întârzierea actualizării sistemului automatizat de emitere a actelor permisive nu poate produce efecte juridice.
Adoptarea Codului urbanismului și construcțiilor nr. 434/2023 a adus o schimbare aparent simplă, dar cu efecte juridice importante: modul de semnare a autorizațiilor de construire și desființare. Dacă anterior, în baza Legii nr. 163/2010, autorizația purta trei semnături – a primarului, a arhitectului-șef și a secretarului – noul Cod simplifică această formulă și stabilește explicit că actul este semnat exclusiv de emitent, adică de primar sau, după caz, de viceprimar. Această schimbare este reflectată inclusiv în formularele-tip din anexa nr. 6, care prevăd o singură semnătură., și se aplică de la data intrării în vigoare a Codului, respectiv 30 ianuarie 2025.
Dincolo de aspectul formal, modificarea are o semnificație juridică clară: ea elimină ambiguitatea care exista anterior în privința responsabilității. În vechiul sistem, deși primarul era emitentul, prezența celorlalte semnături crea, în practică, impresia unei responsabilități distribuite. Nu de puține ori, acest lucru era invocat pentru a dilua răspunderea sau pentru a sugera că decizia ar fi fost una colectivă. Codul vine și corectează această percepție: autorizația de construire este un act administrativ emis de o autoritate determinată, iar această autoritate își asumă integral conținutul și legalitatea actului.
Asta înseamnă și o repoziționare importantă a rolurilor instituționale. Arhitectul-șef nu mai poate fi perceput ca „decidentul suprem” al procesului de autorizare, rol care, în practică, i-a fost adesea atribuit. El rămâne un specialist-cheie, cu atribuții esențiale în analiza și pregătirea documentației, dar nu este și nu a fost emitentul actului administrativ. Noul Cod face această delimitare mai clară ca niciodată.
Asta nu înseamnă însă că rolul specialiștilor din cadrul autorității publice dispare. Direcțiile de profil, arhitectul-șef, secretarul și ceilalți funcționari implicați continuă să participe la procesul de elaborare, verificare și avizare internă a documentației. Diferența este că această contribuție rămâne în planul procedurii administrative interne și nu mai este transpusă formal prin semnături pe actul final. Cu alte cuvinte, responsabilitatea lor există, dar este una specifică funcției și atribuțiilor exercitate, nu una de emitere a actului administrativ.
În același timp, eliminarea semnăturilor suplimentare ridică și o problemă de echilibru instituțional. Dacă, pe de o parte, se câștigă în claritate și în trasabilitatea responsabilității, pe de altă parte dispare un filtru formal vizibil, care, chiar dacă nu avea întotdeauna valoare juridică decisivă, funcționa ca un mecanism de control intern. Riscul nu este atât juridic, cât administrativ: în lipsa unor proceduri interne solide, există tentația de a transforma această simplificare într-o concentrare excesivă a deciziei, fără contraponderi reale în proces.
Această realitate duce inevitabil la o altă concluzie, mai puțin confortabilă, dar necesară: calitatea profesională a emitentului devine esențială. Dacă responsabilitatea este concentrată în semnătura primarului sau a viceprimarului, atunci este firesc ca persoanele care ocupă aceste funcții să aibă nu doar competențe administrative, ci și o înțelegere reală a domeniului urbanismului și construcțiilor. Nu este o cerință formală impusă de lege, dar este o necesitate practică.
Tocmai de aceea, într-un sistem în care decizia este concentrată, ar fi nu doar oportun, ci logic, ca funcțiile de primar și viceprimar cu atribuții în domeniu să fie ocupate de persoane cu studii sau experiență relevantă în urbanism, arhitectură sau domenii conexe. Nu pentru a substitui specialiștii, ci pentru a înțelege pe deplin ce se asumă prin semnătură. Rămâne întrebarea, cât de posibil este.
Este esențial de înțeles că reforma nu a eliminat controlul, ci l-a mutat acolo unde îi este locul. VERIFICAREA CONFORMITĂȚII SOLUȚIILOR DE PROIECT NU APARȚINE AUTORITĂȚII EMITENTE ÎN MOD DIRECT, CI PROIECTANTULUI ȘI V ERIFICATORULUI DE PROIECT, CARE SEMNEAZĂ DOCUMENTAȚIA ȘI ÎȘI ASUMĂ RESPECTAREA NORMELOR URBANISTICE ȘI TEHNICE. Autoritatea, la rândul ei, verifică încadrarea în documentația de urbanism și LEGALITATEA PROCEDURII, fără a putea substitui competențele tehnice ale specialiștilor atestați. Controlul ulterior este exercitat de instituțiile abilitate și, în ultimă instanță, de judecată.
În acest context, ideea că eliminarea semnăturilor arhitectului-șef și secretarului ar diminua responsabilitatea este eronată. Dimpotrivă, responsabilitatea devine mai clară și mai directă. Emitentul nu mai poate invoca caracterul „colectiv” al deciziei, iar ceilalți participanți nu pot fi transformați artificial în co-emitenți doar pentru că au contribuit la pregătirea actului.
Prin urmare, noua reglementare nu simplifică doar forma, ci și logica juridică a emiterii autorizațiilor: un singur emitent, o responsabilitate clară, un proces intern distinct și o delimitare mai corectă între rolul administrației și cel al profesioniștilor din domeniul construcțiilor. În măsura în care aceste principii sunt înțelese și aplicate corect, ele pot reduce conflictele și interpretările abuzive. În măsura în care sunt ignorate, riscul nu este al legii, ci al practicii.
Se impune o clarificare importantă în contextul aplicării prevederilor Codul urbanismului și construcțiilor privind emiterea autorizațiilor de construire și desființare, în raport cu funcționalitățile actuale ale sistemului informațional SEA GEAP. Deși, la nivel tehnic, în formularele generate de sistemul SEA GEAP se regăsește în continuare structura anterioară a autorizației, care prevede aplicarea a trei semnături (emitent, arhitect-șef și secretar), această configurație nu mai reflectă cadrul legal în vigoare.
În conformitate cu reglementările actuale ale Codului urbanismului și construcțiilor, autorizația este un act administrativ individual emis și semnat exclusiv de emitent – respectiv primarul sau viceprimarul, după caz. Această semnătură reprezintă unica manifestare de voință juridică a autorității publice și atrage întreaga responsabilitate pentru legalitatea și temeinicia actului emis. În aceste condiții, semnăturile arhitectului-șef și ale secretarului, chiar dacă sunt prevăzute în formatul tehnic al documentului generat de sistem, nu mai au valoare de semnătură a emitentului, ci urmează a fi interpretate exclusiv ca forme de avizare internă sau contrasemnare tehnică/administrativă. Acestea reflectă participarea funcțională în procesul de examinare și pregătire a documentului, fără a transfera sau fragmenta responsabilitatea juridică asupra actului.
Prin urmare, existența acestor semnături în formatul autorizației nu poate fi interpretată ca o revenire la regimul anterior de semnare colegială și nici ca o distribuire a răspunderii între mai mulți funcționari. Responsabilitatea rămâne indivizibilă și aparține exclusiv emitentului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Această interpretare este esențială inclusiv pentru organele de control și instanțele de judecată, în vederea unei aplicări corecte și unitare a cadrului normativ, evitându-se confuziile generate de necorelarea temporară dintre soluțiile tehnice ale sistemului informațional și normele juridice aplicabile.
Autoritatea centrală de specialitate ar fi trebuit să aibă responsabilitate să facă ajustări în sistem, pentru ca autoritățile publice locale să fie puși în situația de a explica în permanență de ce se folosesc formulare neconforme. A trecut mai mult de un an! Cât timp trebuie pentru a face o modificare atât de simplă?
În final, poate cea mai importantă lecție a acestei reforme este una simplă, dar ignorată prea des: urbanismul nu este un domeniu în care se poate opera doar cu percepții politice sau opinii superficiale. Este un domeniu tehnic, reglementat, care cere cunoaștere și responsabilitate. De aceea, dacă responsabilitatea deciziei ajunge în mod direct la nivelul factorului politic, atunci este firesc ca și politicienii să se profesionalizeze în acest domeniu. Nu formal, nu declarativ, ci real – prin instruire, studiu și înțelegerea mecanismelor urbanistice. Pentru că, în final, nu semnătura în sine este problema, ci dacă cel care o aplică înțelege cu adevărat ce semnează.