Încărcarea facturii pentru serviciu cu așa-numita cotă-parte suplimentară.
Interesantă discuție în aceste audieri. Cică există în proces de elaborare concepții, se lucrează în baza directivelor de vre-o 2 ani, dar… abuzul cu facturarea cotei-părți suplimentar consumului real nu se oprește. Pentru că parcă se înțelege că în lege sunt condiții care niciodată nu vor fi îndeplinite, parcă se înțelege că ar trebui să nu se factureze mai mult decît se vinde, dar mai ramîn întrebări. Fiecare cu varianta lui de soluționare a problemei – experții cu a lor, ministerul cu a lor, nici Apă Canal nu rămâne în urmă: Dacă nu se pot îndeplini condițiile |imposibile| pentru încheierea contractelor directe – să se încheie cîte un acord cu gestionarul, ca gestionarul să evalueze consumul pentru fiecare apartament în parte. Asta – cum? Gestionarul are capacități mai mari decît Apă Canal ca să evalueze? În baza la ce? Contoarele nu mai contează?
De fapt, poziția Apă Canal e clară, nu doresc ei să se ocupe cu fiecare consumator, e prea dificil pentru ei. Să se ocupe gestionarii! Dar care gestionari? Cei, care sunt în procedura de faliment? Inclusiv din cauza unor facturări similare, pentru servicii nemăsurate și neverificate, cu facturi semnate “la plesneală”?
Oare urechile cărui lobbist se întrevăd printre rîndurile legii 303? Și cum se face, că chiar dacă toți înțeleg că e o prevedere abuzivă, se tot învărt legiuitorii în jurul cozii, căutînd soluția perfecta în loc să facă simplu – să abroge clauza abuzivă din lege și să impună norme clare pentru relația consumator – furnizor, lăsînd poarta deschisă pentru intermediere doar în baza acordurilor părților. Fiecare consumator este obligat să achite doar consumul propriu, plata nefiind încărcată cu suplimente sub formă de adaos de cotă-parte. Pe deasupra, există o înțelegere și la nivel de furnizori că nu e “de bun simț” să percepi plată pentru volumul neprestat de serviciu. E relevantă și afirmția dnei director: “Consumatorul final pina la sifrsit nu este interesat de contractul direct… Nu aceasta este problema, consumatorul final este interesat sa achite cu exactitate ceea ce el consumă”. Adevărat. Însă e doar o parte a adevărului.
Încercăm să descâlcim acest rebus, și să ieșim din zona frivolității discursului, transferând discuția pe formulări mai specifice, care sunt obligatorii în asigurarea legalității propunerilor înaintate.
Mai întâi, ceea ce-l interesează pe consumator:
- Ceea ce consumă – produsul, serviciul de o anumita calitate, cantitate, periodicitate – e o exercitare a dreptului consumatorului de a primi serviciul respectiv și obligația furnizorului de a presta acest serviciu.
- Să achite – plata produsului, conform tarifului, în termeni stabiliți – obligația consumatorului final. – e o executare a obligației de a achita serviciul primit si un drept al furnizorului de a primi plăți pentru acest serviciu.
Acum – ceea de ce, chipurile, nu este interesat consumatorul:
Contractul direct. Nimic mai fals faptul, că nu-l interesează pe consumator contractul direct. Contractul – este temeiul apariției acestor drepturi și obligații. În lipsa contractului este incertă obligația. Sau Apă Canal crede că acționează în baza legii? Da, se acționează în baza legii, dar legea are prevederi generale referitor la obligațiile și drepturile furnizorului și a consumatorului. Relația dintre un furnizor concret și un consumator se stabilește într-un contract încheiat între părți.
Raportul părților (a unui furnizor concret și a unui consumator concret) cu stabilirea drepturilor, obligațiilor și a particularității produsului/serviciului se definește în contractul de prestare a serviciilor, semnat de ambele părți. Doar contractul validează ceea ce dna director a încercat să spună că îl interesează pe consumatorul final – să achite exclusiv pentru ceea ce primește, dar și să-l apere de eventuale abuzuri din partea prestatorului. Desigur, și interesul prestatorului este important, ca să-și primească la timp plățile cuvenite – și asta tot în baza contractului.
Un lucru trebuie să fie clar: Acel consum, care se pierde pe drum, între operator și consumatorul final nu pleacă nicăieri – furturile (pentru că asta e cauza principală a așa-numitelor cote-părți) necesită a fi depistate și contracarate. Responsabilitatea pentru acest segment sensibil de intervenție poate să fie pusă doar în sarcina celui puternic și acesta în nici un caz nu este gestionarului blocului. Deci – Prestatorul, prin contract direct cu consumatorul final și monitorizare/control mai eficient, inclusiv instrumente moderne de măsurare și control. E posibil, a rămas o nimica toată – parlamentul să ia decizia corectă.
Licențierea prestatorilor de servicii – câteva cuvinte și despre acest instrument propus în lege.
Cineva în discuție a numit-o “bâtă de lovire în operatorii mici.” Cam asta e situația reală a lucrurilor. În afară de dreptul statului de a percepe plăți pentru fericirea de a desfășura activitate economică, doar un singur lucru poate fi important în procesul de licențiere – validarea capacității prestatorului de a presta serviciul calitativ. Sigur există alte metode de a evalua, monitoriza și a controla tot ce ține de calitate și siguranță. Licențierea e văzută de unii autori ca o protecție a pieții de operatori/furnizori incapabili, dar oare e chiar așa de potrivită această metodă?