai de aceea există instrumente urbanistice diferite:

  • PUG – pentru cadrul general;
  • PUZ – pentru teritorii concrete și complexe;
  • planuri tematice – pentru mobilitate, patrimoniu, regenerare urbană etc.

Acesta nu este un „accident” al sistemului. Aceasta este logica normală a planificării urbane moderne.

PUZ-ul nu „încurcă” PUG-ul. Îl dezvoltă

Un PUZ serios nu este o derogare arbitrară și nici o improvizație urbanistică. Un PUZ profesionist:

  • dezvoltă prevederile PUG;
  • analizează un teritoriu în profunzime;
  • modelează infrastructura;
  • verifică mobilitatea;
  • calculează densități;
  • verifică capacitățile tehnico-edilitare și sociale;
  • integrează soluțiile în contextul urban general.

Aici este diferența importantă pe care mulți „experți universali” o omit:
👉 PUG-ul lucrează cu orașul la scară mare.
👉 PUZ-ul lucrează cu complexitatea locală.

Și exact datorită acestei diferențe multe soluții pot fi dezvoltate mai corect și mai responsabil la nivel de PUZ. Desigur — dacă vorbim despre documentații profesioniste, fundamentate și coerente urbanistic. Problema reală nu este existența PUZ-urilor. Problema apare atunci când acestea sunt slab argumentate, incoerente sau ignoră infrastructura și interesul public. Asta s-a întâmplat o periadă de timp in Chișinău. Acum, însă, atitudinea față de calitatea documentelor este una foarte responsabilă. Chiar și ministerul, care este un arbitru foarte sever, emite avize positive pentru PUZurile elaborate.

Orașele nu pot fi puse „pe pauză” timp de ani

Aici apare partea cea mai interesantă a discursului urbanistic de internet. Unii își imaginează că, odată începută elaborarea unui nou PUG, orașul ar trebui să înghețe disciplinat și să aștepte câțiva ani până când documentul va fi aprobat. Doar că în viața reală:

  • investițiile nu se opresc;
  • infrastructura trebuie dezvoltată;
  • orașul continuă să crească;
  • problemele urbane trebuie gestionate permanent.

Iar elaborarea și aprobarea unui PUG pentru o capitală durează, de regulă, ani întregi.

De exemplu:

  • Parisul a lucrat aproximativ 4 ani la noul PLU bioclimatic;
  • London Plan a trecut prin ani de consultări și examinări;
  • Berlinul funcționează pe un sistem permanent de actualizări și planificare adaptivă.

În această perioadă, niciunul dintre aceste orașe nu și-a suspendat dezvoltarea urbană și nu a interzis utilizarea planurilor de detaliu. Pentru că un oraș real nu funcționează ca o captură de ecran. El este un organism viu.

Urbanismul contemporan funcționează sincronizat, nu secvențial

O altă confuzie frecventă este ideea că toate documentele urbane trebuie elaborate strict unul după altul:

  1. mai întâi PUG,
  2. apoi restul.

În practică, marile orașe funcționează exact invers:

  • documentele sunt elaborate în paralel;
  • echipele sunt obligate să coordoneze soluțiile;
  • informațiile circulă între proiecte;
  • iar planurile se ajustează reciproc.

Acesta este și cazul documentelor aflate acum în lucru pentru Chișinău:

  • PUG,
  • PRIA,
  • PMUD,
  • documentațiile pentru nucleul istoric.

De exemplu, ar fi complet irațional ca elaborarea documentației pentru nucleul istoric să fie amânată ani întregi până la aprobarea PUG-ului.
Zona istorică are:

  • probleme specifice;
  • presiuni investiționale;
  • necesități de protecție;
  • reguli speciale.

Tocmai de aceea este necesară elaborarea coordonată și sincronizată a documentelor.

Mai important decât ordinea birocratică este interoperabilitatea soluțiilor.

PUG-ul contemporan nu mai este un document rigid

Modelul vechi de urbanism trata PUG-ul ca pe un document aproape „sacru”:

  • aprobat o dată la câteva decenii;
  • greu de modificat;
  • static.

Urbanismul contemporan merge într-o altă direcție:

  • baze de date georeferențiate;
  • GIS;
  • monitorizare continuă;
  • actualizări periodice;
  • planificare adaptivă;
  • corelare permanentă cu planuri tematice și zonale.

Din această perspectivă, PUZ-urile și alte documentații locale nu sunt dușmanii PUG-ului.
Ele pot deveni chiar instrumente prin care PUG-ul este ajustat și îmbunătățit în timp.

Planificarea urbană funcționează în ambele direcții:

  • de la general la particular;
  • dar și de la particular la general.

Poate că și „experții” ar trebui să studieze puțin urbanismul

În spațiul public apar frecvent persoane care explică foarte sigur cum „trebuie făcut urbanismul”, deși reduc un proces extrem de complex la câteva sloganuri simple și spectaculoase.

Problema nu este existența opiniilor.
Problema apare atunci când recomandările lansate public ignoră:

  • logica profesională a planificării;
  • practica europeană;
  • diferențele dintre instrumentele urbanistice;
  • și complexitatea administrării unui oraș mare.

Urbanismul nu funcționează după principiul:

„oprim tot și vedem mai târziu.” Dimpotrivă.
Urbanismul există tocmai pentru ca dezvoltarea să continue controlat, coerent și adaptiv. Poate că înainte de a da lecții definitive despre cum trebuie „salvat orașul”, ar fi util ca unii dintre atotcunoscătorii urbanismului de Facebook să mai petreacă puțin timp studiind cum funcționează, de fapt, planificarea urbană contemporană.

Concluzie

Coerența urbană nu se obține prin blocarea dezvoltării orașului.
Ea se obține prin:

  • reguli clare;
  • documentații profesioniste;
  • coordonarea instrumentelor de planificare;
  • și capacitatea administrației și a specialiștilor de a integra permanent noile realități urbane.

Orașele moderne nu se dezvoltă prin îngheț administrativ. Ele se dezvoltă prin planificare inteligentă.

Și poate că cea mai utilă contribuție pe care o pot avea astăzi atât „experții” foarte vocali, cât și consilierii care îi ascultă, este nu să simplifice artificial un proces urbanistic extrem de complex, ci să participe profesionist și responsabil la elaborarea noului PUG — cu observații argumentate, implicare reală și disponibilitatea de a contribui la apariția unui document coerent, aplicabil și capabil să ajute orașul să se dezvolte sănătos în următoarele decenii. E timpul să apară și maturitatea, odată cu podcasturile și postările pe fb.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 3

Codul care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, schingiuit din nou.

Există acte normative proaste. Există acte normative incoerente. Și mai există o categorie specială: actele normative pe care autorii lor le strică încă o dată înainte să apuce măcar să trăiască. Acolo a ajuns Codul Urbanismului și Construcțiilor (CUC).

Codul urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a fost publicat la 30 ianuarie 2024, iar corpul principal al reglementării urma să intre în vigoare peste 12 luni. Cu toate acestea, Parlamentul a intervenit deja de două ori asupra lui prin LP203/2024 și LP236/2025, iar prima modificare a venit înainte ca partea principală a Codului să intre măcar în vigoare. În cele două runde au fost atinse 26 de articole distincte, plus o secțiune și o anexă. Iar acum Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale vine cu încă o rundă de modificări, pusă în consultări publice. Asta nu mai arată a stabilitate normativă. Arată a avarie continuă.

Și aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Escrocii politici, care și-au închipuit că știu deja să scrie legi, au luat și au stricat toată legislația în construcții. În loc să facă armonizare între legi și acte normative, în loc să corecteze inadvertențele și contradicțiile, și-au arogat dreptul să scrie un Cod. Iar acum acest Cod trăiește ca o biată rudă: se tot leagă ba de un perete, ba de altul, nimeni nu-l vrea cu adevărat, dar nici nu poate renunța la el, pentru că e „rudă” cu acte în regulă. Și cu sancțiuni, dacă nu-l bagi în seamă. Numai că, în loc să facă analiza ex post pe care legea o cere, s-au apucat să strice și mai departe ce au pornit.

Pentru că aici este miezul problemei: Legea nr. 100/2017 nu spune că autoritatea poate modifica haotic actele normative ori de câte ori îi vine chef. Ea spune clar că implementarea actelor normative trebuie monitorizată pentru a vedea gradul de aplicare, dacă obiectivele au fost atinse și ce consecințe negative sau neprevăzute au apărut. Și mai spune ceva foarte important: monitorizarea se face cel târziu după 2 ani de la intrarea în vigoare, iar la final trebuie întocmit raportul de monitorizare, care, dacă sunt necesare modificări, servește drept bază pentru noile intervenții legislative.

Cu alte cuvinte, ordinea firească a lucrurilor este simplă: mai întâi evaluezi, apoi modifici. Mai întâi vezi cum a funcționat norma în practică. Mai întâi discuți cu cei afectați de ea. Mai întâi identifici contradicțiile, blocajele, costurile, efectele asupra administrației locale, asupra proiectanților, asupra dezvoltatorilor, asupra proprietarilor, asupra autorităților de mediu, patrimoniu și control. Și abia după aceea te apuci să rescrii articole. Numai că la noi, desigur, s-a ales calea „mai creativă”: întâi se scrie prost, apoi se modifică repede, apoi se modifică încă o dată, iar analiza vine poate cândva, dacă mai rămâne ceva de analizat.

Responsabilitatea pentru această monitorizare nu aparține Ministerului Justiției, așa cum unii ar putea încerca să sugereze. Legea spune că monitorizarea o face instituția responsabilă de implementarea actului normativ, iar pentru CUC aceasta este în mod evident MIDR. Ministerul Justiției coordonează metodologic procesul și verifică rapoartele, dar nu el implementează Codul, nu el îl aplică în domeniul urbanismului și construcțiilor și nu el poate substitui ministerul de ramură în obligația de a-și evalua propriul monstru normativ.

De aceea, întrebarea corectă este foarte simplă: unde este raportul de monitorizare a CUC? Unde este documentul distinct, serios, verificabil, care arată cum a fost aplicat Codul, ce articole au funcționat, unde au apărut contradicții, ce norme au produs blocaje, ce efecte au avut asupra autorizării, asupra documentațiilor de urbanism, asupra controlului de stat și asupra relației dintre autoritățile locale și cele centrale? Pentru că un proiect de modificare nu este raport de monitorizare. Un proiect de modificare spune doar ce vrei să schimbi. Raportul de monitorizare trebuie să arate de ce, pe ce bază și cu ce dovezi schimbi.

În forma actuală, proiectul MIDR din consultări publice nu poate fi vândut drept „monitorizare”. Este, în cel mai bun caz, o listă de intervenții motivate de cazuri disparate, de nemulțumiri punctuale și de dorința politică de a arăta că „se face ceva” și, de a-și aroga încă ceva din drepturi de a pune semnături pe ceva. Dar monitorizarea reală nu înseamnă câteva exemple scandaloase puse în nota de fundamentare. Nu înseamnă nici să scoți din mânecă o serie de amendamente și să pretinzi că ele sunt rezultatul unei reflecții sistemice. Monitorizarea reală înseamnă expertiză pe tot proiectul normativ, raportare la practica aplicării lui, la actele emise în baza lui, la dificultățile de aprobare și avizare, la blocajele din teren și la efectele juridice și administrative produse în viața reală a orașului.

Și aici apare încă o ironie amară. CUC este exact acel tip de act care avea nevoie de monitorizare „ca aerul”. A adunat la un loc domenii vaste, norme diferite, logici instituționale diferite și multe articole care nu au fost suficient armonizate nici între ele, nici în interiorul Codului, nici cu restul legislației. Într-o asemenea situație, evaluarea ex post nu era un moft de procedură. Era singura cale serioasă de a înțelege ce anume trebuie corectat. Dar, desigur, pentru asta trebuie să ai răbdare, disciplină și respect minim față de tehnica legislativă. Iar când te crezi deja maestru înainte să fi învățat alfabetul, toate acestea devin opționale.

Mai grav este că această lipsă de rigoare se transferă direct asupra tuturor celorlalți. Autoritățile locale sunt obligate să aplice norme instabile. Profesioniștii trebuie să urmărească un text care se schimbă înainte să apuce să se așeze. Investitorii și proprietarii suportă impredictibilitatea. Iar orașul plătește costul acestei legislații improvizate: întârzieri, contradicții, blocaje, litigii și decizii arbitrare. Un cod nu este o postare pe rețele sociale pe care o editezi de trei ori până seara. Un cod este o arhitectură normativă care trebuie să dea reguli clare, stabile și coerente pentru ani înainte. Exact asta CUC a promis și exact asta nu reușește să livreze.

Dacă MIDR vrea să fie tratat serios în această discuție, atunci trebuie să facă un lucru elementar: să prezinte public dacă a efectuat monitorizarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 100/2017, să arate raportul distinct aferent și să explice legătura dintre concluziile acelui raport și textele concrete pe care le propune acum. Nu este suficient să spui, solemn, că lupți cu construcțiile neautorizate. Nu este suficient să invoci încălcări la emiterea autorizațiilor. Toate acestea pot fi reale. Dar nu ai voie să umbli prin altă junglă a CUC-ului ca chiorii și să te comporți ca și cum orice amendament scris în grabă ar fi automat și o soluție.

Într-un stat care își respectă propriile reguli, înainte să rescrii din nou un cod, demonstrezi că l-ai înțeles, că l-ai evaluat și că știi exact unde a produs efecte rele. Altfel, tot ce faci este să adaugi o nouă rundă de improvizație peste improvizația inițială. Și exact aici suntem.

Sigur, să le acordăm, ca și de fiecare dată, prezumția de evoluție: cei care s-au instalat atât de confortabil în postura de autori de norme pot, desigur, să învețe. Poate, cu timpul, vor ajunge chiar să scrie legi bune. Numai că, într-un domeniu atât de dens și sensibil, există o disciplină elementară a decenței profesionale: mai întâi înțelegi, apoi reglementezi; mai întâi armonizezi, apoi rescrii; mai întâi analizezi efectele, apoi propui remedii. Și, mai ales, mai întâi îi asculți pe cei care țin sistemul în picioare prin experiență, practică și memorie instituțională — abia după aceea îți permiți să codifici urbanismul și construcțiile ca și cum ai aranja piese decorative pe un birou.

Până atunci, însă, rămânem cu acest spectacol de provincie legislativă: un Cod care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, bruscat din nou; un minister care trebuia să explice și a ales să peticească; și o clasă de reformatori improvizați care au confundat, încă o dată, îndrăzneala cu competența.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 3

După campanie începe munca. Sau ar trebui să înceapă.

Există un tip de consilier local care intră în mandat cu aceeași energie cu care intră în campanie și nu mai iese niciodată din ea. Îl recunoști ușor: constată, denunță, se revoltă, arată cu degetul, cere interdicții, măsoară gropi, descoperă „dezastrul” în domenii pe care nu le cunoaște și cere, cu voce tare, ca primarul „să rezolve”. După care pleacă mulțumit că a făcut opoziție. Numai că administrația publică locală nu este un studio de reacții. După alegeri, consilierul nu mai este plătit politic să constate problemele orașului, ci să participe la construcția soluțiilor pentru ele. Iar în Republica Moldova consiliul local este autoritate deliberativă, în timp ce primarul este autoritate executivă; adică unii trebuie să decidă în mod argumentat, iar ceilalți să organizeze și să execute în limitele legii. 

Adevărul neplăcut este că, după luni și ani de mandat, unii consilieri încă se poartă ca niște candidați rămași fără campanie: au ton, au indignare, au replică, dar n-au proiect. Și tocmai aici începe marea fraudă intelectuală a politicii locale: se vinde zgomotul drept muncă, iar reacția drept politică publică. Or, Regulamentul-cadru al consiliilor locale spune limpede că dreptul de inițiere a proiectelor de decizii aparține inclusiv consilierilor, iar proiectele trebuie însoțite de notă informativă și redactate conform normelor de tehnică legislativă. Cu alte cuvinte, legea nu i-a trimis în consiliu ca să aibă păreri apăsate, ci ca să poată transforma o problemă într-un act examinabil și votabil. 

Critica nu este politică publică

Critica este legitimă. Uneori este necesară. Alteori este sănătoasă. Dar critica, în sine, nu rezolvă nimic. Ea doar deschide discuția. Într-o autoritate deliberativă, nu este suficient să spui că într-un domeniu „este dezastru”. Trebuie să poți merge mai departe: care este problema exactă, care este temeiul legal, care este soluția, care sunt costurile, ce instituții sunt implicate, ce termene sunt realiste, ce impact produce intervenția și prin ce act se pune în mișcare. Regulamentul-cadru cere proiect, notă informativă, avizare și examinare în comisii; iar Legea nr. 100/2017 despre actele normative pornește de la aceeași logică: politica publică serioasă se exprimă prin acte fundamentate, nu prin propoziții nervoase spuse la tribună. 

De aceea, când un consilier se ridică în ședință și spune doar „primarul să rezolve problema cutare”, nu formulează o soluție administrativă. Formulează o dispoziție de spectator. Sună sever, dar juridic și instituțional este adevărat: executivul nu este obligat să transforme fiecare izbucnire politică într-o politică publică. Pentru asta există proiecte de decizii, note informative, avize, rapoarte, fundamentare, planificare și buget. Altfel spus, indignarea nu ține loc de administrație. 

O propunere serioasă nu este „am o idee”

O propunere serioasă nu înseamnă „m-am gândit eu”. O propunere serioasă înseamnă, în mod minim, problema definită clar, temei legal, soluție formulată coerent, notă informativă, impact evaluat, avizare tehnică și juridică, implicații bugetare și pași de implementare. Exact de aceea comisiile de specialitate există ca să identifice și să examineze problemele care necesită soluționare de către consiliu, să analizeze proiectele și să prognozeze consecințele realizării lor, iar compartimentele de specialitate și serviciile publice să întocmească rapoarte pe marginea proiectelor. 

Aici se vede cine muncește și cine joacă teatru administrativ. Consilierul care vine cu proiect, argument, impact și soluție lucrează pentru oraș. Consilierul care vine doar cu propoziția „faceți ceva” lucrează, în cel mai bun caz, pentru propriul ecou. Și nu, nu este suficient să ai o idee citită printre rândurile unor bloggeri sau culeasă din atmosfera rețelelor. Orașul nu se guvernează prin impresii intens formulate. Orașul se administrează prin acte, proceduri și capacitate de execuție. 

Dacă ai bani pentru zgomot, ar trebui să ai și pentru expertiză

Nimeni nu cere ca fiecare consilier să fie, singur, specialist total în urbanism, patrimoniu, transport, buget, juridic, infrastructură, mediu și politici publice deopotrivă. Ar fi absurd. Dar exact de aceea partidele și fracțiunile care trimit oameni în consiliu ar trebui să vină cu echipe serioase de expertiză, recrutate din ce este mai bun în comunitate, nu din ce a mai rămas nefolosit pe marginea pieței muncii. Dacă vrei să participi la guvernarea unui oraș mare, nu poți veni doar cu aplomb, tribună și oameni de galerie. Ai nevoie de juriști, economiști, urbaniști, oameni care știu să transforme o lozincă într-un proiect de decizie și o indignare într-un text executabil. Faptul că proiectele de decizii ale consiliilor trebuie lucrate, motivate și avizate nu este o subtilitate academică, ci chiar mecanica legală a funcționării consiliului. 

Aici ironia vine aproape singură: dacă o fracțiune găsește resurse pentru tribună, recuzită politică, reacție în lanț și batalioane de ecou online, ar trebui să găsească resurse și pentru doi-trei experți buni care să-i lucreze ideile cap-coadă. Altfel spus, dacă există bani pentru atmosfera de partid, ar trebui să existe și decența instituțională de a investi în inteligență aplicată. În caz contrar, fracțiunea nu produce politică publică, ci doar zgomot cu pretenții de viziune. Iar executivul nu poate fi tratat ca o specie de slugi rătăcite care așteaptă, cuminți, să le arate unele consiliere exaltate cu degetul în ce direcție să o apuce. Distribuția de competențe din lege arată exact contrariul: executivul organizează, planifică și implementează în limitele atribuțiilor sale, iar consiliul deliberează și decide pe baza unor propuneri care trebuie să aibă formă și substanță. 

„Interdicțiile” fără proiect sunt lene politică ambalată în virtute

Există și o specie aparte de consilier: cel care, neavând soluția, propune interdicția. Nu știe cum se construiește protecția patrimoniului, nu a lucrat o documentație, nu are un calendar realist, nu are o metodologie, nu are buget, nu are instrument de implementare, dar știe precis că „trebuie oprit tot”. Sună curat moral, dar administrativ este adesea o improvizație leneșă. Pentru că a opri este simplu, în timp ce a proteja cere expertiză, documentare, proceduri, avize, bani și timp. Iar legea cere exact acest tip de muncă: proiecte, note informative, rapoarte și decizii adoptate în limitele competențelor. 

De aici se nasc multe scandaluri locale: din pseudo-soluții formulate de oameni care nu cunosc lanțul real al procedurilor. Când nu înțelegi cum se construiește o soluție, ceri moratoriu. Când nu cunoști etapele, inventezi un termen imposibil. Când nu ai proiect, îți rămâne doar interdicția — această formă leneșă de a mima grija pentru oraș. În administrația publică, termenul imposibil nu este dovadă de fermitate. Este dovadă de nepricepere. Pentru că nu accelerează nimic; doar pregătește scandalul de mâine, când executivul va fi acuzat că n-a realizat ceea ce, de fapt, nici nu putea fi realizat serios în acel termen. Aceasta este o inferență directă din felul în care legea cere fundamentarea și avizarea proiectelor și din rolul executivului de a asigura punerea în aplicare a deciziilor, nu de a executa fantezii administrative. 

Primăria nu este un service de idei neverificate

Primarul și subdiviziunile din executiv se ocupă de formarea politicilor publice locale, de planificare, de organizarea serviciilor și de elaborarea proiectelor care ajung, în cele din urmă, spre aprobare în consiliu. Asta nu înseamnă însă că executivul este obligat să stea într-o gardă permanentă pentru a verifica fiabilitatea fiecărei idei aruncate din bancă de câte un consilier care s-a trezit brusc pasionat de un domeniu pe care nu îl cunoaște. Legea despre administrația publică locală îi atribuie primarului rolul de a asigura executarea deciziilor consiliului și de a conduce aparatul primăriei; nu de a transforma spontaneitatea politică a consilierilor în program de cercetare instituțională fără sfârșit. 

Aici trebuie spus foarte direct: un consilier nu este șef de dat indicații sporadice pe idei. El are drept de inițiativă, dar exact acest drept de inițiativă îl obligă, moral și politic, să vină cu ceva mai mult decât un reproș teatral. Dacă vrei să schimbi un domeniu, atunci trebuie să-ți asumi munca minimă a unei propuneri serioase. Dacă nu o faci, iar tot ce produci este o sentință verbală adresată executivului, nu faci politică publică. Faci doar presiune fără răspundere. 

În administrațiile serioase, „ideea” nu trece fără business case

Asta nu înseamnă că un consilier local trebuie să devină consultant internațional. Înseamnă doar că, în administrațiile serioase, ideea brută nu trece drept soluție matură până nu este lucrată. Local Government Association din Marea Britanie tratează dezvoltarea business case-urilor ca parte esențială a guvernanței și controlului, adică a capacității de a gestiona transformarea în mod structurat și de a crea condițiile pentru livrare reușită. Iar ghidajul guvernamental britanic privind scrutiny insistă că eficiența controlului local depinde de cultură organizațională, de respect pentru roluri și de capacitatea de a produce challenge util, nu doar zgomot. 

Asta este valabil și aici. Nu toți consilierii pot fi mari specialiști în toate. Dar partidele serioase știu asta și compensează prin expertiză reală. Doar partidele superficiale trimit în consiliu oameni slab pregătiți și încearcă apoi să acopere lipsa de competență prin voce ridicată, interdicții improvizate și pretenția că executivul este obligat să traducă în politică publică tot ce le trece lor prin cap. Orașele mari nu se conduc cu entuziasm de rețea socială și nici cu reziduul profesional pe care nu l-a cerut nimeni în altă parte. Se conduc cu oameni capabili să transforme o idee într-o soluție legală, fezabilă și finanțabilă. Faptul că și alte sisteme locale pun accent pe business case, evidence și scrutiny eficient arată că nu vorbim despre moft birocratic, ci despre igienă elementară a guvernării locale. 

După campanie, consilierul trebuie să producă ceva mai mult decât degetul arătător

Adevărata problemă nu este că unii consilieri critică. Problema este că, după ce critică, nu urmează nimic. Nici cercetare, nici fundamentare, nici proiect, nici cost, nici plan, nici asumare. Doar repetarea, în cheie tot mai dramatică, a unei constatări care, uneori, era poate firească în campanie, dar care după ani de mandat devine probă împotriva celui care încă o recită. Pentru că, după atâta timp, nu mai poți cere credit pentru faptul că ai observat problema. Creditul îl primești numai dacă ai contribuit la arhitectura soluției. Legea tocmai asta îi cere consilierului: să participe la examinarea problemelor de interes local și să lucreze în cadrul instituțional al consiliului. 

De aceea, propoziția corectă pentru un consilier matur ar trebui să fie alta: nu „este dezastru, primarul să rezolve”, ci „iată problema, iată temeiul legal, iată proiectul, iată impactul, iată costurile, iată termenul realist, iată cum poate fi implementat”. Până atunci, multe dintre ieșirile sonore din ședințe rămân ceea ce sunt în realitate: forme mai elegante sau mai isterice de a masca absența muncii reale. Iar orașul, între timp, așteaptă nu încă un acuzator voluntar, ci un ales care să știe măcar diferența dintre o idee și o soluție. 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 2

DESPRE VERIFICATORI MAGICI ÎMPINȘI ARTIFICIAL ÎN ALTĂ JUNGLĂ A CUC

Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale a pus în consultări un document întreg de modificări, din care luăm, pe rând, câte o propunere la puricat. Și doar acest fapt spune deja foarte mult despre „calitatea” Codului urbanismului și construcțiilor: abia aprobat, a și intrat într-un regim aproape permanent de „reparații”. Când un act normativ atât de important trebuie cârpit încă din primele luni de aplicare, nu mai vorbim despre ajustări fine, ci despre erori de concepție.Și, din păcate, unele dintre aceste „corectări” arată exact așa cum sunt: texte scrise de oameni care nu doar că nu înțeleg sistemul pe care îl ating, dar uneori par că nici nu-și citesc propriile norme până la capăt și nu înțeleg ei înșiși ce au scris și ce efecte produc asupra orașului. Proiectul ministerului introduce, între altele, o nouă verificare a documentației de urbanism de către „verificatori de proiecte atestați”, înainte de emiterea avizului general, și înlocuiește în altă parte termenul „expertizate” cu „verificate”. 

Partea aproape comică este că, și de data aceasta, ni se servește aceeași mantră solemnă: lupta cu construcțiile neautorizate, cu abaterile de la documentația de urbanism, cu autorizațiile emise neconform. Asta scrie negru pe alb și în nota de fundamentare: proiectul ministerului ar avea drept scop consolidarea eforturilor statului în lupta cu construcțiile executate fără autorizație sau cu încălcarea documentației de urbanism și a normativelor tehnice. Numai că, în loc să umble acolo unde într-adevăr sunt problemele — la controlul asupra actelor permisive, la disciplina în autorizare, la responsabilitatea emitenților și la sancționarea abaterilor reale — autorii intră, din nou, cu bocancii în altă junglă a Codului. Mai exact, în procedura de examinare și avizare a documentației de urbanism, unde încurcă noțiuni, dublează mecanisme și inventează filtre noi, ca și cum ar umbla prin CUC ca chiorii: cu multă hotărâre și foarte puțină orientare.

Ca să fie limpede: în logica actuală a Codului, documentația de urbanism trece prin avize sectoriale, fiecare autoritate pronunțându-se pe propriul domeniu de competență, iar apoi prin avizul general, emis pe baza expertizei documentației de urbanism. Codul definește această expertiză ca examinare multilaterală și multisectorială, inclusiv sub aspectul oportunității, eficienței și al raportării la „resursele disponibile”. Numai că acest mecanism este el însuși destul de simplist și insuficient delimitat: resurse disponibile unde, în ce buget, pentru care etapă, pentru ce orizont de timp? În bugetul municipal? În programe naționale? În investiții private? Orașul nu se dezvoltă exclusiv dintr-o singură pungă bugetară. Dar în loc să clarifice aceste neajunsuri ale expertizei existente, ministerul mai pune o cărămidă de confuzie: încă o verificare, încă un filtru, încă o ocazie de blocaj.

Și aici începe partea serioasă. „Verificatorii de proiecte” sunt gândiți, în arhitectura Codului, pentru documentația de proiect a construcțiilor, adică pentru proiecte tehnice, compartimente de proiect și cerințe fundamentale aplicabile construcțiilor. Documentația de urbanism nu este un proiect de clădire. Un PUG, un PUZ sau chiar un PUD serios nu înseamnă doar niște desene și niște tabele. Înseamnă diagnoză, prognoză, politici, reglementări, mobilitate, utilități, patrimoniu, mediu, etapizare, investiții, scenarii și corelări între domenii. Cu alte cuvinte, muncă de echipă reală, făcută de specialiști din mai multe sectoare. A pretinde că, după ce toți acești oameni au lucrat și după ce autoritățile competente au emis avize, apare o categorie de „atotștiutori” care verifică documentația și închid cercul este, în cel mai bun caz, o dovadă de naivitate normativă. În cel mai rău caz, este o dovadă că cei care scriu textele nici nu înțeleg obiectul asupra căruia legiferează. 

Mai grav, ministerul nici măcar nu explică pe ce exigențe concrete ar urma să se facă această verificare. Ce verifică exact? Respectarea avizelor deja emise? Coerența internă a documentației? Conformitatea cu normele metodologice de conținut? Corelarea cu documentele superioare? Sau, eventual, gustul personal al celor puși să dea verdicte? Dacă nu definești obiectul verificării, criteriile, efectele juridice și raportul dintre această verificare, avizele sectoriale și avizul general, nu faci ordine. Faci ceață. Iar ceața legislativă este mediul preferat al arbitrariului. Tocmai de aceea, norma propusă nu simplifică și nu întărește sistemul. Îl încarcă artificial și îl face mai vulnerabil la blocaj, conflict și litigiu.

Dacă mai adaugi la asta și realitatea capacității instituționale, tabloul devine aproape grotesc. În lista oficială MIDR a verificatorilor atestați, la domeniul relevant pentru urbanism și amenajarea teritoriului apar puțin peste douăzeci de persoane valabile, aproape toate concentrate în Chișinău. (midr.gov.md) Asta înseamnă că ministerul se pregătește să inventeze o etapă nouă de verificare pentru documentațiile de urbanism fără să aibă nici măcar o bază profesională suficientă pentru a o face funcțională la scară națională. Iar de aici începe să se simtă și altceva: impresia neplăcută că unii dintre verificatorii „elitiști” fac lobby pentru o felie de plăcintă mai mare decât încape în gură. Pentru că atunci când piața reală de specialiști este atât de îngustă, iar norma vine să împingă spre ea un volum național de documentații, e greu să nu te întrebi dacă avem de-a face cu o necesitate reală a sistemului sau cu dorința unora de a-și rezerva prin lege o poziție privilegiată pe un segment care nu poate susține, nici numeric, nici profesional, asemenea ambiții.

Problema de fond rămâne aceeași: ministerul spune că vrea să curețe construcțiile neautorizate și încălcările la emiterea autorizațiilor, dar, în loc să lucreze precis pe zona bolnavă, lovește haotic în alte articulații ale Codului. Asta nu mai e chirurgie normativă. E mers cu sabia printr-un mecanism deja fragil. Iar când lovești fără să știi exact ce atingi, nu repari sistemul, ci îl strici mai rău. Exact asta se întâmplă acum: în loc să se corecteze neconcordanțele reale ale CUC, se mai adaugă un strat de ambiguitate peste o procedură deja discutabilă.

Și totuși, să fim generoși. Atotștiutorii/new-urbaniștii care se bagă cu scrisul normelor pot învăța. Au, fără îndoială, capacități. Pot chiar ajunge, peste ani, să scrie texte bune, coerente și utile. Dar pentru asta există o ordine firească a lucrurilor: mai întâi înveți, apoi scrii. Mai întâi înțelegi cum funcționează planificarea urbană, ce înseamnă un PUG, ce este o expertiză multisectorială, ce poate și ce nu poate face un verificator de proiect, cum lucrează autoritățile avizatoare și unde se termină competența fiecăreia. Și abia după aceea te apuci să rescrii reguli. Până atunci, cea mai sănătoasă soluție ar fi colaborarea reală cu instituțiile și autoritățile care au experiență, practică și capacitatea de a clarifica și modela aceste proceduri. Nu poți scrie norme bune împotriva celor care țin sistemul în viață. Și nu poți combate abuzurile prin deteriorarea sistemului care ar trebui, tocmai, să le prevină.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 1

Codul urbanismului și construcțiilor, în forma în care a fost aprobat, nu este doar imperfect — este un document cu probleme structurale serioase, incoerențe interne și lacune care afectează direct modul în care se dezvoltă orașele noastre. Despre această calitate extrem de slabă am vorbit încă înainte de adoptare, în mai multe analize publice, pe care le găsiți pe această pagină sub denumirea de „Codul urbanismului – între necesitate și modă”.

Din păcate, în loc ca aceste probleme să fie corectate profesionist, modificările propuse acum riscă să le agraveze și mai mult. De aceea, încep această serie — „Dosarul killerilor urbanistici” — în care voi explica, pe înțelesul tuturor, cum anumite intervenții legislative nu doar că nu rezolvă problemele existente, dar distrug mecanismele de bază ale planificării teritoriale.

CUM DISTRUG KILLERII URBANISTICI ORAȘUL PRINTR-O FRAZĂ ÎN LEGE

Ministerul a publicat recent anunțul de inițiere a consultărilor publice pentru modificările la Codul urbanismului și construcțiilor — Proiectul de Lege pentru modificarea unor acte normative (consolidarea cadrullui normativ in domeniul urbanismului și construcțiilor) document disponibil aici:
👉 https://particip.gov.md/ro/document/stages/*/16174

Platforma particip.gov.md este mecanismul oficial prin care cetățenii și profesioniștii pot interveni în procesul legislativ și formula poziții asupra proiectelor de acte normative.

Tocmai de aceea, aceste modificări trebuie analizate serios. Pentru că, în forma propusă, ele riscă să producă exact opusul a ceea ce declară. Desigur, există și riscul, că propunerile nu vor conveni autorilor și nu le va lua nimceni in seamă. Cel puțin, va rămâne in istorie, pentru cei, care vor veni după new-urbaniști să corectreze lucrurile.

CUC – modificări propuse: când „reparăm” legea, dar stricăm sistemul

Continuăm seria de explicații pe modificările propuse de Guvern la Codul urbanismului și construcțiilor.

Astăzi – una dintre cele mai problematice intervenții:
interdicția de a modifica „reglementările urbanistice” prin actualizarea documentației.

Asta este modificarea: În articolul 46:  3.1. alineatul (1) cuvintele „însă fără schimbarea conceptului initial” se completează cu cuvintele ”precum și fără schimbarea reglementărilor urbanistice”

 Cum funcționează sistemul, în mod normal (și corect)

Urbanismul NU este rigid. Orașele nu sunt statice. Orașele sunt sisteme complexe, în care se intersectează interese, posibilități, constrângeri și nevoi diverse, iar încercarea de a le controla prin interdicții simpliste nu face decât să distrugă echilibrul fragil al dezvoltării urbane.

Avem în legislație o ierarhie clară:

  • PUG + RLU → stabilesc regulile generale (zone, indicatori, funcțiuni)
  • PUZ → permite ajustări la nivel de zonă, în baza:
    • Studiilor
    • calculelor
    • consultărilor publice
    • avizelor
    • deciziei consiliului local

Cu alte cuvinte, PUZ este mecanismul legal prin care orașul se adaptează intereselor, posibilităților, constrângerilor și nevoilor diverse. Nu aștepți 20 de ani să modifici PUG-ul ca să rezolvi o problemă punctuală. De menționat, nu toate orașele lumii sunt blocate în logica unui PUG rigid. În multe cazuri, inclusiv la New York, dezvoltarea este ghidată prin strategii urbane și intervenții zonale flexibile, adaptate continuu la realitate — nu prin documente generale care se actualizează o dată la decenii.

Procedura actuală legală (pe scurt)

Dacă există necesitatea de a modifica reglementările într-o zonă:

  • Se inițiază PUZ prin Dispoziția primarului (în două etape. Mai întâi – studiu de justificare, cu toate procedurile și după care – PUZul propriu-zis),
  • Se fac studii și fundamentări,
  • Se obțin avize (mediu, sănătate, patrimoniu etc.),
  • Se fac consultări publice,
  • Se obține avizul general de la ministerul de specialitate (care este unul cu ceințe abuzive, dar la Chișinău și asta se îndeplinește),
  • Se aprobă în Consiliul local,

După aprobare: se pot modifica codul zonei (În Decizia de aprobare a PUZ se prevede în mod expres modificarea RLU pentru zona concretă), indicatorii urbanistici (POT, CUT, înălțime etc.), funcțiunea terenului.

  • ASTA NU ESTE ABUZ.
  • ASTA ESTE PLANIFICARE URBANĂ.

Ce propune Ministerul acum

Se introduce interdicția: Se pot elabora PUZuri, dar „fără schimbarea reglementărilor urbanistice” Tradus simplu:

poți face PUZ, dar NU poți schimba nimic important prin el, rezultatul final fiind:

  • nu mai poți modifica înălțimea,
  • nu mai poți schimba funcțiunea,
  • nu mai poți ajusta densitatea,
  • nu mai poți corecta greșeli din PUG.

PRACTIC PUZ DEVINE UN DESEN FĂRĂ VALOARE JURIDICĂ.

Problema nu e doar tehnică. Este mult mai gravă.

Această modificare NU vine dintr-o înțelegere a urbanismului. Ea vine din:

  • frici,
  • conflicte instituționale,
  • dorința de a bloca procese,
  • Inclusiv din acea „luptă” permanentă cu Primăria Chișinău, unde scopul a devenit:
    să nu meargă niciun proiect. Când reglementezi din frustrare, distrugi sistemul, asta n-o înțeleg autorii modificărilor. În încercarea de a opri unele abuzuri punctuale se întroduce o interdicție generală. În rezultat nu se opresc abuzurile, se oprește TOT.

Ce se va întâmpla în realitate

✔ orașele vor fi blocate,
✔ investițiile vor fi blocate,
✔ problemele existente NU vor putea fi corectate,
✔ presiunile vor migra în „zone gri” și litigii,

Și cel mai grav – se distruge mecanismul legal de planificare urbană.

În ceea ce privește „calitatea” acestor modificări, este greu să nu observi stilul new-urbaniștilor de a reduce totul la un război cu arhitecții orașului și de a produce norme impregnate de un nihilism care întrece orice măsură. Ce au generat, de data asta:

  • se propun norme fără înțelegerea funcției lor,
  • se introduc interdicții fără analiză de impact,
  • se creează contradicții chiar în interiorul Codului.

Rezultatul este previzibil – echipe întregi vor munci ani de zile ca să repare aceste „corecții”.

In Concluzie, această modificare:

  • nu rezolvă problema abuzurilor,
  • nu îmbunătățește controlul,
  • nu aduce claritate,

În schimb blochează dezvoltarea și distorsionează esența planificării teritoriale.

Urbanismul nu este despre interdicții totale.
Este despre reguli + flexibilitate controlată.

Când elimini flexibilitatea, nu faci ordine. Distrugi sistemul.

Cei care trec astăzi cu tancul peste urbanism și peste sistemul de calitate în construcții sunt, desigur, foarte plini de elan, de certitudini și de reflexul sănătos de a repara totul dintr-o singură lovitură de condei. Vor învăța, fără îndoială. Vor crește profesional. Poate peste câteva zeci de ani vor ajunge chiar să scrie norme bune, să înțeleagă ce scriu și, mai ales, să priceapă ce efecte produc aceste texte asupra vieții reale a orașului. Până atunci, poate le-ar fi util să apeleze și la experiența practică a Primăriei Chișinău, care lucrează zi de zi exact cu consecințele acestor norme și care ar putea să le modeleze, la modul cel mai concret, înțelegerea asupra a ceea ce scriu. Până una-alta însă, nu ei vor plăti prețul experimentelor lor normative, ci orașul. Iar abuzurile, oricât de reale ar fi, nu se combat prin demolarea regulilor, ci printr-un sistem mai bun, mai coerent și mai competent.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 3

Urbanismul = economia orașelor

De ce planificarea urbană decide, de fapt, cum funcționează economia unui oraș

Când vorbim despre urbanism, mulți își imaginează clădiri, străzi, spații publice sau reguli de construcție. În realitate, urbanismul este mult mai mult decât organizarea estetică a orașului.

În teoria urbană modernă, există o idee din ce în ce mai acceptată: urbanismul este, în esență, economia orașelor. Nu doar pentru că orașele sunt locuri unde se concentrează activitatea economică, ci pentru că modul în care este organizat spațiul urban determină direct modul în care funcționează economia. 

Cu alte cuvinte, felul în care sunt planificate străzile, transportul, zonele de locuire sau cele de activitate economică influențează direct productivitatea, investițiile și oportunitățile pe care le oferă un oraș.

De ce urbanismul a apărut, de fapt, din nevoi economice

Planificarea orașelor nu a apărut doar din dorința de ordine sau estetică. Ea a apărut pentru că activitatea economică avea nevoie de organizare.

Piețele, atelierele, depozitele, porturile sau rutele comerciale trebuiau să fie amplasate într-un mod care să permită circulația oamenilor și a mărfurilor. În lipsa acestei organizări, orașele deveneau ineficiente și costisitoare pentru cei care trăiau și lucrau în ele. 

Din acest motiv, multe dintre primele reguli urbane din istorie au avut un caracter economic:

  • unde pot fi amplasate piețele,
  • unde sunt zonele de producție,
  • cum sunt conectate drumurile comerciale.

Astfel, urbanismul a fost de la început o formă de organizare a economiei în spațiu.

Orașele sunt motoarele economiei

Una dintre cele mai influente teorii despre rolul orașelor în economie aparține autoarei Jane Jacobs, în cartea The Economy of Cities (1969). Ea argumentează că dezvoltarea economică nu pornește în primul rând din agricultură sau industrie, ci din interacțiunea dintre oameni și activități în orașe.

Concentrarea oamenilor, ideilor și activităților într-un spațiu relativ mic generează schimburi, colaborări și inovație. Tocmai de aceea orașele au devenit, de-a lungul istoriei, centrele dezvoltării economice. 

Această perspectivă este confirmată și de economiști contemporani. De exemplu, Edward Glaeser, în cartea Triumph of the City (2011), descrie orașele ca fiind „cea mai mare invenție a umanității”, deoarece ele concentrează capitalul uman și creează condițiile pentru progres economic. 

Planificarea spațiului este, de fapt, planificare economică

Deciziile urbanistice influențează direct funcționarea economiei urbane.

De exemplu:

  • infrastructura determină mobilitatea forței de muncă;
  • transportul influențează costurile economice;
  • densitatea urbană afectează productivitatea;
  • mixul funcțional creează sau limitează oportunitățile economice.

Economistul Alain Bertaud, în cartea Order Without Design: How Markets Shape Cities (2018), argumentează că urbanismul trebuie înțeles ca o formă de economie aplicată, deoarece piețele funciare și regulile urbanistice modelează direct productivitatea orașelor. 

În mod similar, laureatul premiului Nobel Paul Romer a arătat, prin teoria Charter Cities, că instituțiile urbane și regulile de organizare a orașelor pot influența decisiv dezvoltarea economică. 

Două moduri de a privi urbanismul

În practică, există două perspective principale asupra urbanismului.

Prima vede urbanismul mai ales ca organizare a formei orașului:
reguli de înălțime, aliniamente, estetica spațiului urban și coerența arhitecturală.

A doua perspectivă vede urbanismul ca organizare a funcționării economice a orașului:
mobilitate, acces la locuri de muncă, piețe funciare, infrastructură și productivitate urbană. 

Cele mai bune practici de planificare urbană încearcă să combine aceste două abordări:
orașe bine organizate spațial, dar și eficiente economic.

De ce contează acest lucru pentru orașele noastre

Înțelegerea urbanismului doar ca disciplină tehnică sau arhitecturală este insuficientă.

Deciziile urbanistice influențează:

  • valoarea terenurilor,
  • accesul la locuri de muncă,
  • mobilitatea urbană,
  • costurile infrastructurii,
  • atractivitatea orașului pentru investiții.

Prin urmare, urbanismul nu este doar despre clădiri sau reguli de construcție.
Este despre modul în care este organizată viața economică a orașului.

Orașele sunt mai mult decât spații construite. Ele sunt sisteme complexe de relații economice, sociale și culturale.

Urbanismul încearcă să organizeze aceste relații în spațiu astfel încât orașele să fie nu doar locuri unde oamenii trăiesc, ci și locuri unde pot prospera.

Din această perspectivă, ideea că urbanismul este economia orașelor nu este o metaforă.
Este o realitate confirmată atât de experiența istorică, cât și de teoriile economice contemporane. Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 2

 

De ce orașele nu pot crește „la întâmplare”

URBANISMUL EXISTĂ TOCMAI PENTRU A EVITA HAOSUL

Dacă orașele ar fi lăsate să se dezvolte complet liber, fără reguli, rezultatul ar fi previzibil: clădiri construite fără infrastructură, drumuri care nu duc nicăieri, lipsă de spații publice, conflicte între funcțiuni incompatibile și o calitate scăzută a vieții urbane. Exact pentru a preveni aceste situații a apărut urbanismul – ca domeniu care încearcă să organizeze dezvoltarea orașelor într-un mod coerent și previzibil.

În esență, urbanismul reprezintă procesul de planificare și reglementare a utilizării spațiului urban, luând în considerare forma fizică a orașului, funcțiile economice, impactul social și relația dintre diferite activități din teritoriu. În literatura de specialitate, urbanismul este descris ca un proces de stabilire a obiectivelor de dezvoltare, colectare și analiză de date, elaborare de scenarii și luare de decizii privind evoluția orașelor. 

Cu alte cuvinte: urbanismul este încercarea societății de a face orașul mai puțin haotic și mai locuibil.

Orașele au fost planificate încă din Antichitate

Contrar unei percepții frecvente, planificarea urbană nu este o invenție modernă.
Primele forme de organizare urbană apar încă în orașele antice din Egipt, Mesopotamia, India sau Grecia, unde putem observa rețele stradale regulate, zone funcționale distincte și sisteme organizate de apă și canalizare. 

În multe orașe romane, de exemplu, planul urban era bazat pe o structură clară de străzi principale (cardo și decumanus), piețe centrale și zone specializate pentru locuire, comerț sau administrație.

În Evul Mediu, creșterea orașelor s-a produs adesea spontan, ceea ce a generat străzi înguste, supraaglomerare și condiții sanitare precare. Tocmai aceste probleme au dus, mai târziu, la apariția unor prime intervenții sistematice de planificare urbană, mai ales în perioada Renașterii și apoi în secolul XIX. 

Un exemplu celebru este mișcarea „Garden City” propusă de Ebenezer Howard în 1898, care încerca să combine avantajele orașului cu cele ale mediului rural și să evite supraaglomerarea orașelor industriale. 

Pe scurt: urbanismul a apărut ca reacție la problemele reale ale orașelor care cresc prea repede și fără coordonare.

Industrializarea: momentul în care urbanismul devine indispensabil

Urbanismul modern se dezvoltă cu adevărat în secolul XIX, odată cu explozia orașelor industriale. Migrația masivă către orașe a generat supraaglomerare, poluare și epidemii.

În această perioadă apar primele politici urbane care reglementează:

  • separarea funcțiunilor urbane (locuire, industrie, comerț),
  • dezvoltarea infrastructurii,
  • rețelele de transport,
  • condițiile de sănătate publică.

De aici provine și ideea modernă de zonificare urbană, care stabilește ce tip de activități pot fi dezvoltate într-o anumită zonă a orașului.

În secolul XX, urbanismul devine un domeniu interdisciplinar, care combină arhitectura, ingineria, economia, sociologia și politica publică. 

Ce se întâmplă când planificarea lipsește

Experiența multor orașe arată că lipsa unor politici urbane coerente produce conflicte de utilizare a terenurilor, blocaje administrative și dezvoltări speculative. Studiile de specialitate arată că incoerența politicilor urbane generează conflicte între proprietari, autorități și comunități, precum și dificultăți în gestionarea spațiului urban. 

În practică, lipsa planificării duce la situații familiare multor orașe din Europa de Est:

  • blocuri construite fără infrastructură suficientă;
  • lipsa spațiilor verzi;
  • trafic generat de proiecte amplasate fără corelare cu rețeaua stradală;
  • dezvoltări punctuale care ignoră contextul urban.

Urbanismul încearcă exact opusul: să coordoneze aceste decizii înainte ca ele să devină probleme.

Urbanismul ca politică publică

În majoritatea statelor europene, planificarea urbană este reglementată prin legislație și instrumente de planificare.

De exemplu, în România, legea privind amenajarea teritoriului și urbanismul stabilește că planificarea urbană urmărește dezvoltarea coerentă și durabilă a localităților prin strategii spațiale integrate. 

În Republica Moldova, instrumentul principal al planificării urbane este Planul Urbanistic General (PUG), care stabilește direcțiile de dezvoltare ale localității, zonificarea funcțională și principalele reguli de utilizare a terenului.

Cu alte cuvinte, urbanismul nu este doar un exercițiu tehnic.
Este o politică publică despre cum vrem să arate orașele noastre in perspectiva de 20–30 de ani.

Concluzie: urbanismul nu creează orașe perfecte, dar evită orașe imposibile

Planificarea urbană nu poate elimina toate conflictele sau toate greșelile. Orașele sunt sisteme complexe, iar dezvoltarea lor implică întotdeauna compromisuri.

Dar fără urbanism, orașele riscă să devină colecții de decizii individuale fără logică comună.

De aceea există planuri urbane, reguli de construire și procese de consultare publică:
nu pentru a bloca dezvoltarea, ci pentru a face posibilă o dezvoltare care funcționează.

În acest context e important de înțeles este că procesul de actualizare a Planului Urbanistic General nu înseamnă că dezvoltarea orașului se oprește sau că acesta intră într-un „vid de reguli”. Orașul continuă să funcționeze și să se dezvolte în baza PUG-ului existent și a documentațiilor de urbanism aprobate, care rămân în vigoare până la adoptarea unui nou plan. Actualizarea PUG este, de fapt, un proces prin care regulile existente sunt analizate, corectate și adaptate noilor realități urbane — nu suspendate. Un oraș nu poate exista în afara regulilor de planificare, iar dezvoltarea urbană nu poate avea loc în afara cadrului legal.

 

 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 1

Cum se planifică un oraș?

Introducere în procesul de planificare urbană și rolul Planului Urbanistic General

În ultimii ani, în spațiul public apar tot mai des discuții despre urbanism, construcții, dezvoltarea orașului sau protejarea patrimoniului. Termeni precum Plan Urbanistic General (PUG), Plan Urbanistic Zonal (PUZ) sau „regulament urbanistic” sunt invocați frecvent în dezbateri publice, însă pentru majoritatea cetățenilor rămân concepte tehnice greoaie, cu multe pagini de citit, dar și hărți, care s-a obișnuit lumea să le vadă pe pereți in cabinetele primarului și a arhitectului-șef. În realitate, aceste instrumente sunt cele care stabilesc regulile după care se dezvoltă orașul în care trăim.

Planificarea urbană nu este doar o activitate tehnică realizată de arhitecți și urbaniști. Ea este un proces public, în care intervin autoritățile locale, specialiștii din diferite domenii și comunitatea. Prin acest proces se stabilesc obiectivele de dezvoltare ale unui teritoriu, modul în care sunt utilizate terenurile, organizarea infrastructurii, protecția patrimoniului și a mediului, precum și condițiile în care pot fi realizate investițiile publice și private.

Primul articol din această serie își propune să răspundă la câteva întrebări fundamentale: ce este Planul Urbanistic General, de ce este important și cum se înscrie el într-un sistem mai larg de instrumente de planificare urbană.

Ce este Planul Urbanistic General?

În legislația Republicii Moldova, Planul Urbanistic General (PUG) este documentul principal de planificare urbană pentru o localitate. El stabilește modul în care se organizează și se dezvoltă teritoriul localității pe termen lung.

Potrivit explicațiilor instituționale privind documentațiile urbanistice, PUG cuprinde analiza situației existente, sunt stabilite obiectivele și măsurile în domeniul urbanismului pentru o perioadă determinată pentru întreg teritoriul administrativ al localității. Documentul stabilește direcțiile de dezvoltare, zonificarea funcțională, organizarea infrastructurii și condițiile generale de construire. (Legea nr. 434/2023 Codul Urbanismului și)

În legislația României, definiția este similară. Conform Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Planul Urbanistic General reprezintă documentația de urbanism care stabilește regulile generale de dezvoltare pentru întreg teritoriul unei localități, inclusiv delimitarea zonelor funcționale, infrastructura și regimul de construire. 

Documente similare există în multe alte state, deși denumirea lor diferă:

  • Germania– Flächennutzungsplan (Plan de utilizare a terenurilor), care stabilește structura generală a dezvoltării urbane.
  • Franța– Plan Local d’Urbanisme (PLU), document care reglementează utilizarea terenurilor și regulile de construire la nivel local.
  • Regatul Unit– Local Plan, document strategic adoptat de autoritățile locale pentru dezvoltarea teritorială și urbană.

Toate aceste instrumente au un rol similar: stabilirea regulilor de bază pentru dezvoltarea unui teritoriu. Există, desigur și diferențe in abordări de planificare spațială, dar scopul documentelor administrative de fiecare data este stabilirea regulilor de dezvoltare a localităților și a modalității de utilizare a terenurilor din aceste localitătăți.

Cum este definit urbanismul în literatura de specialitate

Dincolo de legislație, urbanismul este definit și în literatura academică.

În literatura contemporană, urbanistul Ion Mincu (prin școala de urbanism care îi poartă numele) și lucrările specialiștilor formați în această tradiție definesc planificarea urbană ca un proces integrator. De exemplu, urbanistul Alexandru Sandu descrie planificarea urbană drept „procesul prin care se stabilesc regulile de utilizare a teritoriului și direcțiile de dezvoltare ale unei localități, în acord cu obiectivele economice, sociale și de mediu ale comunității”.
— A. Sandu, „Urbanism și amenajarea teritoriului”, Editura Tehnică, București, 2005.

Juristul român Mircea Duțu, unul dintre cei mai importanți specialiști din spațiul românesc în domeniul dreptului mediului și al dreptului urbanismului. În lucrările sale, el tratează urbanismul și amenajarea teritoriului din perspectivă juridică și instituțională.

„Urbanismul reprezintă ansamblul activităților de planificare, reglementare și control al utilizării teritoriului, prin care autoritățile publice stabilesc cadrul juridic și tehnic al dezvoltării localităților, în scopul asigurării unei evoluții echilibrate a acestora și al protejării interesului public.”

— Mircea Duțu, Dreptul urbanismului, Editura Universul Juridic, București.

Urbanistul american Kevin Lynch descria planificarea urbană ca fiind procesul prin care societatea organizează utilizarea spațiului pentru a crea un mediu funcțional și coerent pentru viața colectivă (Lynch, Good City Form, MIT Press, 1981).

Într-o altă lucrare fundamentală, urbanistul Peter Hall definește planificarea urbană drept un proces prin care comunitățile decid cum să utilizeze terenul și resursele urbane pentru a atinge obiective sociale, economice și de mediu (Hall, Urban and Regional Planning, Routledge, 2002).

Definițiile din publicațiile științifice ne ajută să clarificăm subiectul mai profund, să înțelegem logica proceselor și să putem să comentăm normele stabilite in sensul lor authentic, fără a distorsiona esența stabilită in docoumente.  Aceste definiții subliniază un lucru esențial: planificarea urbană nu este doar despre construcții, ci despre modul în care orașele funcționează și se dezvoltă în timp.

PUG nu este singurul tip de plan urban.

Un aspect important pentru înțelegerea corectă a urbanismului este faptul că PUG nu este o „soluție universală” pentru toate problemele unui oraș. El este doar unul dintre instrumentele de planificare.

În Republica Moldova, sistemul de documentații urbanistice include mai multe niveluri:

  • PUG – Plan Urbanistic General
    stabilește regulile pentru întregul teritoriu al localității
  • PUZ – Plan Urbanistic Zonal
    detaliază reglementările pentru o anumită zonă a orașului
  • PUD – Plan Urbanistic de Detaliu
    stabilește parametrii pentru o parcelă sau un proiect specific

În alte țări există și alte tipuri de documente strategice sau tematice:

  • Master Plan– frecvent utilizat în orașe precum Singapore sau Dubai
  • Strategii de dezvoltare urbană– documente strategice pentru politici urbane
  • Planuri de mobilitate urbană– pentru organizarea transportului
  • Planuri de regenerare urbană– pentru transformarea unor zone degradate

Prin urmare, PUG este doar o piesă dintr-un sistem mai larg de instrumente de planificare. Desigur, pot fi utilizate și alte instrumente de planificare teritorială, important e să fie creat mecanism viabil pentru planificare și control al terenurilor, suficient de clar și simplu de utilizat in așa mod, ca și funcționarii din autorități, și beneficiarii proiectelor să față față situației.

De ce este important acest proces.

Planificarea urbană influențează direct viața cotidiană a locuitorilor. De la locul unde pot fi construite locuințe sau școli, până la modul în care sunt organizate transportul, spațiile verzi sau zonele istorice, toate aceste decizii sunt rezultatul unor procese de planificare.

Un PUG bine elaborat poate contribui la:

  • dezvoltarea echilibrată a orașului
  • protecția patrimoniului și a mediului
  • organizarea infrastructurii și a transportului
  • crearea unor spații urbane de calitate

În același timp, aceste documente trebuie să fie rezultatul unui dialog între administrație, profesioniști și comunitate, deoarece orașul este un bun comun. Pentru asigurarea dialogului sunt prevăzute procedure speciale de consultări și avizări.

Ce urmează în această serie

Acest articol este doar o introducere. În articolele următoare vom explica pe rând:

  • cine sunt actorii procesului de planificare urbană
  • care este rolul autorităților publice
  • ce rol au profesioniștii (arhitecți, urbaniști, ingineri)
  • cum pot participa cetățenii la procesul de planificare
  • cum se elaborează concret un PUG

Scopul acestei serii este simplu: să facă urbanismul mai ușor de înțeles pentru publicul larg, deoarece un oraș funcționează mai bine atunci când locuitorii lui înțeleg regulile după care se dezvoltă. Va fi util pentru toți să mai studiem câte ceva, pentru a ne asigura, că putem să ne organizăm cu un process calitativ de consultări. Vă invit să facem acest exercițiu.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

SCHIMBARE DE ACCENTE LA AUTORIZARE

întârzierea actualizării sistemului automatizat de emitere a actelor permisive nu poate produce efecte juridice.

Adoptarea Codului urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a adus o schimbare aparent simplă, dar cu efecte juridice importante: modul de semnare a autorizațiilor de construire și desființare. Dacă anterior, în baza Legii nr. 163/2010, autorizația purta trei semnături – a primarului, a arhitectului-șef și a secretarului – noul Cod simplifică această formulă și stabilește explicit că actul este semnat exclusiv de emitent, adică de primar sau, după caz, de viceprimar. Această schimbare este reflectată inclusiv în formularele-tip din anexa nr. 6, care prevăd o singură semnătură., și se aplică de la data intrării în vigoare a Codului, respectiv 30 ianuarie 2025.

Dincolo de aspectul formal, modificarea are o semnificație juridică clară: ea elimină ambiguitatea care exista anterior în privința responsabilității. În vechiul sistem, deși primarul era emitentul, prezența celorlalte semnături crea, în practică, impresia unei responsabilități distribuite. Nu de puține ori, acest lucru era invocat pentru a dilua răspunderea sau pentru a sugera că decizia ar fi fost una colectivă. Codul vine și corectează această percepție: autorizația de construire este un act administrativ emis de o autoritate determinată, iar această autoritate își asumă integral conținutul și legalitatea actului.

Asta înseamnă și o repoziționare importantă a rolurilor instituționale. Arhitectul-șef nu mai poate fi perceput ca „decidentul suprem” al procesului de autorizare, rol care, în practică, i-a fost adesea atribuit. El rămâne un specialist-cheie, cu atribuții esențiale în analiza și pregătirea documentației, dar nu este și nu a fost emitentul actului administrativ. Noul Cod face această delimitare mai clară ca niciodată.

Asta nu înseamnă însă că rolul specialiștilor din cadrul autorității publice dispare. Direcțiile de profil, arhitectul-șef, secretarul și ceilalți funcționari implicați continuă să participe la procesul de elaborare, verificare și avizare internă a documentației. Diferența este că această contribuție rămâne în planul procedurii administrative interne și nu mai este transpusă formal prin semnături pe actul final. Cu alte cuvinte, responsabilitatea lor există, dar este una specifică funcției și atribuțiilor exercitate, nu una de emitere a actului administrativ.

În același timp, eliminarea semnăturilor suplimentare ridică și o problemă de echilibru instituțional. Dacă, pe de o parte, se câștigă în claritate și în trasabilitatea responsabilității, pe de altă parte dispare un filtru formal vizibil, care, chiar dacă nu avea întotdeauna valoare juridică decisivă, funcționa ca un mecanism de control intern. Riscul nu este atât juridic, cât administrativ: în lipsa unor proceduri interne solide, există tentația de a transforma această simplificare într-o concentrare excesivă a deciziei, fără contraponderi reale în proces.

Această realitate duce inevitabil la o altă concluzie, mai puțin confortabilă, dar necesară: calitatea profesională a emitentului devine esențială. Dacă responsabilitatea este concentrată în semnătura primarului sau a viceprimarului, atunci este firesc ca persoanele care ocupă aceste funcții să aibă nu doar competențe administrative, ci și o înțelegere reală a domeniului urbanismului și construcțiilor. Nu este o cerință formală impusă de lege, dar este o necesitate practică.

Tocmai de aceea, într-un sistem în care decizia este concentrată, ar fi nu doar oportun, ci logic, ca funcțiile de primar și viceprimar cu atribuții în domeniu să fie ocupate de persoane cu studii sau experiență relevantă în urbanism, arhitectură sau domenii conexe. Nu pentru a substitui specialiștii, ci pentru a înțelege pe deplin ce se asumă prin semnătură. Rămâne întrebarea, cât de posibil este.

Este esențial de înțeles că reforma nu a eliminat controlul, ci l-a mutat acolo unde îi este locul. VERIFICAREA CONFORMITĂȚII SOLUȚIILOR DE PROIECT NU APARȚINE AUTORITĂȚII EMITENTE ÎN MOD DIRECT, CI PROIECTANTULUI ȘI V ERIFICATORULUI DE PROIECT, CARE SEMNEAZĂ DOCUMENTAȚIA ȘI ÎȘI ASUMĂ RESPECTAREA NORMELOR URBANISTICE ȘI TEHNICE. Autoritatea, la rândul ei, verifică încadrarea în documentația de urbanism și LEGALITATEA PROCEDURII, fără a putea substitui competențele tehnice ale specialiștilor atestați. Controlul ulterior este exercitat de instituțiile abilitate și, în ultimă instanță, de judecată.

În acest context, ideea că eliminarea semnăturilor arhitectului-șef și secretarului ar diminua responsabilitatea este eronată. Dimpotrivă, responsabilitatea devine mai clară și mai directă. Emitentul nu mai poate invoca caracterul „colectiv” al deciziei, iar ceilalți participanți nu pot fi transformați artificial în co-emitenți doar pentru că au contribuit la pregătirea actului.

Prin urmare, noua reglementare nu simplifică doar forma, ci și logica juridică a emiterii autorizațiilor: un singur emitent, o responsabilitate clară, un proces intern distinct și o delimitare mai corectă între rolul administrației și cel al profesioniștilor din domeniul construcțiilor. În măsura în care aceste principii sunt înțelese și aplicate corect, ele pot reduce conflictele și interpretările abuzive. În măsura în care sunt ignorate, riscul nu este al legii, ci al practicii.

Se impune o clarificare importantă în contextul aplicării prevederilor Codul urbanismului și construcțiilor privind emiterea autorizațiilor de construire și desființare, în raport cu funcționalitățile actuale ale sistemului informațional SEA GEAP. Deși, la nivel tehnic, în formularele generate de sistemul SEA GEAP se regăsește în continuare structura anterioară a autorizației, care prevede aplicarea a trei semnături (emitent, arhitect-șef și secretar), această configurație nu mai reflectă cadrul legal în vigoare.

În conformitate cu reglementările actuale ale Codului urbanismului și construcțiilor, autorizația este un act administrativ individual emis și semnat exclusiv de emitent – respectiv primarul sau viceprimarul, după caz. Această semnătură reprezintă unica manifestare de voință juridică a autorității publice și atrage întreaga responsabilitate pentru legalitatea și temeinicia actului emis. În aceste condiții, semnăturile arhitectului-șef și ale secretarului, chiar dacă sunt prevăzute în formatul tehnic al documentului generat de sistem, nu mai au valoare de semnătură a emitentului, ci urmează a fi interpretate exclusiv ca forme de avizare internă sau contrasemnare tehnică/administrativă. Acestea reflectă participarea funcțională în procesul de examinare și pregătire a documentului, fără a transfera sau fragmenta responsabilitatea juridică asupra actului.

Prin urmare, existența acestor semnături în formatul autorizației nu poate fi interpretată ca o revenire la regimul anterior de semnare colegială și nici ca o distribuire a răspunderii între mai mulți funcționari. Responsabilitatea rămâne indivizibilă și aparține exclusiv emitentului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Această interpretare este esențială inclusiv pentru organele de control și instanțele de judecată, în vederea unei aplicări corecte și unitare a cadrului normativ, evitându-se confuziile generate de necorelarea temporară dintre soluțiile tehnice ale sistemului informațional și normele juridice aplicabile.

Autoritatea centrală de specialitate ar fi trebuit să aibă responsabilitate să facă ajustări în sistem, pentru ca autoritățile publice locale să fie puși în situația de a explica în permanență de ce se folosesc formulare neconforme. A trecut mai mult de un an! Cât timp trebuie pentru a face o modificare atât de simplă?

În final, poate cea mai importantă lecție a acestei reforme este una simplă, dar ignorată prea des: urbanismul nu este un domeniu în care se poate opera doar cu percepții politice sau opinii superficiale. Este un domeniu tehnic, reglementat, care cere cunoaștere și responsabilitate. De aceea, dacă responsabilitatea deciziei ajunge în mod direct la nivelul factorului politic, atunci este firesc ca și politicienii să se profesionalizeze în acest domeniu. Nu formal, nu declarativ, ci real – prin instruire, studiu și înțelegerea mecanismelor urbanistice. Pentru că, în final, nu semnătura în sine este problema, ci dacă cel care o aplică înțelege cu adevărat ce semnează.

Citeste mai mult →