Category Archives: Dezvoltare urbana

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 7. AI-ul, PUG-ul și noua specie de experți

Între consultări: repere pentru un PUG construit cu expertiză, nu cu zgomot

Am ajuns într-o etapă interesantă a vieții publice: aproape toată lumea folosește inteligența artificială. Și, sincer, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă. Dacă avem la dispoziție un instrument care ne permite să accesăm rapid cantități enorme de informație, să comparăm, să verificăm, să formulăm întrebări mai bune și să ne extindem capacitatea de analiză, ar fi absurd să nu-l folosim. Problema nu este că folosim AI. Problema este ce facem cu ceea ce ne oferă AI.

În această perioadă au început consultările asupra studiilor de fundamentare pentru reactualizarea PUG-ului orașului Chișinău. Primele ședințe au fost dedicate studiilor de fundamentare. Materialele sunt voluminoase, iar DGAURF, în calitate de beneficiar, a avut obiecții consistente față de mai multe aspecte ale studiilor prezentate. Acestea au fost transmise Consorțiului, iar procesul de corectare și completare este în desfășurare.

În același timp, pentru verificarea materialelor s-au utilizat și instrumente de inteligență artificială. Și nu este nimic de ascuns aici. S-a folosit AI pentru a ajuta la verificarea unor volume foarte mari de informație, pentru a identifica neclarități, pentru a compara și explica anumite aspecte și, în general, pentru a extinde capacitatea de analiză a beneficiarului.

DGAURF, în calitate de beneficiar, dispune de resurse limitate pentru a analiza studiile din toate domeniile care intră într-un PUG. Și nici nu ar fi realist să dispună. Un asemenea document presupune expertiză în urbanism, mobilitate, mediu, demografie, economie, infrastructură, patrimoniu, geologie, energie și multe alte domenii. AI-ul este, în acest caz, un instrument. Nu autorul studiului, nu expertul și, cu atât mai puțin, cel care își asumă responsabilitatea profesională.

Aici apare însă partea interesantă. La consultări s-a constatat că și mulți dintre cei care vin să critice studiile folosesc AI. Foarte bine. Să-l folosească! Numai că există o diferență între a folosi AI pentru a înțelege mai bine un document și a-l folosi pentru a produce un text critic pe care apoi îl prezinți ca demonstrație a propriei competențe. Pentru că AI-ul poate să-ți dea informație, dar nu îți transferă automat competența profesională.

Poți cere AI-ului să analizeze un studiu de mobilitate. Dar asta nu te transformă în specialist în mobilitate.

Poți cere o analiză de mediu. Nu devii ecolog.

Poți cere interpretarea unor prevederi urbanistice. Nu devii urbanist.

Și poți primi un text impecabil formulat despre un domeniu pe care nu îl stăpânești deloc.

Aici este adevărata capcană: AI-ul poate face superficialitatea mult mai convingătoare.

Consultarea nu este un concurs de superioritate

Un proces serios de consultare are nevoie de critică. Chiar de critică dură, atunci când este argumentată. Dacă există o eroare, să fie indicată. Dacă lipsește o analiză, să se spună care. Dacă există date mai bune, să fie prezentate. Dacă există o metodologie mai bună, să fie propusă. Dacă există o soluție mai bună pentru oraș, cu atât mai bine.

Pentru că aceasta este diferența dintre critică și contribuție. Un „totul este greșit” nu ajută prea mult. Întrebarea următoare va fi inevitabil: „Bine. Și cum trebuie făcut?” Unde? Pe baza căror date? Prin ce metodologie? Ce trebuie modificat? Cum poate fi integrată soluția în PUG? Aici începe adevărata expertiză.

Studiile PUG sunt elaborate de specialiști care au pregătire, experiență, activitate profesională și, acolo unde legislația prevede, atestare. Ei își asumă ceea ce propun prin semnătură și prin autoritatea profesională dobândită în timp. Asta nu înseamnă că sunt infailibili. Un specialist poate greși. Un studiu poate fi incomplet. O concluzie poate necesita revizuire.

Tocmai de aceea există consultarea. Dar între a demonstra argumentat o problemă și a declara, de pe rețelele sociale, că „nimeni nu știe nimic în afară de noi” este o diferență enormă.

Și pentru consilierii municipali există o mică recomandare

Inteligența artificială poate fi un instrument extraordinar și pentru aleșii locali. Dar ar fi foarte util ca, înainte de a transforma răspunsul AI într-un reel, podcast sau discurs foarte sigur pe sine, să fie citit și înțeles. Măcar atât. Să învețe ce le scrie AI. Pentru că acest lucru le-ar putea îmbunătăți considerabil activitatea de consilier și, paradoxal, i-ar pune într-o lumină mult mai bună decât o succesiune de critici sterile.

Un consilier municipal nu trebuie să știe tot. Nimeni nu poate ști tot. Dar ar trebui să fie capabil să înțeleagă problema pe care o critică, să pună întrebări relevante și să distingă între o recomandare tehnică serioasă și o formulare spectaculoasă generată în câteva secunde.

Avem nevoie de experți adevărați, nu doar de experți de rețea.

PUG-ul Chișinăului are nevoie de implicarea comunității profesionale. Avem nevoie de arhitecți, urbaniști, ingineri, ecologiști, economiști, sociologi, specialiști în patrimoniu, mobilitate, infrastructură, energie, sănătate publică și în toate celelalte domenii care compun viața orașului.

Veniți la consultări. Citiți. Contraziceți-ne. Arătați-ne unde greșim. Propuneți ceva mai bun. Recomandările pot fi luate în considerație atunci când sunt formulate astfel încât să poată fi analizate și integrate într-un document de planificare: cu argumente, date, metodologie și soluții. Iar ceea ce nu poate fi integrat va trebui explicat și justificat, inclusiv prin documentarea divergențelor.

La primele consultări au participat și specialiști din diferite instituții, care au venit cu observații, întrebări și recomandări concrete. Nu cu zgomot, nu cu declarații generale, ci cu obiecții tehnice și propuneri care pot ajuta la îmbunătățirea materialelor. Și, evident, nici acest lucru nu a scăpat criticilor de pe rețelele sociale. Am aflat că, în opinia unor eGsxperți, specialiștii din instituții nu ar trebui să se pronunțe în cadrul consultărilor, ci ar trebui să-și păstreze propunerile pentru etapa de elaborare propriu-zisă a lucrării.

Dar! Consultarea este tocmai etapa în care este binevenită opinia celui care are competență profesională relevantă. Dacă un specialist vede o problemă într-un studiu și poate spune acest lucru argumentat, de ce ar trebui să tacă doar pentru că observația sa apare în cadrul unei consultări? Pentru că este angajat într-o instituție, care mai are și obligația de a se expune oficial?  Desigur, există diferență între o recomandare formulată în cadrul consultării și o sarcină oficială pentru autorul studiului. Dar de aici până la ideea că specialiștii ar trebui să aștepte „momentul potrivit” pentru a vorbi este o distanță destul de mare.

Dacă un specialist poate contribui la îmbunătățirea unui document astăzi, de ce să-l rugăm să aștepte până mâine doar pentru ca proceduraliștii de pe Facebook să fie mulțumiți de ordinea etapelor?

Un PUG nu este o lucrare care se elaborează în camere ermetic închise, iar apoi se scoate la lumină doar pentru a fi admirată sau criticată. Este un proces complex, în care informația, expertiza și observațiile trebuie să circule între cei implicați. Cu cât specialiștii relevanți se implică mai devreme și mai argumentat, cu atât cresc șansele ca rezultatul final să fie mai bun.

Iar dacă aceasta deranjează pe cineva care preferă ca experții să vorbească doar atunci când le permite calendarul imaginar al „adevăraților eGsperți”, asta este deja o problemă mai degrabă de percepție decât de urbanism. Asta înseamnă consultare publică. Nu înseamnă că fiecare observație devine automat regulă. Și nici că cel care vorbește cel mai tare devine expert.

O nouă realitate pentru toți.

Da, astăzi este mai greu să elaborezi studii și livrabile pentru administrația publică. Pentru că beneficiarul poate verifica mai mult. Poate utiliza baze de date, GIS, literatură internațională și, da, inteligență artificială. Un document voluminos nu mai poate fi protejat de propriul volum. Dacă este bun, va rezista verificării. Dacă este incomplet, verificarea îl va arăta. Iar dacă trebuie corectat, va fi corectat.

În același timp, același standard trebuie aplicat și celor care critică. Nu putem cere experților să livreze documente impecabile, iar apoi să considerăm că orice text generat de AI și publicat cu mult tupeu pe rețelele sociale este automat expertiză. AI-ul democratizează accesul la informație. Nu democratizează automat competența.

Un specialist care folosește AI poate deveni mult mai eficient. Un om care nu stăpânește domeniul poate deveni doar mai convingător în greșelile sale. De aceea, să folosim AI. Să-l folosim pentru a înțelege mai bine, pentru a verifica, pentru a pune întrebări și pentru a ne extinde capacitatea de analiză. Dar să nu uităm că, în cazul PUG-ului, nu construim un text pentru internet. Construim reguli pentru oraș.

Iar orașul are nevoie de mai puțină gălăgie, mai puține aere de atotștiutor și mult mai multă competență, responsabilitate și soluții. Iar aici este locul unde experții adevărați trebuie să intre în joc: cei care cunosc orașul, au experiență și pot argumenta profesional, nu doar să emită opinii. Dacă vrem ca deciziile despre viitorul orașului să fie mai bune decât cele care ne-au adus aici, este timpul ca specialiștii notorii să vorbească, să participe și să-și asume public expertiza. Orașul nu-și mai permite luxul de a fi proiectat după vocea celui care strigă mai tare.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 6

PUG (Plan Urbanistic General) și PMUD (Plan de Mobilitate Urbană Durabilă): două documente, un singur oraș. Și de ce trebuie să se „citească” permanent unul pe celălalt.

Există o tentație foarte comodă în urbanism: să tratăm documentele aprobate ca pe niște adevăruri definitive, care trebuie doar respectate întocmai până când, cândva, peste mulți ani, cineva va găsi timpul să le mai „actualizeze”. Orașul, însă, nu funcționează așa. Orașul se schimbă în fiecare zi. Se schimbă populația, economia, modul în care oamenii se deplasează, distribuția locurilor de muncă, apar noi cartiere, se modifică relațiile cu localitățile din jur, se construiesc infrastructuri noi, apar tehnologii noi, se schimbă comportamentele de mobilitate și chiar condițiile de mediu.

De aceea, și documentele prin care planificăm orașul trebuie să poată „vorbi” între ele și, atunci când realitatea o cere, să poată fi corectate.

Un exemplu foarte important este relația dintre Planul Urbanistic General – PUG și Planul de Mobilitate Urbană Durabilă – PMUD.

Nu două planuri puse unul lângă altul, ci două documente care trebuie să lucreze împreună.

În cazul Chișinăului, PUG și PMUD trebuie privite ca două componente ale aceleiași construcții de planificare. PMUD oferă fundamentarea pentru modul în care oamenii și mărfurile se deplasează prin oraș: rețeaua stradală, transportul public, mobilitatea pietonală și velo, parcările, managementul traficului, nodurile intermodale, conexiunile regionale și alte măsuri de mobilitate. PUG trebuie să răspundă la întrebarea: unde și în ce condiții se dezvoltă orașul și cum este organizat teritoriul pentru ca această dezvoltare să poată funcționa?

De aici rezultă relația fundamentală: PMUD ↔ PUG. Nu PUG „înghite” PMUD. Nu PMUD „dictează” PUG-ului fiecare soluție urbanistică. Cele două documente trebuie să se verifice, să se completeze și să se influențeze reciproc. Corelarea celor două documente pornețte tocmai de la această idee: PMUD trebuie să constituie fundamentul tehnic al componentei de mobilitate a PUG, iar PUG trebuie să asigure integrarea teritorială și funcțională a infrastructurii și politicilor de mobilitate.

Cum trebuie să lucreze, concret, echipa PUG cu PMUD?

Nu este suficient ca echipa PUG să primească PMUD-ul, să-l pună într-un dosar și să bifeze că „a fost luat în considerație”. Corelarea trebuie să fie una de lucru efectiv. Experții care elaborează PUG trebuie să analizeze PMUD și să verifice, între altele:

  • cum sunt organizate fluxurile de transport și circulație;
  • dacă este suficient de clară capacitatea infrastructurii pentru diferitele tipuri de transport;
  • cum este organizat transportul public;
  • care sunt rețelele necesare;
  • ce trasee de mobilitate trebuie integrate în reglementările PUG;
  • care este ierarhia stradală și cum este aceasta reflectată în planșele PUG;
  • ce coridoare verzi și pietonale trebuie protejate;
  • care sunt proiectele majore de infrastructură;
  • unde sunt necesare noduri intermodale;
  • unde și în ce condiții sunt necesare parcări;
  • cum sunt integrate pistele pentru biciclete și infrastructura pentru mobilitate alternativă.

Dar relația nu se oprește aici. PUG-ul trebuie să „testeze” PMUD-ul în realitatea teritorială Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facă echipele este să verifice dacă soluțiile de mobilitate propuse de PMUD sunt compatibile cu dezvoltarea teritorială propusă prin PUG. De exemplu, dacă PUG propune o nouă zonă rezidențială de mari dimensiuni, nu este suficient să desenăm această zonă și să spunem: „aici se va construi”. Trebuie să putem răspunde:

Cum ajung oamenii acolo?

Există transport public?

Există conexiuni pietonale sigure?

Există capacitate suficientă a rețelei stradale?

Există conexiuni cu celelalte zone ale orașului?

Ce se întâmplă cu traficul dacă populația zonei crește?

Dar dacă acolo se propune și o zonă de afaceri, școală, centru comercial sau alt pol important de atracție?

Exact aceeași logică trebuie aplicată noilor zone industriale, logistice, comerciale, de servicii sau altor dezvoltări generatoare de trafic.

Un principu foarte simplu: PUG-ul trebuie să demonstreze că noile zone de dezvoltare sunt asigurate cu infrastructura necesară – accesibilitate, transport public și conexiuni sigure. Altfel spus, nu poți proiecta orașul și abia după aceea să întrebi cum se va deplasa orașul.

PMUD are două fețe – și ambele trebuie văzute în PUG.

O altă chestiune importantă este că PMUD nu înseamnă doar străzi și trasee desenate pe hartă. Există o componentă spațial-teritorială și o componentă operațională.

Componenta spațial-teritorială privește infrastructura:

  • rețeaua stradală și ierarhia acesteia;
  • transportul public;
  • benzi dedicate și coridoare de transport;
  • stații și depouri;
  • noduri intermodale;
  • piste ciclabile;
  • trotuare și coridoare pietonale;
  • zone cu trafic calm;
  • conexiuni regionale și fluxuri majore.

Componenta operațională arată însă cum funcționează sistemul:

  • rutele și frecvența transportului public;
  • capacitatea și orarele;
  • integrarea între diferitele moduri de transport;
  • managementul traficului;
  • semaforizarea și sistemele inteligente;
  • managementul parcărilor;
  • politica tarifară;
  • sistemele integrate de ticketing;
  • managementul cererii de transport;
  • car sharing, ride sharing și alte instrumente;
  • educație și comunicare.

Nu toate aceste elemente vor deveni reglementări urbanistice în PUG. Unele țin de organizarea și operarea sistemului de transport. Dar PUG trebuie să înțeleagă această componentă operațională, pentru că ea poate avea consecințe teritoriale. Spre exemplu, dacă transportul public urmează să fie reorganizat în jurul unor coridoare principale, PUG trebuie să permită dezvoltarea urbană corespunzătoare în jurul acestora. Dacă se propune un nod intermodal, acesta are nevoie de teren, accesuri, conexiuni pietonale, transport public și relații cu rețeaua stradală.

Așadar, componenta operațională a PMUD poate produce efecte asupra componentei spațiale a PUG. Și acum vine partea esențială: ce facem dacă descoperim că ceva din PMUD trebuie schimbat? Aici trebuie să ieșim dintr-o anumită mentalitate birocratică. Faptul că un document a fost aprobat nu înseamnă că orice idee din el devine eternă și intangibilă. Un document de planificare este rezultatul unei analize realizate la un anumit moment, pe baza unor date, ipoteze, prognoze și scenarii disponibile atunci.

Între timp, realitatea poate demonstra că anumite ipoteze trebuie revizuite. Acest lucru este absolut firesc. De exemplu, în procesul de elaborare a PUG pot apărea date noi privind:

  • evoluția populației;
  • distribuția populației pe cartiere;
  • dezvoltarea economică;
  • amplasarea noilor centre de activitate;
  • fluxurile reale de deplasare;
  • dezvoltarea localităților din municipiu;
  • relațiile cu localitățile suburbane;
  • traficul de tranzit;
  • transportul regional;
  • proiectele naționale de infrastructură;
  • modificările infrastructurii feroviare;
  • dezvoltarea aeroportului sau a altor noduri de transport;
  • schimbările climatice și riscurile de mediu;
  • necesitatea protejării unor coridoare verzi;
  • schimbările tehnologice;
  • apariția unor noi forme de mobilitate;
  • modificarea comportamentului populației;
  • schimbările în structura economică a orașului.

Și mai există ceva, poate mai greu de acceptat pentru unii: este posibil ca o anumită ipoteză dintr-un document anterior să fi fost pur și simplu greșită. Se întâmplă. O eroare într-un document nu este o condamnare pe viață. Planificarea nu este o disciplină în care, după aprobarea unui document, experții trebuie să apere cu orice preț fiecare linie desenată cu cinci ani înainte. Dacă analiza serioasă demonstrează că o soluție nu mai este justificată sau că ipoteza inițială a fost greșită, soluția profesională nu este să ne cramponăm de greșeală doar pentru că ea poartă ștampila unui document aprobat.

Soluția profesională este: date noi → analiză → argumentare → propunere → verificare → decizie. Aceasta nu înseamnă că documentele aprobate pot fi schimbate după bunul plac. Dimpotrivă. Înseamnă că orice schimbare trebuie să fie mai bine fundamentată decât simpla menținere a unei soluții doar pentru că „așa este în PMUD”.

Și consultarea publică poate aduce lucruri noi.

Un alt moment important este consultarea publică. Consultarea nu este doar o etapă în care administrația prezintă cetățenilor ceea ce au desenat experții și așteaptă să audă „da”. În timpul consultărilor pot apărea informații pe care analiza tehnică nu le-a surprins suficient. Pot fi identificate:

  • probleme locale de accesibilitate;
  • fluxuri de deplasare care nu au fost corect estimate;
  • conflicte între diferite tipuri de transport;
  • probleme de siguranță;
  • nevoi ale unor grupuri de populație;
  • soluții alternative;
  • efecte ale unor proiecte care nu au fost suficient evaluate.

Unele propuneri vor fi bune. Altele nu. Unele vor putea fi integrate în PUG. Altele vor necesita modificarea sau completarea unor soluții din PMUD. Și aici trebuie să funcționeze exact aceeași logică: nu se acceptă automat, dar nici nu se respinge automat. Se analizează.

Cum ar trebui să circule informația între cele două echipe?

Ideal, nu prin scrisori trimise dintr-un birou în altul după ce fiecare echipă și-a terminat treaba. Ar trebui să existe o colaborare continuă între echipa PUG, specialiștii PMUD și autoritățile administrației publice locale. Practic, pentru fiecare problemă importantă de mobilitate ar trebui să existe o urmă clară: soluția PMUD → verificarea în PUG → observația/constatarea → analiza tehnică → soluția propusă → decizia privind integrarea sau revizuirea.

Dacă echipa PUG constată că o anumită soluție din PMUD nu mai corespunde realității teritoriale, aceasta nu „anulează” PMUD-ul. Ea formulează o propunere argumentată de revizuire sau completare, însoțită de fundamentarea tehnică necesară.

La fel, dacă specialiștii în mobilitate identifică, în procesul de elaborare a PUG, o problemă urbanistică ce afectează funcționarea sistemului de transport, această constatare trebuie transmisă echipei PUG și analizată în cadrul documentației urbanistice. În acest fel apare ceea ce putem numi influența bidimensională PUG ↔ PMUD.

De ce „bidimensională”?

Pentru că influența merge în ambele direcții.

PMUD influențează PUG:

  • prin rețele;
  • coridoare de mobilitate;
  • ierarhia stradală;
  • transport public;
  • noduri intermodale;
  • infrastructură velo și pietonală;
  • fluxuri majore;
  • necesarul de infrastructură.

Dar și:

PUG influențează PMUD:

  • prin distribuția funcțiunilor urbane;
  • densități;
  • extinderea sau restructurarea zonelor urbane;
  • localizarea noilor poli de dezvoltare;
  • dezvoltarea periferiei;
  • localizarea dotărilor;
  • relațiile dintre cartiere;
  • protejarea spațiilor verzi și a coridoarelor ecologice;
  • configurarea teritoriului metropolitan.

Această relație bidirecțională este esențială tocmai pentru că mobilitatea nu poate fi planificată separat de orașul pe care trebuie să-l deservească.

Orașul nu este o planșă laminată.

Poate că aceasta este cea mai importantă idee din tot acest subiect. Orașul nu este ceva „bătut în cuie” pe hârtie. PUG-ul nu este orașul. PMUD-ul nu este orașul. Ele sunt instrumente prin care încercăm să înțelegem orașul, să anticipăm evoluția lui și să construim reguli și investiții care să-l facă să funcționeze mai bine. De aceea, documentele trebuie să fie suficient de stabile pentru a asigura predictibilitate, dar suficient de inteligente pentru a permite corectarea unor soluții atunci când realitatea, datele sau analiza demonstrează că este necesar.

Într-un oraș viu, stabilitatea nu înseamnă încremenire. Iar actualizarea nu înseamnă haos. Înseamnă capacitatea administrației și a specialiștilor de a învăța din realitate.

Și încă ceva despre „experții” care au descoperit urbanismul pe rețelele sociale.

Există, desigur, și o altă formă de „participare profesională”, foarte comodă. Aceea în care unii specialiști nu sunt văzuți prea des la mesele de lucru, nu vin cu analize, nu prezintă alternative, nu modelează fluxuri, nu verifică date și nu formulează soluții. Dar sunt foarte activi în comentarii.

Acolo pot fi găsite rapid vinovății, conspirații, „incompetenți”, „catastrofe”, „dezastru urbanistic” și, eventual, explicația universală pentru toate problemele orașului. Este, fără îndoială, o activitate mai puțin obositoare decât să stai câteva zile asupra unei rețele de transport, să verifici datele și să demonstrezi matematic că soluția A este mai bună decât soluția B.

Dar planificarea urbană nu se face din comentarii. Dacă un expert consideră că soluția propusă în PMUD este greșită, foarte bine. Să spună de ce. Să aducă date. Să propună o alternativă. Să arate efectele. Să explice costurile. Să demonstreze beneficiile. Să spună ce trebuie schimbat în PUG și ce consecințe are această schimbare. Aceasta este contribuția profesională.

Critica este necesară. Uneori este chiar indispensabilă. Dar există o diferență enormă între critica profesională, care produce soluții, și spectacolul public în care oamenii care muncesc sunt transformați în ținte personale, în timp ce autorul criticii nu reușește să pună pe masă nici măcar o soluție alternativă. Asta se referă și la consilierii care din momentul alegerii se consider experți pe toate domeniile. Și, in loc să învețe repede, ca să poată participa activ la aprobările de care sunt responsabili, să producă proiecte, se ocupă doar cu critici sterile și cu shouri, stropide din abundență cu venin, menite doar să diminuieze din eforturile autoritățilăr. Desigur ar putea să facă mai multe, dacă ar învăța prin studii mai consistente, decât doar cititul și scrierile de articole pseudoștiințifice pe bloguri.

Orașul nu se construiește din „faceți”, „nu faceți”, „ați greșit” și „v-am spus eu”. Orașul se construiește din date, scenarii, argumente, proiecte, compromisuri inteligente și decizii asumate.

În loc de concluzie

PUG și PMUD trebuie să fie două documente care se întâlnesc permanent, nu două documente care se întâlnesc o singură dată, la momentul aprobării. Pe măsură ce PUG avansează, soluțiile de mobilitate trebuie verificate. Pe măsură ce PMUD este analizat și implementat, efectele lui asupra dezvoltării teritoriale trebuie urmărite. Pe măsură ce societatea se schimbă, datele trebuie actualizate. Pe măsură ce apar proiecte noi, scenariile trebuie retestate.

Iar atunci când analiza serioasă arată că o soluție trebuie completată, corectată sau chiar schimbată, aceasta trebuie făcută prin procedura corespunzătoare, cu fundamentare tehnică, transparență și asumare. Nu este un semn că planificarea a eșuat. Este semnul că planificarea funcționează. Pentru că un oraș viu nu poate fi administrat cu documente moarte. Iar adevărata performanță a unei echipe de planificare nu se măsoară prin cât de solemn apără o linie trasată cândva pe o planșă, ci prin capacitatea ei de a explica de ce acea linie trebuie păstrată, modificată sau înlocuită atunci când realitatea o cere.

PUG ↔ PMUD: NU COMPETIȚIE ÎNTRE DOCUMENTE, CI DIALOG PERMANENT DESPRE ACELAȘI ORAȘ. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 5

Consultarea publică – locul unde opiniile devin soluții

 

 

 

 

Una dintre cele mai răspândite afirmații pe care le întâlnesc în spațiul public este că„Primăria nu are viziune”,„nu există PUG”,„nu există programe de dezvoltare”. De regulă, aceste concluzii sunt rostite cu multă convingere și foarte puține argumente.

Realitatea este însă alta.

Viziunea unui oraș nu se inventează într-un cabinet și nici nu se construiește din sloganuri electorale sau comentarii pe Facebook. Ea se fundamentează pe cercetare, analize, scenarii de dezvoltare și, foarte important, pe consultare publică.

Tocmai de aceea, noul Cod al Urbanismului și al Construcțiilor, împreună cu noul Regulament privind consultarea documentației de amenajare a teritoriului și urbanism, tratează consultarea publică drept o etapă esențială a elaborării Planului Urbanistic General. Și nu doar o etapă, ci acțiune care are trasabilitate pe toată durata elaborării documentului, ca locuitorii orașului să poată influența lucrurile cât mai eficient.

Pe 5 august am desfășurat prima rundă de consultări publice, la Pretura sectorului Centru. Sala a fost arhiplină. Au participat locuitori ai municipiului, reprezentanți ai ministerelor și agențiilor, mediul academic, specialiști din domenii conexe sectorul asociativ, și alte persoane interesate. Au fost analizate primele două studii elaborate în cadrul PUG.

Acesta este, de fapt, scopul consultărilor: fiecare studiu trebuie să ajungă la cea mai bună formă posibilă. Cercetările trebuie completate cu toate informațiile relevante existente, analizele trebuie consolidate, iar scenariile de dezvoltare trebuie verificate și îmbunătățite prin contribuția celor care cunosc domeniul.

Dar consultările nu înseamnă doar verificarea unor studii. Ele sunt momentul în care se poate influența, cu argumente, viitorul orașului.

Dacă considerați că un anumit domeniu este insuficient abordat, dacă aveți o altă viziune privind mobilitatea, patrimoniul, locuirea, dezvoltarea economică, infrastructura verde, serviciile publice sau extinderea orașului, acum este momentul să formulați propuneri. Structurat. Argumentat. Cu soluții. Asta se referă și la consilierii locali, care fac alegații interminabile la capitolul „urbanism„.  Anume platforma de consultări este locul, unde se vine mai puțin cu politica de partid și mai mult cu soluții concrete pentru îmbunătățirea politicilor de dezvoltare a orașului, propuneri făcute la timp, justificate, ca acestea să fie examinate în cadrul procedurilor de lucru, de către specialiști-executori, dar și trecute prin filtrul consultărilor. Nu cu învinuiri sterile, nu cu etichetări, dar cu propuneri concrete de o maturitate care să poată fi susținute profesionist și ulterior prin decizi de aprobare a documentelor în CMC.  

Și aici aș face o invitație aparte.

Celor care de ani întregi explică zilnic pe rețelele sociale cum ar trebui administrat Chișinăul.

Celor care deja se văd primari.

Celor care deja își construiesc echipe electorale, fie în municipiu, fie în suburbii.

Acesta este momentul perfect să demonstrați că proiectul vostru pentru Chișinău este mai mult decât un slogan. Acesta este momentul să demonstrați că publicațiile pe care le faceți costă mai mult decât frustrări infantile.

Planul Urbanistic General este organizat pe capitole și domenii. Fiecare dintre ele poate primi propuneri concrete, argumentate și asumate. Dacă sunteți convinși că aveți soluții mai bune, introduceți-le în acest proces. Veți convinge mult mai mult electoratul prin idei bine fundamentate decât prin încă o postare despre cât de rău este actualul primar sau despre cum nu vă plac PUZ-urile , poate nu aveți suficientă capacitate să le studiați și să le înțelegeți.

Până la urmă, este ușor să promiți un oraș mai bun. Mai dificil este să scrii, punctual, ce trebuie schimbat și de ce. Cu argumente clare. Cu integrarea propunerilor în sistemul complex al documentelor de planificare. Fără fanatismul de a stopa totul. Respectând interesele tuturor. Păstrând decența în comunicare.  

Iar dacă într-o zi veți ajunge să conduceți orașul, aceste propuneri vor deveni propriile dumneavoastră angajamente. Nu simple lozinci de campanie, ci soluții deja discutate public și integrate într-un document strategic.

În urbanism există o diferență foarte clară între critică și contribuție.

Critica spune că ceva este greșit.

Contribuția explică ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și de ce este mai bine așa.

Orașele nu se dezvoltă din aplauze și nici din huiduieli. Ele se dezvoltă din idei bune, muncă serioasă și dialog profesionist.

De aceea, îi invit pe toți cei interesați de viitorul Chișinăului să participe la consultările publice. Să lăsăm deoparte reflexul confruntării politice, frustrările proprii și să folosim această oportunitate pentru ceea ce este ea în esență: un exercițiu de construcție a viitorului orașului.

Pentru că aceste documente nu sunt ale primarului.

Nu sunt ale arhitectului-șef.

Nu sunt ale unei administrații și nici ale unui partid.

Ele aparțin Chișinăului.

Iar peste 10, 20 sau 30 de ani nimeni nu va întreba cine era primar sau architect-șef în 2026. Dar toți vom trăi în orașul pe care îl proiectăm astăzi.
 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

DESPRE VIZIUNE

E la modă acum să vorbești, că trebuie viziune și nimeni nu o are, pentru că toți nu știu, cunosc doar cei „unși„ cu girul de experți în urbanism. Și, desigur consilierii cei tineri, care acum descoperă acest domeniu în CMC. E bine că descoperă, cu timpul vor deveni și ei specialiști, totul se învață. Adesea auzim de la ei că municipiul Chișinău nu are o viziune de dezvoltare. În realitate, această afirmație nu corespunde faptelor.

Municipiul Chișinău are o viziune de dezvoltare aprobată prin documente oficiale încă din anul 2007. Prin Decizia Consiliului municipal Chișinău nr. 68/1-2 din 22 martie 2007 a fost aprobată componenta directoare a Planului Urbanistic General al municipiului Chișinău, document strategic elaborat pentru perioada 2007–2025. Acesta nu este doar un plan de zonificare, ci documentul fundamental care stabilește modelul de dezvoltare al capitalei pe termen lung.

Memoriul General al PUG definește viziunea de dezvoltare a municipiului prin obiective strategice clare: consolidarea Chișinăului ca principal pol urban al Republicii Moldova, dezvoltarea unei structuri urbane echilibrate, modernizarea infrastructurii, creșterea calității vieții, protejarea patrimoniului construit și a mediului natural, dezvoltarea economică și utilizarea eficientă a teritoriului. Totodată, documentul promovează un model de dezvoltare bazat pe cooperarea dintre administrația publică, mediul privat și societatea civilă.

Mai mult decât atât, autorii PUG au înțeles că un document de planificare nu produce efecte doar prin aprobarea sa. Din acest motiv, Memoriul General prevede expres necesitatea elaborării unui Plan de acțiuni pentru implementarea prevederilor PUG, cu stabilirea etapelor, priorităților, responsabililor și surselor de finanțare. Totodată, documentația recomandă constituirea unei structuri instituționale dedicate managementului implementării Planului Urbanistic General, care să coordoneze realizarea măsurilor prevăzute, să monitorizeze indicatorii de dezvoltare și să actualizeze periodic documentul în funcție de evoluția municipiului.

Din păcate, una dintre principalele dificultăți ale PUG 2007 nu a fost lipsa unei viziuni, ci lipsa unui mecanism instituțional permanent de implementare și monitorizare. Multe dintre proiectele prevăzute necesitau investiții etapizate, coordonare între instituții și monitorizare continuă. În lipsa unei entități dedicate implementării și a unui plan operațional aplicat consecvent, o parte dintre obiective au fost realizate, iar altele au rămas doar la nivel de intenție.

Acesta este unul dintre motivele pentru care municipiul a inițiat procesul de elaborare a unui nou Plan Urbanistic General, prin deciziile Consiliului municipal Chișinău nr. 4/1 din 5 martie 2020 și nr. 12/14 din 28 iulie 2020. Noul PUG nu înseamnă că orașul nu a avut o viziune până acum. Înseamnă că viziunea trebuie actualizată pentru noile realități economice, sociale, climatice și tehnologice și, mai ales, că trebuie însoțită de un sistem eficient de implementare și monitorizare.

Viziunea aprobată prin Planul Urbanistic General nu reprezintă doar o declarație de intenție, ci constituie reperul strategic care trebuie să ghideze politicile și deciziile administrației publice locale în domeniul dezvoltării urbane. Implementarea acesteia se realizează prin documentațiile de urbanism, programele municipale, proiectele de investiții și măsurile adoptate de autoritățile publice locale, toate având rolul de a contribui, etapizat, la atingerea obiectivelor de dezvoltare stabilite pentru municipiu.

În același timp, una dintre lecțiile învățate din experiența implementării PUG 2007 este necesitatea existenței unei structuri instituționale permanente, dedicate coordonării, monitorizării și actualizării procesului de dezvoltare urbană. În acest sens, în cadrul procesului de reactualizare a Planului Urbanistic General, prin dispoziția Primarului General a fost prevăzută elaborarea instrumentelor necesare pentru constituirea Centrului de Dezvoltare Urbană, entitate care va prelua funcțiile de management, monitorizare și coordonare strategică a implementării PUG, răspunzând astfel recomandărilor formulate încă în documentația aprobată în anul 2007. Prin crearea acestui mecanism instituțional, municipiul urmărește ca noul Plan Urbanistic General să devină nu doar un document de planificare, ci un instrument viu de management al dezvoltării urbane, monitorizat și actualizat permanent în funcție de evoluția orașului și de nevoile comunității.

Așadar, discuția corectă nu este dacă municipiul are sau nu o viziune. Viziunea există și este aprobată oficial încă din anul 2007. Provocarea administrației de astăzi este să transforme această viziune într-un instrument de management urban, susținut de un plan de acțiuni, indicatori de performanță și o structură instituțională responsabilă de implementarea și monitorizarea continuă a dezvoltării municipiului.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 4

„Să oprim toate PUZ-urile până la aprobarea PUG!”

Sau cum apare urbanismul de Facebook și de ce orașele reale funcționează altfel

În orice discuție despre urbanism apare inevitabil și această idee solemnă, rostită cu siguranța omului care „știe cum trebuie”: „Dacă se elaborează PUG-ul, trebuie oprite toate PUZ-urile.”

Sună simplu. Radical. Aproape eroic.
Doar că are o problemă importantă: în practica reală a planificării urbane, lucrurile nu funcționează așa. Mai exact — deloc așa.

PUG-ul nu este un „super-document” care rezolvă tot

Există o percepție foarte răspândită că Planul Urbanistic General ar trebui să conțină toate soluțiile posibile pentru fiecare teren, fiecare stradă și fiecare situație urbană din oraș. În realitate, PUG-ul este un document strategic și general.
El stabilește:

  • direcțiile majore de dezvoltare;
  • structura funcțională a orașului;
  • regulile generale de construire;
  • infrastructura majoră;
  • politicile teritoriale.

Dar un PUG nu poate intra în detaliul fiecărui teritoriu complex. Și nici nu trebuie. Dacă ar încerca să facă acest lucru, documentul ar deveni practic imposibil de elaborat și administrat. Tocmai de aceea există instrumente urbanistice diferite:

  • PUG – pentru cadrul general;
  • PUZ – pentru teritorii concrete și complexe;
  • planuri tematice – pentru mobilitate, patrimoniu, regenerare urbană etc.

Acesta nu este un „accident” al sistemului. Aceasta este logica normală a planificării urbane moderne.

PUZ-ul nu „încurcă” PUG-ul. Îl dezvoltă

Un PUZ serios nu este o derogare arbitrară și nici o improvizație urbanistică. Un PUZ profesionist:

  • dezvoltă prevederile PUG;
  • analizează un teritoriu în profunzime;
  • modelează infrastructura;
  • verifică mobilitatea;
  • calculează densități;
  • verifică capacitățile tehnico-edilitare și sociale;
  • integrează soluțiile în contextul urban general.

Aici este diferența importantă pe care mulți „experți universali” o omit:
👉 PUG-ul lucrează cu orașul la scară mare.
👉 PUZ-ul lucrează cu complexitatea locală.

Și exact datorită acestei diferențe multe soluții pot fi dezvoltate mai corect și mai responsabil la nivel de PUZ. Desigur — dacă vorbim despre documentații profesioniste, fundamentate și coerente urbanistic. Problema reală nu este existența PUZ-urilor. Problema apare atunci când acestea sunt slab argumentate, incoerente sau ignoră infrastructura și interesul public. Asta s-a întâmplat o periadă de timp in Chișinău. Acum, însă, atitudinea față de calitatea documentelor este una foarte responsabilă. Chiar și ministerul, care este un arbitru foarte sever, emite avize positive pentru PUZurile elaborate.

Orașele nu pot fi puse „pe pauză” timp de ani

Aici apare partea cea mai interesantă a discursului urbanistic de internet. Unii își imaginează că, odată începută elaborarea unui nou PUG, orașul ar trebui să înghețe disciplinat și să aștepte câțiva ani până când documentul va fi aprobat. Doar că în viața reală:

  • investițiile nu se opresc;
  • infrastructura trebuie dezvoltată;
  • orașul continuă să crească;
  • problemele urbane trebuie gestionate permanent.

Iar elaborarea și aprobarea unui PUG pentru o capitală durează, de regulă, ani întregi.

De exemplu:

  • Parisul a lucrat aproximativ 4 ani la noul PLU bioclimatic;
  • London Plan a trecut prin ani de consultări și examinări;
  • Berlinul funcționează pe un sistem permanent de actualizări și planificare adaptivă.

În această perioadă, niciunul dintre aceste orașe nu și-a suspendat dezvoltarea urbană și nu a interzis utilizarea planurilor de detaliu. Pentru că un oraș real nu funcționează ca o captură de ecran. El este un organism viu.

Urbanismul contemporan funcționează sincronizat, nu secvențial

O altă confuzie frecventă este ideea că toate documentele urbane trebuie elaborate strict unul după altul:

  1. mai întâi PUG,
  2. apoi restul.

În practică, marile orașe funcționează exact invers:

  • documentele sunt elaborate în paralel;
  • echipele sunt obligate să coordoneze soluțiile;
  • informațiile circulă între proiecte;
  • iar planurile se ajustează reciproc.

Acesta este și cazul documentelor aflate acum în lucru pentru Chișinău:

  • PUG,
  • PRIA,
  • PMUD,
  • documentațiile pentru nucleul istoric.

De exemplu, ar fi complet irațional ca elaborarea documentației pentru nucleul istoric să fie amânată ani întregi până la aprobarea PUG-ului.
Zona istorică are:

  • probleme specifice;
  • presiuni investiționale;
  • necesități de protecție;
  • reguli speciale.

Tocmai de aceea este necesară elaborarea coordonată și sincronizată a documentelor.

Mai important decât ordinea birocratică este interoperabilitatea soluțiilor.

PUG-ul contemporan nu mai este un document rigid

Modelul vechi de urbanism trata PUG-ul ca pe un document aproape „sacru”:

  • aprobat o dată la câteva decenii;
  • greu de modificat;
  • static.

Urbanismul contemporan merge într-o altă direcție:

  • baze de date georeferențiate;
  • GIS;
  • monitorizare continuă;
  • actualizări periodice;
  • planificare adaptivă;
  • corelare permanentă cu planuri tematice și zonale.

Din această perspectivă, PUZ-urile și alte documentații locale nu sunt dușmanii PUG-ului.
Ele pot deveni chiar instrumente prin care PUG-ul este ajustat și îmbunătățit în timp.

Planificarea urbană funcționează în ambele direcții:

  • de la general la particular;
  • dar și de la particular la general.

Poate că și „experții” ar trebui să studieze puțin urbanismul

În spațiul public apar frecvent persoane care explică foarte sigur cum „trebuie făcut urbanismul”, deși reduc un proces extrem de complex la câteva sloganuri simple și spectaculoase.

Problema nu este existența opiniilor.
Problema apare atunci când recomandările lansate public ignoră:

  • logica profesională a planificării;
  • practica europeană;
  • diferențele dintre instrumentele urbanistice;
  • și complexitatea administrării unui oraș mare.

Urbanismul nu funcționează după principiul:

„oprim tot și vedem mai târziu.” Dimpotrivă.
Urbanismul există tocmai pentru ca dezvoltarea să continue controlat, coerent și adaptiv. Poate că înainte de a da lecții definitive despre cum trebuie „salvat orașul”, ar fi util ca unii dintre atotcunoscătorii urbanismului de Facebook să mai petreacă puțin timp studiind cum funcționează, de fapt, planificarea urbană contemporană.

Concluzie

Coerența urbană nu se obține prin blocarea dezvoltării orașului.
Ea se obține prin:

  • reguli clare;
  • documentații profesioniste;
  • coordonarea instrumentelor de planificare;
  • și capacitatea administrației și a specialiștilor de a integra permanent noile realități urbane.

Orașele moderne nu se dezvoltă prin îngheț administrativ. Ele se dezvoltă prin planificare inteligentă.

Și poate că cea mai utilă contribuție pe care o pot avea astăzi atât „experții” foarte vocali, cât și consilierii care îi ascultă, este nu să simplifice artificial un proces urbanistic extrem de complex, ci să participe profesionist și responsabil la elaborarea noului PUG — cu observații argumentate, implicare reală și disponibilitatea de a contribui la apariția unui document coerent, aplicabil și capabil să ajute orașul să se dezvolte sănătos în următoarele decenii. E timpul să apară și maturitatea, odată cu podcasturile și postările pe fb.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 3

Codul care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, schingiuit din nou.

Există acte normative proaste. Există acte normative incoerente. Și mai există o categorie specială: actele normative pe care autorii lor le strică încă o dată înainte să apuce măcar să trăiască. Acolo a ajuns Codul Urbanismului și Construcțiilor (CUC).

Codul urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a fost publicat la 30 ianuarie 2024, iar corpul principal al reglementării urma să intre în vigoare peste 12 luni. Cu toate acestea, Parlamentul a intervenit deja de două ori asupra lui prin LP203/2024 și LP236/2025, iar prima modificare a venit înainte ca partea principală a Codului să intre măcar în vigoare. În cele două runde au fost atinse 26 de articole distincte, plus o secțiune și o anexă. Iar acum Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale vine cu încă o rundă de modificări, pusă în consultări publice. Asta nu mai arată a stabilitate normativă. Arată a avarie continuă.

Și aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Escrocii politici, care și-au închipuit că știu deja să scrie legi, au luat și au stricat toată legislația în construcții. În loc să facă armonizare între legi și acte normative, în loc să corecteze inadvertențele și contradicțiile, și-au arogat dreptul să scrie un Cod. Iar acum acest Cod trăiește ca o biată rudă: se tot leagă ba de un perete, ba de altul, nimeni nu-l vrea cu adevărat, dar nici nu poate renunța la el, pentru că e „rudă” cu acte în regulă. Și cu sancțiuni, dacă nu-l bagi în seamă. Numai că, în loc să facă analiza ex post pe care legea o cere, s-au apucat să strice și mai departe ce au pornit.

Pentru că aici este miezul problemei: Legea nr. 100/2017 nu spune că autoritatea poate modifica haotic actele normative ori de câte ori îi vine chef. Ea spune clar că implementarea actelor normative trebuie monitorizată pentru a vedea gradul de aplicare, dacă obiectivele au fost atinse și ce consecințe negative sau neprevăzute au apărut. Și mai spune ceva foarte important: monitorizarea se face cel târziu după 2 ani de la intrarea în vigoare, iar la final trebuie întocmit raportul de monitorizare, care, dacă sunt necesare modificări, servește drept bază pentru noile intervenții legislative.

Cu alte cuvinte, ordinea firească a lucrurilor este simplă: mai întâi evaluezi, apoi modifici. Mai întâi vezi cum a funcționat norma în practică. Mai întâi discuți cu cei afectați de ea. Mai întâi identifici contradicțiile, blocajele, costurile, efectele asupra administrației locale, asupra proiectanților, asupra dezvoltatorilor, asupra proprietarilor, asupra autorităților de mediu, patrimoniu și control. Și abia după aceea te apuci să rescrii articole. Numai că la noi, desigur, s-a ales calea „mai creativă”: întâi se scrie prost, apoi se modifică repede, apoi se modifică încă o dată, iar analiza vine poate cândva, dacă mai rămâne ceva de analizat.

Responsabilitatea pentru această monitorizare nu aparține Ministerului Justiției, așa cum unii ar putea încerca să sugereze. Legea spune că monitorizarea o face instituția responsabilă de implementarea actului normativ, iar pentru CUC aceasta este în mod evident MIDR. Ministerul Justiției coordonează metodologic procesul și verifică rapoartele, dar nu el implementează Codul, nu el îl aplică în domeniul urbanismului și construcțiilor și nu el poate substitui ministerul de ramură în obligația de a-și evalua propriul monstru normativ.

De aceea, întrebarea corectă este foarte simplă: unde este raportul de monitorizare a CUC? Unde este documentul distinct, serios, verificabil, care arată cum a fost aplicat Codul, ce articole au funcționat, unde au apărut contradicții, ce norme au produs blocaje, ce efecte au avut asupra autorizării, asupra documentațiilor de urbanism, asupra controlului de stat și asupra relației dintre autoritățile locale și cele centrale? Pentru că un proiect de modificare nu este raport de monitorizare. Un proiect de modificare spune doar ce vrei să schimbi. Raportul de monitorizare trebuie să arate de ce, pe ce bază și cu ce dovezi schimbi.

În forma actuală, proiectul MIDR din consultări publice nu poate fi vândut drept „monitorizare”. Este, în cel mai bun caz, o listă de intervenții motivate de cazuri disparate, de nemulțumiri punctuale și de dorința politică de a arăta că „se face ceva” și, de a-și aroga încă ceva din drepturi de a pune semnături pe ceva. Dar monitorizarea reală nu înseamnă câteva exemple scandaloase puse în nota de fundamentare. Nu înseamnă nici să scoți din mânecă o serie de amendamente și să pretinzi că ele sunt rezultatul unei reflecții sistemice. Monitorizarea reală înseamnă expertiză pe tot proiectul normativ, raportare la practica aplicării lui, la actele emise în baza lui, la dificultățile de aprobare și avizare, la blocajele din teren și la efectele juridice și administrative produse în viața reală a orașului.

Și aici apare încă o ironie amară. CUC este exact acel tip de act care avea nevoie de monitorizare „ca aerul”. A adunat la un loc domenii vaste, norme diferite, logici instituționale diferite și multe articole care nu au fost suficient armonizate nici între ele, nici în interiorul Codului, nici cu restul legislației. Într-o asemenea situație, evaluarea ex post nu era un moft de procedură. Era singura cale serioasă de a înțelege ce anume trebuie corectat. Dar, desigur, pentru asta trebuie să ai răbdare, disciplină și respect minim față de tehnica legislativă. Iar când te crezi deja maestru înainte să fi învățat alfabetul, toate acestea devin opționale.

Mai grav este că această lipsă de rigoare se transferă direct asupra tuturor celorlalți. Autoritățile locale sunt obligate să aplice norme instabile. Profesioniștii trebuie să urmărească un text care se schimbă înainte să apuce să se așeze. Investitorii și proprietarii suportă impredictibilitatea. Iar orașul plătește costul acestei legislații improvizate: întârzieri, contradicții, blocaje, litigii și decizii arbitrare. Un cod nu este o postare pe rețele sociale pe care o editezi de trei ori până seara. Un cod este o arhitectură normativă care trebuie să dea reguli clare, stabile și coerente pentru ani înainte. Exact asta CUC a promis și exact asta nu reușește să livreze.

Dacă MIDR vrea să fie tratat serios în această discuție, atunci trebuie să facă un lucru elementar: să prezinte public dacă a efectuat monitorizarea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 100/2017, să arate raportul distinct aferent și să explice legătura dintre concluziile acelui raport și textele concrete pe care le propune acum. Nu este suficient să spui, solemn, că lupți cu construcțiile neautorizate. Nu este suficient să invoci încălcări la emiterea autorizațiilor. Toate acestea pot fi reale. Dar nu ai voie să umbli prin altă junglă a CUC-ului ca chiorii și să te comporți ca și cum orice amendament scris în grabă ar fi automat și o soluție.

Într-un stat care își respectă propriile reguli, înainte să rescrii din nou un cod, demonstrezi că l-ai înțeles, că l-ai evaluat și că știi exact unde a produs efecte rele. Altfel, tot ce faci este să adaugi o nouă rundă de improvizație peste improvizația inițială. Și exact aici suntem.

Sigur, să le acordăm, ca și de fiecare dată, prezumția de evoluție: cei care s-au instalat atât de confortabil în postura de autori de norme pot, desigur, să învețe. Poate, cu timpul, vor ajunge chiar să scrie legi bune. Numai că, într-un domeniu atât de dens și sensibil, există o disciplină elementară a decenței profesionale: mai întâi înțelegi, apoi reglementezi; mai întâi armonizezi, apoi rescrii; mai întâi analizezi efectele, apoi propui remedii. Și, mai ales, mai întâi îi asculți pe cei care țin sistemul în picioare prin experiență, practică și memorie instituțională — abia după aceea îți permiți să codifici urbanismul și construcțiile ca și cum ai aranja piese decorative pe un birou.

Până atunci, însă, rămânem cu acest spectacol de provincie legislativă: un Cod care trebuia monitorizat și a fost, în schimb, bruscat din nou; un minister care trebuia să explice și a ales să peticească; și o clasă de reformatori improvizați care au confundat, încă o dată, îndrăzneala cu competența.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 3

După campanie începe munca. Sau ar trebui să înceapă.

Există un tip de consilier local care intră în mandat cu aceeași energie cu care intră în campanie și nu mai iese niciodată din ea. Îl recunoști ușor: constată, denunță, se revoltă, arată cu degetul, cere interdicții, măsoară gropi, descoperă „dezastrul” în domenii pe care nu le cunoaște și cere, cu voce tare, ca primarul „să rezolve”. După care pleacă mulțumit că a făcut opoziție. Numai că administrația publică locală nu este un studio de reacții. După alegeri, consilierul nu mai este plătit politic să constate problemele orașului, ci să participe la construcția soluțiilor pentru ele. Iar în Republica Moldova consiliul local este autoritate deliberativă, în timp ce primarul este autoritate executivă; adică unii trebuie să decidă în mod argumentat, iar ceilalți să organizeze și să execute în limitele legii. 

Adevărul neplăcut este că, după luni și ani de mandat, unii consilieri încă se poartă ca niște candidați rămași fără campanie: au ton, au indignare, au replică, dar n-au proiect. Și tocmai aici începe marea fraudă intelectuală a politicii locale: se vinde zgomotul drept muncă, iar reacția drept politică publică. Or, Regulamentul-cadru al consiliilor locale spune limpede că dreptul de inițiere a proiectelor de decizii aparține inclusiv consilierilor, iar proiectele trebuie însoțite de notă informativă și redactate conform normelor de tehnică legislativă. Cu alte cuvinte, legea nu i-a trimis în consiliu ca să aibă păreri apăsate, ci ca să poată transforma o problemă într-un act examinabil și votabil. 

Critica nu este politică publică

Critica este legitimă. Uneori este necesară. Alteori este sănătoasă. Dar critica, în sine, nu rezolvă nimic. Ea doar deschide discuția. Într-o autoritate deliberativă, nu este suficient să spui că într-un domeniu „este dezastru”. Trebuie să poți merge mai departe: care este problema exactă, care este temeiul legal, care este soluția, care sunt costurile, ce instituții sunt implicate, ce termene sunt realiste, ce impact produce intervenția și prin ce act se pune în mișcare. Regulamentul-cadru cere proiect, notă informativă, avizare și examinare în comisii; iar Legea nr. 100/2017 despre actele normative pornește de la aceeași logică: politica publică serioasă se exprimă prin acte fundamentate, nu prin propoziții nervoase spuse la tribună. 

De aceea, când un consilier se ridică în ședință și spune doar „primarul să rezolve problema cutare”, nu formulează o soluție administrativă. Formulează o dispoziție de spectator. Sună sever, dar juridic și instituțional este adevărat: executivul nu este obligat să transforme fiecare izbucnire politică într-o politică publică. Pentru asta există proiecte de decizii, note informative, avize, rapoarte, fundamentare, planificare și buget. Altfel spus, indignarea nu ține loc de administrație. 

O propunere serioasă nu este „am o idee”

O propunere serioasă nu înseamnă „m-am gândit eu”. O propunere serioasă înseamnă, în mod minim, problema definită clar, temei legal, soluție formulată coerent, notă informativă, impact evaluat, avizare tehnică și juridică, implicații bugetare și pași de implementare. Exact de aceea comisiile de specialitate există ca să identifice și să examineze problemele care necesită soluționare de către consiliu, să analizeze proiectele și să prognozeze consecințele realizării lor, iar compartimentele de specialitate și serviciile publice să întocmească rapoarte pe marginea proiectelor. 

Aici se vede cine muncește și cine joacă teatru administrativ. Consilierul care vine cu proiect, argument, impact și soluție lucrează pentru oraș. Consilierul care vine doar cu propoziția „faceți ceva” lucrează, în cel mai bun caz, pentru propriul ecou. Și nu, nu este suficient să ai o idee citită printre rândurile unor bloggeri sau culeasă din atmosfera rețelelor. Orașul nu se guvernează prin impresii intens formulate. Orașul se administrează prin acte, proceduri și capacitate de execuție. 

Dacă ai bani pentru zgomot, ar trebui să ai și pentru expertiză

Nimeni nu cere ca fiecare consilier să fie, singur, specialist total în urbanism, patrimoniu, transport, buget, juridic, infrastructură, mediu și politici publice deopotrivă. Ar fi absurd. Dar exact de aceea partidele și fracțiunile care trimit oameni în consiliu ar trebui să vină cu echipe serioase de expertiză, recrutate din ce este mai bun în comunitate, nu din ce a mai rămas nefolosit pe marginea pieței muncii. Dacă vrei să participi la guvernarea unui oraș mare, nu poți veni doar cu aplomb, tribună și oameni de galerie. Ai nevoie de juriști, economiști, urbaniști, oameni care știu să transforme o lozincă într-un proiect de decizie și o indignare într-un text executabil. Faptul că proiectele de decizii ale consiliilor trebuie lucrate, motivate și avizate nu este o subtilitate academică, ci chiar mecanica legală a funcționării consiliului. 

Aici ironia vine aproape singură: dacă o fracțiune găsește resurse pentru tribună, recuzită politică, reacție în lanț și batalioane de ecou online, ar trebui să găsească resurse și pentru doi-trei experți buni care să-i lucreze ideile cap-coadă. Altfel spus, dacă există bani pentru atmosfera de partid, ar trebui să existe și decența instituțională de a investi în inteligență aplicată. În caz contrar, fracțiunea nu produce politică publică, ci doar zgomot cu pretenții de viziune. Iar executivul nu poate fi tratat ca o specie de slugi rătăcite care așteaptă, cuminți, să le arate unele consiliere exaltate cu degetul în ce direcție să o apuce. Distribuția de competențe din lege arată exact contrariul: executivul organizează, planifică și implementează în limitele atribuțiilor sale, iar consiliul deliberează și decide pe baza unor propuneri care trebuie să aibă formă și substanță. 

„Interdicțiile” fără proiect sunt lene politică ambalată în virtute

Există și o specie aparte de consilier: cel care, neavând soluția, propune interdicția. Nu știe cum se construiește protecția patrimoniului, nu a lucrat o documentație, nu are un calendar realist, nu are o metodologie, nu are buget, nu are instrument de implementare, dar știe precis că „trebuie oprit tot”. Sună curat moral, dar administrativ este adesea o improvizație leneșă. Pentru că a opri este simplu, în timp ce a proteja cere expertiză, documentare, proceduri, avize, bani și timp. Iar legea cere exact acest tip de muncă: proiecte, note informative, rapoarte și decizii adoptate în limitele competențelor. 

De aici se nasc multe scandaluri locale: din pseudo-soluții formulate de oameni care nu cunosc lanțul real al procedurilor. Când nu înțelegi cum se construiește o soluție, ceri moratoriu. Când nu cunoști etapele, inventezi un termen imposibil. Când nu ai proiect, îți rămâne doar interdicția — această formă leneșă de a mima grija pentru oraș. În administrația publică, termenul imposibil nu este dovadă de fermitate. Este dovadă de nepricepere. Pentru că nu accelerează nimic; doar pregătește scandalul de mâine, când executivul va fi acuzat că n-a realizat ceea ce, de fapt, nici nu putea fi realizat serios în acel termen. Aceasta este o inferență directă din felul în care legea cere fundamentarea și avizarea proiectelor și din rolul executivului de a asigura punerea în aplicare a deciziilor, nu de a executa fantezii administrative. 

Primăria nu este un service de idei neverificate

Primarul și subdiviziunile din executiv se ocupă de formarea politicilor publice locale, de planificare, de organizarea serviciilor și de elaborarea proiectelor care ajung, în cele din urmă, spre aprobare în consiliu. Asta nu înseamnă însă că executivul este obligat să stea într-o gardă permanentă pentru a verifica fiabilitatea fiecărei idei aruncate din bancă de câte un consilier care s-a trezit brusc pasionat de un domeniu pe care nu îl cunoaște. Legea despre administrația publică locală îi atribuie primarului rolul de a asigura executarea deciziilor consiliului și de a conduce aparatul primăriei; nu de a transforma spontaneitatea politică a consilierilor în program de cercetare instituțională fără sfârșit. 

Aici trebuie spus foarte direct: un consilier nu este șef de dat indicații sporadice pe idei. El are drept de inițiativă, dar exact acest drept de inițiativă îl obligă, moral și politic, să vină cu ceva mai mult decât un reproș teatral. Dacă vrei să schimbi un domeniu, atunci trebuie să-ți asumi munca minimă a unei propuneri serioase. Dacă nu o faci, iar tot ce produci este o sentință verbală adresată executivului, nu faci politică publică. Faci doar presiune fără răspundere. 

În administrațiile serioase, „ideea” nu trece fără business case

Asta nu înseamnă că un consilier local trebuie să devină consultant internațional. Înseamnă doar că, în administrațiile serioase, ideea brută nu trece drept soluție matură până nu este lucrată. Local Government Association din Marea Britanie tratează dezvoltarea business case-urilor ca parte esențială a guvernanței și controlului, adică a capacității de a gestiona transformarea în mod structurat și de a crea condițiile pentru livrare reușită. Iar ghidajul guvernamental britanic privind scrutiny insistă că eficiența controlului local depinde de cultură organizațională, de respect pentru roluri și de capacitatea de a produce challenge util, nu doar zgomot. 

Asta este valabil și aici. Nu toți consilierii pot fi mari specialiști în toate. Dar partidele serioase știu asta și compensează prin expertiză reală. Doar partidele superficiale trimit în consiliu oameni slab pregătiți și încearcă apoi să acopere lipsa de competență prin voce ridicată, interdicții improvizate și pretenția că executivul este obligat să traducă în politică publică tot ce le trece lor prin cap. Orașele mari nu se conduc cu entuziasm de rețea socială și nici cu reziduul profesional pe care nu l-a cerut nimeni în altă parte. Se conduc cu oameni capabili să transforme o idee într-o soluție legală, fezabilă și finanțabilă. Faptul că și alte sisteme locale pun accent pe business case, evidence și scrutiny eficient arată că nu vorbim despre moft birocratic, ci despre igienă elementară a guvernării locale. 

După campanie, consilierul trebuie să producă ceva mai mult decât degetul arătător

Adevărata problemă nu este că unii consilieri critică. Problema este că, după ce critică, nu urmează nimic. Nici cercetare, nici fundamentare, nici proiect, nici cost, nici plan, nici asumare. Doar repetarea, în cheie tot mai dramatică, a unei constatări care, uneori, era poate firească în campanie, dar care după ani de mandat devine probă împotriva celui care încă o recită. Pentru că, după atâta timp, nu mai poți cere credit pentru faptul că ai observat problema. Creditul îl primești numai dacă ai contribuit la arhitectura soluției. Legea tocmai asta îi cere consilierului: să participe la examinarea problemelor de interes local și să lucreze în cadrul instituțional al consiliului. 

De aceea, propoziția corectă pentru un consilier matur ar trebui să fie alta: nu „este dezastru, primarul să rezolve”, ci „iată problema, iată temeiul legal, iată proiectul, iată impactul, iată costurile, iată termenul realist, iată cum poate fi implementat”. Până atunci, multe dintre ieșirile sonore din ședințe rămân ceea ce sunt în realitate: forme mai elegante sau mai isterice de a masca absența muncii reale. Iar orașul, între timp, așteaptă nu încă un acuzator voluntar, ci un ales care să știe măcar diferența dintre o idee și o soluție. 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 2

DESPRE VERIFICATORI MAGICI ÎMPINȘI ARTIFICIAL ÎN ALTĂ JUNGLĂ A CUC

Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale a pus în consultări un document întreg de modificări, din care luăm, pe rând, câte o propunere la puricat. Și doar acest fapt spune deja foarte mult despre „calitatea” Codului urbanismului și construcțiilor: abia aprobat, a și intrat într-un regim aproape permanent de „reparații”. Când un act normativ atât de important trebuie cârpit încă din primele luni de aplicare, nu mai vorbim despre ajustări fine, ci despre erori de concepție.Și, din păcate, unele dintre aceste „corectări” arată exact așa cum sunt: texte scrise de oameni care nu doar că nu înțeleg sistemul pe care îl ating, dar uneori par că nici nu-și citesc propriile norme până la capăt și nu înțeleg ei înșiși ce au scris și ce efecte produc asupra orașului. Proiectul ministerului introduce, între altele, o nouă verificare a documentației de urbanism de către „verificatori de proiecte atestați”, înainte de emiterea avizului general, și înlocuiește în altă parte termenul „expertizate” cu „verificate”. 

Partea aproape comică este că, și de data aceasta, ni se servește aceeași mantră solemnă: lupta cu construcțiile neautorizate, cu abaterile de la documentația de urbanism, cu autorizațiile emise neconform. Asta scrie negru pe alb și în nota de fundamentare: proiectul ministerului ar avea drept scop consolidarea eforturilor statului în lupta cu construcțiile executate fără autorizație sau cu încălcarea documentației de urbanism și a normativelor tehnice. Numai că, în loc să umble acolo unde într-adevăr sunt problemele — la controlul asupra actelor permisive, la disciplina în autorizare, la responsabilitatea emitenților și la sancționarea abaterilor reale — autorii intră, din nou, cu bocancii în altă junglă a Codului. Mai exact, în procedura de examinare și avizare a documentației de urbanism, unde încurcă noțiuni, dublează mecanisme și inventează filtre noi, ca și cum ar umbla prin CUC ca chiorii: cu multă hotărâre și foarte puțină orientare.

Ca să fie limpede: în logica actuală a Codului, documentația de urbanism trece prin avize sectoriale, fiecare autoritate pronunțându-se pe propriul domeniu de competență, iar apoi prin avizul general, emis pe baza expertizei documentației de urbanism. Codul definește această expertiză ca examinare multilaterală și multisectorială, inclusiv sub aspectul oportunității, eficienței și al raportării la „resursele disponibile”. Numai că acest mecanism este el însuși destul de simplist și insuficient delimitat: resurse disponibile unde, în ce buget, pentru care etapă, pentru ce orizont de timp? În bugetul municipal? În programe naționale? În investiții private? Orașul nu se dezvoltă exclusiv dintr-o singură pungă bugetară. Dar în loc să clarifice aceste neajunsuri ale expertizei existente, ministerul mai pune o cărămidă de confuzie: încă o verificare, încă un filtru, încă o ocazie de blocaj.

Și aici începe partea serioasă. „Verificatorii de proiecte” sunt gândiți, în arhitectura Codului, pentru documentația de proiect a construcțiilor, adică pentru proiecte tehnice, compartimente de proiect și cerințe fundamentale aplicabile construcțiilor. Documentația de urbanism nu este un proiect de clădire. Un PUG, un PUZ sau chiar un PUD serios nu înseamnă doar niște desene și niște tabele. Înseamnă diagnoză, prognoză, politici, reglementări, mobilitate, utilități, patrimoniu, mediu, etapizare, investiții, scenarii și corelări între domenii. Cu alte cuvinte, muncă de echipă reală, făcută de specialiști din mai multe sectoare. A pretinde că, după ce toți acești oameni au lucrat și după ce autoritățile competente au emis avize, apare o categorie de „atotștiutori” care verifică documentația și închid cercul este, în cel mai bun caz, o dovadă de naivitate normativă. În cel mai rău caz, este o dovadă că cei care scriu textele nici nu înțeleg obiectul asupra căruia legiferează. 

Mai grav, ministerul nici măcar nu explică pe ce exigențe concrete ar urma să se facă această verificare. Ce verifică exact? Respectarea avizelor deja emise? Coerența internă a documentației? Conformitatea cu normele metodologice de conținut? Corelarea cu documentele superioare? Sau, eventual, gustul personal al celor puși să dea verdicte? Dacă nu definești obiectul verificării, criteriile, efectele juridice și raportul dintre această verificare, avizele sectoriale și avizul general, nu faci ordine. Faci ceață. Iar ceața legislativă este mediul preferat al arbitrariului. Tocmai de aceea, norma propusă nu simplifică și nu întărește sistemul. Îl încarcă artificial și îl face mai vulnerabil la blocaj, conflict și litigiu.

Dacă mai adaugi la asta și realitatea capacității instituționale, tabloul devine aproape grotesc. În lista oficială MIDR a verificatorilor atestați, la domeniul relevant pentru urbanism și amenajarea teritoriului apar puțin peste douăzeci de persoane valabile, aproape toate concentrate în Chișinău. (midr.gov.md) Asta înseamnă că ministerul se pregătește să inventeze o etapă nouă de verificare pentru documentațiile de urbanism fără să aibă nici măcar o bază profesională suficientă pentru a o face funcțională la scară națională. Iar de aici începe să se simtă și altceva: impresia neplăcută că unii dintre verificatorii „elitiști” fac lobby pentru o felie de plăcintă mai mare decât încape în gură. Pentru că atunci când piața reală de specialiști este atât de îngustă, iar norma vine să împingă spre ea un volum național de documentații, e greu să nu te întrebi dacă avem de-a face cu o necesitate reală a sistemului sau cu dorința unora de a-și rezerva prin lege o poziție privilegiată pe un segment care nu poate susține, nici numeric, nici profesional, asemenea ambiții.

Problema de fond rămâne aceeași: ministerul spune că vrea să curețe construcțiile neautorizate și încălcările la emiterea autorizațiilor, dar, în loc să lucreze precis pe zona bolnavă, lovește haotic în alte articulații ale Codului. Asta nu mai e chirurgie normativă. E mers cu sabia printr-un mecanism deja fragil. Iar când lovești fără să știi exact ce atingi, nu repari sistemul, ci îl strici mai rău. Exact asta se întâmplă acum: în loc să se corecteze neconcordanțele reale ale CUC, se mai adaugă un strat de ambiguitate peste o procedură deja discutabilă.

Și totuși, să fim generoși. Atotștiutorii/new-urbaniștii care se bagă cu scrisul normelor pot învăța. Au, fără îndoială, capacități. Pot chiar ajunge, peste ani, să scrie texte bune, coerente și utile. Dar pentru asta există o ordine firească a lucrurilor: mai întâi înveți, apoi scrii. Mai întâi înțelegi cum funcționează planificarea urbană, ce înseamnă un PUG, ce este o expertiză multisectorială, ce poate și ce nu poate face un verificator de proiect, cum lucrează autoritățile avizatoare și unde se termină competența fiecăreia. Și abia după aceea te apuci să rescrii reguli. Până atunci, cea mai sănătoasă soluție ar fi colaborarea reală cu instituțiile și autoritățile care au experiență, practică și capacitatea de a clarifica și modela aceste proceduri. Nu poți scrie norme bune împotriva celor care țin sistemul în viață. Și nu poți combate abuzurile prin deteriorarea sistemului care ar trebui, tocmai, să le prevină.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Dosarul killerilor urbanistici 1

Codul urbanismului și construcțiilor, în forma în care a fost aprobat, nu este doar imperfect — este un document cu probleme structurale serioase, incoerențe interne și lacune care afectează direct modul în care se dezvoltă orașele noastre. Despre această calitate extrem de slabă am vorbit încă înainte de adoptare, în mai multe analize publice, pe care le găsiți pe această pagină sub denumirea de „Codul urbanismului – între necesitate și modă”.

Din păcate, în loc ca aceste probleme să fie corectate profesionist, modificările propuse acum riscă să le agraveze și mai mult. De aceea, încep această serie — „Dosarul killerilor urbanistici” — în care voi explica, pe înțelesul tuturor, cum anumite intervenții legislative nu doar că nu rezolvă problemele existente, dar distrug mecanismele de bază ale planificării teritoriale.

CUM DISTRUG KILLERII URBANISTICI ORAȘUL PRINTR-O FRAZĂ ÎN LEGE

Ministerul a publicat recent anunțul de inițiere a consultărilor publice pentru modificările la Codul urbanismului și construcțiilor — Proiectul de Lege pentru modificarea unor acte normative (consolidarea cadrullui normativ in domeniul urbanismului și construcțiilor) document disponibil aici:
👉 https://particip.gov.md/ro/document/stages/*/16174

Platforma particip.gov.md este mecanismul oficial prin care cetățenii și profesioniștii pot interveni în procesul legislativ și formula poziții asupra proiectelor de acte normative.

Tocmai de aceea, aceste modificări trebuie analizate serios. Pentru că, în forma propusă, ele riscă să producă exact opusul a ceea ce declară. Desigur, există și riscul, că propunerile nu vor conveni autorilor și nu le va lua nimceni in seamă. Cel puțin, va rămâne in istorie, pentru cei, care vor veni după new-urbaniști să corectreze lucrurile.

CUC – modificări propuse: când „reparăm” legea, dar stricăm sistemul

Continuăm seria de explicații pe modificările propuse de Guvern la Codul urbanismului și construcțiilor.

Astăzi – una dintre cele mai problematice intervenții:
interdicția de a modifica „reglementările urbanistice” prin actualizarea documentației.

Asta este modificarea: În articolul 46:  3.1. alineatul (1) cuvintele „însă fără schimbarea conceptului initial” se completează cu cuvintele ”precum și fără schimbarea reglementărilor urbanistice”

 Cum funcționează sistemul, în mod normal (și corect)

Urbanismul NU este rigid. Orașele nu sunt statice. Orașele sunt sisteme complexe, în care se intersectează interese, posibilități, constrângeri și nevoi diverse, iar încercarea de a le controla prin interdicții simpliste nu face decât să distrugă echilibrul fragil al dezvoltării urbane.

Avem în legislație o ierarhie clară:

  • PUG + RLU → stabilesc regulile generale (zone, indicatori, funcțiuni)
  • PUZ → permite ajustări la nivel de zonă, în baza:
    • Studiilor
    • calculelor
    • consultărilor publice
    • avizelor
    • deciziei consiliului local

Cu alte cuvinte, PUZ este mecanismul legal prin care orașul se adaptează intereselor, posibilităților, constrângerilor și nevoilor diverse. Nu aștepți 20 de ani să modifici PUG-ul ca să rezolvi o problemă punctuală. De menționat, nu toate orașele lumii sunt blocate în logica unui PUG rigid. În multe cazuri, inclusiv la New York, dezvoltarea este ghidată prin strategii urbane și intervenții zonale flexibile, adaptate continuu la realitate — nu prin documente generale care se actualizează o dată la decenii.

Procedura actuală legală (pe scurt)

Dacă există necesitatea de a modifica reglementările într-o zonă:

  • Se inițiază PUZ prin Dispoziția primarului (în două etape. Mai întâi – studiu de justificare, cu toate procedurile și după care – PUZul propriu-zis),
  • Se fac studii și fundamentări,
  • Se obțin avize (mediu, sănătate, patrimoniu etc.),
  • Se fac consultări publice,
  • Se obține avizul general de la ministerul de specialitate (care este unul cu ceințe abuzive, dar la Chișinău și asta se îndeplinește),
  • Se aprobă în Consiliul local,

După aprobare: se pot modifica codul zonei (În Decizia de aprobare a PUZ se prevede în mod expres modificarea RLU pentru zona concretă), indicatorii urbanistici (POT, CUT, înălțime etc.), funcțiunea terenului.

  • ASTA NU ESTE ABUZ.
  • ASTA ESTE PLANIFICARE URBANĂ.

Ce propune Ministerul acum

Se introduce interdicția: Se pot elabora PUZuri, dar „fără schimbarea reglementărilor urbanistice” Tradus simplu:

poți face PUZ, dar NU poți schimba nimic important prin el, rezultatul final fiind:

  • nu mai poți modifica înălțimea,
  • nu mai poți schimba funcțiunea,
  • nu mai poți ajusta densitatea,
  • nu mai poți corecta greșeli din PUG.

PRACTIC PUZ DEVINE UN DESEN FĂRĂ VALOARE JURIDICĂ.

Problema nu e doar tehnică. Este mult mai gravă.

Această modificare NU vine dintr-o înțelegere a urbanismului. Ea vine din:

  • frici,
  • conflicte instituționale,
  • dorința de a bloca procese,
  • Inclusiv din acea „luptă” permanentă cu Primăria Chișinău, unde scopul a devenit:
    să nu meargă niciun proiect. Când reglementezi din frustrare, distrugi sistemul, asta n-o înțeleg autorii modificărilor. În încercarea de a opri unele abuzuri punctuale se întroduce o interdicție generală. În rezultat nu se opresc abuzurile, se oprește TOT.

Ce se va întâmpla în realitate

✔ orașele vor fi blocate,
✔ investițiile vor fi blocate,
✔ problemele existente NU vor putea fi corectate,
✔ presiunile vor migra în „zone gri” și litigii,

Și cel mai grav – se distruge mecanismul legal de planificare urbană.

În ceea ce privește „calitatea” acestor modificări, este greu să nu observi stilul new-urbaniștilor de a reduce totul la un război cu arhitecții orașului și de a produce norme impregnate de un nihilism care întrece orice măsură. Ce au generat, de data asta:

  • se propun norme fără înțelegerea funcției lor,
  • se introduc interdicții fără analiză de impact,
  • se creează contradicții chiar în interiorul Codului.

Rezultatul este previzibil – echipe întregi vor munci ani de zile ca să repare aceste „corecții”.

In Concluzie, această modificare:

  • nu rezolvă problema abuzurilor,
  • nu îmbunătățește controlul,
  • nu aduce claritate,

În schimb blochează dezvoltarea și distorsionează esența planificării teritoriale.

Urbanismul nu este despre interdicții totale.
Este despre reguli + flexibilitate controlată.

Când elimini flexibilitatea, nu faci ordine. Distrugi sistemul.

Cei care trec astăzi cu tancul peste urbanism și peste sistemul de calitate în construcții sunt, desigur, foarte plini de elan, de certitudini și de reflexul sănătos de a repara totul dintr-o singură lovitură de condei. Vor învăța, fără îndoială. Vor crește profesional. Poate peste câteva zeci de ani vor ajunge chiar să scrie norme bune, să înțeleagă ce scriu și, mai ales, să priceapă ce efecte produc aceste texte asupra vieții reale a orașului. Până atunci, poate le-ar fi util să apeleze și la experiența practică a Primăriei Chișinău, care lucrează zi de zi exact cu consecințele acestor norme și care ar putea să le modeleze, la modul cel mai concret, înțelegerea asupra a ceea ce scriu. Până una-alta însă, nu ei vor plăti prețul experimentelor lor normative, ci orașul. Iar abuzurile, oricât de reale ar fi, nu se combat prin demolarea regulilor, ci printr-un sistem mai bun, mai coerent și mai competent.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 3

Urbanismul = economia orașelor

De ce planificarea urbană decide, de fapt, cum funcționează economia unui oraș

Când vorbim despre urbanism, mulți își imaginează clădiri, străzi, spații publice sau reguli de construcție. În realitate, urbanismul este mult mai mult decât organizarea estetică a orașului.

În teoria urbană modernă, există o idee din ce în ce mai acceptată: urbanismul este, în esență, economia orașelor. Nu doar pentru că orașele sunt locuri unde se concentrează activitatea economică, ci pentru că modul în care este organizat spațiul urban determină direct modul în care funcționează economia. 

Cu alte cuvinte, felul în care sunt planificate străzile, transportul, zonele de locuire sau cele de activitate economică influențează direct productivitatea, investițiile și oportunitățile pe care le oferă un oraș.

De ce urbanismul a apărut, de fapt, din nevoi economice

Planificarea orașelor nu a apărut doar din dorința de ordine sau estetică. Ea a apărut pentru că activitatea economică avea nevoie de organizare.

Piețele, atelierele, depozitele, porturile sau rutele comerciale trebuiau să fie amplasate într-un mod care să permită circulația oamenilor și a mărfurilor. În lipsa acestei organizări, orașele deveneau ineficiente și costisitoare pentru cei care trăiau și lucrau în ele. 

Din acest motiv, multe dintre primele reguli urbane din istorie au avut un caracter economic:

  • unde pot fi amplasate piețele,
  • unde sunt zonele de producție,
  • cum sunt conectate drumurile comerciale.

Astfel, urbanismul a fost de la început o formă de organizare a economiei în spațiu.

Orașele sunt motoarele economiei

Una dintre cele mai influente teorii despre rolul orașelor în economie aparține autoarei Jane Jacobs, în cartea The Economy of Cities (1969). Ea argumentează că dezvoltarea economică nu pornește în primul rând din agricultură sau industrie, ci din interacțiunea dintre oameni și activități în orașe.

Concentrarea oamenilor, ideilor și activităților într-un spațiu relativ mic generează schimburi, colaborări și inovație. Tocmai de aceea orașele au devenit, de-a lungul istoriei, centrele dezvoltării economice. 

Această perspectivă este confirmată și de economiști contemporani. De exemplu, Edward Glaeser, în cartea Triumph of the City (2011), descrie orașele ca fiind „cea mai mare invenție a umanității”, deoarece ele concentrează capitalul uman și creează condițiile pentru progres economic. 

Planificarea spațiului este, de fapt, planificare economică

Deciziile urbanistice influențează direct funcționarea economiei urbane.

De exemplu:

  • infrastructura determină mobilitatea forței de muncă;
  • transportul influențează costurile economice;
  • densitatea urbană afectează productivitatea;
  • mixul funcțional creează sau limitează oportunitățile economice.

Economistul Alain Bertaud, în cartea Order Without Design: How Markets Shape Cities (2018), argumentează că urbanismul trebuie înțeles ca o formă de economie aplicată, deoarece piețele funciare și regulile urbanistice modelează direct productivitatea orașelor. 

În mod similar, laureatul premiului Nobel Paul Romer a arătat, prin teoria Charter Cities, că instituțiile urbane și regulile de organizare a orașelor pot influența decisiv dezvoltarea economică. 

Două moduri de a privi urbanismul

În practică, există două perspective principale asupra urbanismului.

Prima vede urbanismul mai ales ca organizare a formei orașului:
reguli de înălțime, aliniamente, estetica spațiului urban și coerența arhitecturală.

A doua perspectivă vede urbanismul ca organizare a funcționării economice a orașului:
mobilitate, acces la locuri de muncă, piețe funciare, infrastructură și productivitate urbană. 

Cele mai bune practici de planificare urbană încearcă să combine aceste două abordări:
orașe bine organizate spațial, dar și eficiente economic.

De ce contează acest lucru pentru orașele noastre

Înțelegerea urbanismului doar ca disciplină tehnică sau arhitecturală este insuficientă.

Deciziile urbanistice influențează:

  • valoarea terenurilor,
  • accesul la locuri de muncă,
  • mobilitatea urbană,
  • costurile infrastructurii,
  • atractivitatea orașului pentru investiții.

Prin urmare, urbanismul nu este doar despre clădiri sau reguli de construcție.
Este despre modul în care este organizată viața economică a orașului.

Orașele sunt mai mult decât spații construite. Ele sunt sisteme complexe de relații economice, sociale și culturale.

Urbanismul încearcă să organizeze aceste relații în spațiu astfel încât orașele să fie nu doar locuri unde oamenii trăiesc, ci și locuri unde pot prospera.

Din această perspectivă, ideea că urbanismul este economia orașelor nu este o metaforă.
Este o realitate confirmată atât de experiența istorică, cât și de teoriile economice contemporane. Citeste mai mult →