Archives

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 7. AI-ul, PUG-ul și noua specie de experți

Între consultări: repere pentru un PUG construit cu expertiză, nu cu zgomot

Am ajuns într-o etapă interesantă a vieții publice: aproape toată lumea folosește inteligența artificială. Și, sincer, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă. Dacă avem la dispoziție un instrument care ne permite să accesăm rapid cantități enorme de informație, să comparăm, să verificăm, să formulăm întrebări mai bune și să ne extindem capacitatea de analiză, ar fi absurd să nu-l folosim. Problema nu este că folosim AI. Problema este ce facem cu ceea ce ne oferă AI.

În această perioadă au început consultările asupra studiilor de fundamentare pentru reactualizarea PUG-ului orașului Chișinău. Primele ședințe au fost dedicate studiilor de fundamentare. Materialele sunt voluminoase, iar DGAURF, în calitate de beneficiar, a avut obiecții consistente față de mai multe aspecte ale studiilor prezentate. Acestea au fost transmise Consorțiului, iar procesul de corectare și completare este în desfășurare.

În același timp, pentru verificarea materialelor s-au utilizat și instrumente de inteligență artificială. Și nu este nimic de ascuns aici. S-a folosit AI pentru a ajuta la verificarea unor volume foarte mari de informație, pentru a identifica neclarități, pentru a compara și explica anumite aspecte și, în general, pentru a extinde capacitatea de analiză a beneficiarului.

DGAURF, în calitate de beneficiar, dispune de resurse limitate pentru a analiza studiile din toate domeniile care intră într-un PUG. Și nici nu ar fi realist să dispună. Un asemenea document presupune expertiză în urbanism, mobilitate, mediu, demografie, economie, infrastructură, patrimoniu, geologie, energie și multe alte domenii. AI-ul este, în acest caz, un instrument. Nu autorul studiului, nu expertul și, cu atât mai puțin, cel care își asumă responsabilitatea profesională.

Aici apare însă partea interesantă. La consultări s-a constatat că și mulți dintre cei care vin să critice studiile folosesc AI. Foarte bine. Să-l folosească! Numai că există o diferență între a folosi AI pentru a înțelege mai bine un document și a-l folosi pentru a produce un text critic pe care apoi îl prezinți ca demonstrație a propriei competențe. Pentru că AI-ul poate să-ți dea informație, dar nu îți transferă automat competența profesională.

Poți cere AI-ului să analizeze un studiu de mobilitate. Dar asta nu te transformă în specialist în mobilitate.

Poți cere o analiză de mediu. Nu devii ecolog.

Poți cere interpretarea unor prevederi urbanistice. Nu devii urbanist.

Și poți primi un text impecabil formulat despre un domeniu pe care nu îl stăpânești deloc.

Aici este adevărata capcană: AI-ul poate face superficialitatea mult mai convingătoare.

Consultarea nu este un concurs de superioritate

Un proces serios de consultare are nevoie de critică. Chiar de critică dură, atunci când este argumentată. Dacă există o eroare, să fie indicată. Dacă lipsește o analiză, să se spună care. Dacă există date mai bune, să fie prezentate. Dacă există o metodologie mai bună, să fie propusă. Dacă există o soluție mai bună pentru oraș, cu atât mai bine.

Pentru că aceasta este diferența dintre critică și contribuție. Un „totul este greșit” nu ajută prea mult. Întrebarea următoare va fi inevitabil: „Bine. Și cum trebuie făcut?” Unde? Pe baza căror date? Prin ce metodologie? Ce trebuie modificat? Cum poate fi integrată soluția în PUG? Aici începe adevărata expertiză.

Studiile PUG sunt elaborate de specialiști care au pregătire, experiență, activitate profesională și, acolo unde legislația prevede, atestare. Ei își asumă ceea ce propun prin semnătură și prin autoritatea profesională dobândită în timp. Asta nu înseamnă că sunt infailibili. Un specialist poate greși. Un studiu poate fi incomplet. O concluzie poate necesita revizuire.

Tocmai de aceea există consultarea. Dar între a demonstra argumentat o problemă și a declara, de pe rețelele sociale, că „nimeni nu știe nimic în afară de noi” este o diferență enormă.

Și pentru consilierii municipali există o mică recomandare

Inteligența artificială poate fi un instrument extraordinar și pentru aleșii locali. Dar ar fi foarte util ca, înainte de a transforma răspunsul AI într-un reel, podcast sau discurs foarte sigur pe sine, să fie citit și înțeles. Măcar atât. Să învețe ce le scrie AI. Pentru că acest lucru le-ar putea îmbunătăți considerabil activitatea de consilier și, paradoxal, i-ar pune într-o lumină mult mai bună decât o succesiune de critici sterile.

Un consilier municipal nu trebuie să știe tot. Nimeni nu poate ști tot. Dar ar trebui să fie capabil să înțeleagă problema pe care o critică, să pună întrebări relevante și să distingă între o recomandare tehnică serioasă și o formulare spectaculoasă generată în câteva secunde.

Avem nevoie de experți adevărați, nu doar de experți de rețea.

PUG-ul Chișinăului are nevoie de implicarea comunității profesionale. Avem nevoie de arhitecți, urbaniști, ingineri, ecologiști, economiști, sociologi, specialiști în patrimoniu, mobilitate, infrastructură, energie, sănătate publică și în toate celelalte domenii care compun viața orașului.

Veniți la consultări. Citiți. Contraziceți-ne. Arătați-ne unde greșim. Propuneți ceva mai bun. Recomandările pot fi luate în considerație atunci când sunt formulate astfel încât să poată fi analizate și integrate într-un document de planificare: cu argumente, date, metodologie și soluții. Iar ceea ce nu poate fi integrat va trebui explicat și justificat, inclusiv prin documentarea divergențelor.

La primele consultări au participat și specialiști din diferite instituții, care au venit cu observații, întrebări și recomandări concrete. Nu cu zgomot, nu cu declarații generale, ci cu obiecții tehnice și propuneri care pot ajuta la îmbunătățirea materialelor. Și, evident, nici acest lucru nu a scăpat criticilor de pe rețelele sociale. Am aflat că, în opinia unor eGsxperți, specialiștii din instituții nu ar trebui să se pronunțe în cadrul consultărilor, ci ar trebui să-și păstreze propunerile pentru etapa de elaborare propriu-zisă a lucrării.

Dar! Consultarea este tocmai etapa în care este binevenită opinia celui care are competență profesională relevantă. Dacă un specialist vede o problemă într-un studiu și poate spune acest lucru argumentat, de ce ar trebui să tacă doar pentru că observația sa apare în cadrul unei consultări? Pentru că este angajat într-o instituție, care mai are și obligația de a se expune oficial?  Desigur, există diferență între o recomandare formulată în cadrul consultării și o sarcină oficială pentru autorul studiului. Dar de aici până la ideea că specialiștii ar trebui să aștepte „momentul potrivit” pentru a vorbi este o distanță destul de mare.

Dacă un specialist poate contribui la îmbunătățirea unui document astăzi, de ce să-l rugăm să aștepte până mâine doar pentru ca proceduraliștii de pe Facebook să fie mulțumiți de ordinea etapelor?

Un PUG nu este o lucrare care se elaborează în camere ermetic închise, iar apoi se scoate la lumină doar pentru a fi admirată sau criticată. Este un proces complex, în care informația, expertiza și observațiile trebuie să circule între cei implicați. Cu cât specialiștii relevanți se implică mai devreme și mai argumentat, cu atât cresc șansele ca rezultatul final să fie mai bun.

Iar dacă aceasta deranjează pe cineva care preferă ca experții să vorbească doar atunci când le permite calendarul imaginar al „adevăraților eGsperți”, asta este deja o problemă mai degrabă de percepție decât de urbanism. Asta înseamnă consultare publică. Nu înseamnă că fiecare observație devine automat regulă. Și nici că cel care vorbește cel mai tare devine expert.

O nouă realitate pentru toți.

Da, astăzi este mai greu să elaborezi studii și livrabile pentru administrația publică. Pentru că beneficiarul poate verifica mai mult. Poate utiliza baze de date, GIS, literatură internațională și, da, inteligență artificială. Un document voluminos nu mai poate fi protejat de propriul volum. Dacă este bun, va rezista verificării. Dacă este incomplet, verificarea îl va arăta. Iar dacă trebuie corectat, va fi corectat.

În același timp, același standard trebuie aplicat și celor care critică. Nu putem cere experților să livreze documente impecabile, iar apoi să considerăm că orice text generat de AI și publicat cu mult tupeu pe rețelele sociale este automat expertiză. AI-ul democratizează accesul la informație. Nu democratizează automat competența.

Un specialist care folosește AI poate deveni mult mai eficient. Un om care nu stăpânește domeniul poate deveni doar mai convingător în greșelile sale. De aceea, să folosim AI. Să-l folosim pentru a înțelege mai bine, pentru a verifica, pentru a pune întrebări și pentru a ne extinde capacitatea de analiză. Dar să nu uităm că, în cazul PUG-ului, nu construim un text pentru internet. Construim reguli pentru oraș.

Iar orașul are nevoie de mai puțină gălăgie, mai puține aere de atotștiutor și mult mai multă competență, responsabilitate și soluții. Iar aici este locul unde experții adevărați trebuie să intre în joc: cei care cunosc orașul, au experiență și pot argumenta profesional, nu doar să emită opinii. Dacă vrem ca deciziile despre viitorul orașului să fie mai bune decât cele care ne-au adus aici, este timpul ca specialiștii notorii să vorbească, să participe și să-și asume public expertiza. Orașul nu-și mai permite luxul de a fi proiectat după vocea celui care strigă mai tare.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 6

PUG (Plan Urbanistic General) și PMUD (Plan de Mobilitate Urbană Durabilă): două documente, un singur oraș. Și de ce trebuie să se „citească” permanent unul pe celălalt.

Există o tentație foarte comodă în urbanism: să tratăm documentele aprobate ca pe niște adevăruri definitive, care trebuie doar respectate întocmai până când, cândva, peste mulți ani, cineva va găsi timpul să le mai „actualizeze”. Orașul, însă, nu funcționează așa. Orașul se schimbă în fiecare zi. Se schimbă populația, economia, modul în care oamenii se deplasează, distribuția locurilor de muncă, apar noi cartiere, se modifică relațiile cu localitățile din jur, se construiesc infrastructuri noi, apar tehnologii noi, se schimbă comportamentele de mobilitate și chiar condițiile de mediu.

De aceea, și documentele prin care planificăm orașul trebuie să poată „vorbi” între ele și, atunci când realitatea o cere, să poată fi corectate.

Un exemplu foarte important este relația dintre Planul Urbanistic General – PUG și Planul de Mobilitate Urbană Durabilă – PMUD.

Nu două planuri puse unul lângă altul, ci două documente care trebuie să lucreze împreună.

În cazul Chișinăului, PUG și PMUD trebuie privite ca două componente ale aceleiași construcții de planificare. PMUD oferă fundamentarea pentru modul în care oamenii și mărfurile se deplasează prin oraș: rețeaua stradală, transportul public, mobilitatea pietonală și velo, parcările, managementul traficului, nodurile intermodale, conexiunile regionale și alte măsuri de mobilitate. PUG trebuie să răspundă la întrebarea: unde și în ce condiții se dezvoltă orașul și cum este organizat teritoriul pentru ca această dezvoltare să poată funcționa?

De aici rezultă relația fundamentală: PMUD ↔ PUG. Nu PUG „înghite” PMUD. Nu PMUD „dictează” PUG-ului fiecare soluție urbanistică. Cele două documente trebuie să se verifice, să se completeze și să se influențeze reciproc. Corelarea celor două documente pornețte tocmai de la această idee: PMUD trebuie să constituie fundamentul tehnic al componentei de mobilitate a PUG, iar PUG trebuie să asigure integrarea teritorială și funcțională a infrastructurii și politicilor de mobilitate.

Cum trebuie să lucreze, concret, echipa PUG cu PMUD?

Nu este suficient ca echipa PUG să primească PMUD-ul, să-l pună într-un dosar și să bifeze că „a fost luat în considerație”. Corelarea trebuie să fie una de lucru efectiv. Experții care elaborează PUG trebuie să analizeze PMUD și să verifice, între altele:

  • cum sunt organizate fluxurile de transport și circulație;
  • dacă este suficient de clară capacitatea infrastructurii pentru diferitele tipuri de transport;
  • cum este organizat transportul public;
  • care sunt rețelele necesare;
  • ce trasee de mobilitate trebuie integrate în reglementările PUG;
  • care este ierarhia stradală și cum este aceasta reflectată în planșele PUG;
  • ce coridoare verzi și pietonale trebuie protejate;
  • care sunt proiectele majore de infrastructură;
  • unde sunt necesare noduri intermodale;
  • unde și în ce condiții sunt necesare parcări;
  • cum sunt integrate pistele pentru biciclete și infrastructura pentru mobilitate alternativă.

Dar relația nu se oprește aici. PUG-ul trebuie să „testeze” PMUD-ul în realitatea teritorială Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le facă echipele este să verifice dacă soluțiile de mobilitate propuse de PMUD sunt compatibile cu dezvoltarea teritorială propusă prin PUG. De exemplu, dacă PUG propune o nouă zonă rezidențială de mari dimensiuni, nu este suficient să desenăm această zonă și să spunem: „aici se va construi”. Trebuie să putem răspunde:

Cum ajung oamenii acolo?

Există transport public?

Există conexiuni pietonale sigure?

Există capacitate suficientă a rețelei stradale?

Există conexiuni cu celelalte zone ale orașului?

Ce se întâmplă cu traficul dacă populația zonei crește?

Dar dacă acolo se propune și o zonă de afaceri, școală, centru comercial sau alt pol important de atracție?

Exact aceeași logică trebuie aplicată noilor zone industriale, logistice, comerciale, de servicii sau altor dezvoltări generatoare de trafic.

Un principu foarte simplu: PUG-ul trebuie să demonstreze că noile zone de dezvoltare sunt asigurate cu infrastructura necesară – accesibilitate, transport public și conexiuni sigure. Altfel spus, nu poți proiecta orașul și abia după aceea să întrebi cum se va deplasa orașul.

PMUD are două fețe – și ambele trebuie văzute în PUG.

O altă chestiune importantă este că PMUD nu înseamnă doar străzi și trasee desenate pe hartă. Există o componentă spațial-teritorială și o componentă operațională.

Componenta spațial-teritorială privește infrastructura:

  • rețeaua stradală și ierarhia acesteia;
  • transportul public;
  • benzi dedicate și coridoare de transport;
  • stații și depouri;
  • noduri intermodale;
  • piste ciclabile;
  • trotuare și coridoare pietonale;
  • zone cu trafic calm;
  • conexiuni regionale și fluxuri majore.

Componenta operațională arată însă cum funcționează sistemul:

  • rutele și frecvența transportului public;
  • capacitatea și orarele;
  • integrarea între diferitele moduri de transport;
  • managementul traficului;
  • semaforizarea și sistemele inteligente;
  • managementul parcărilor;
  • politica tarifară;
  • sistemele integrate de ticketing;
  • managementul cererii de transport;
  • car sharing, ride sharing și alte instrumente;
  • educație și comunicare.

Nu toate aceste elemente vor deveni reglementări urbanistice în PUG. Unele țin de organizarea și operarea sistemului de transport. Dar PUG trebuie să înțeleagă această componentă operațională, pentru că ea poate avea consecințe teritoriale. Spre exemplu, dacă transportul public urmează să fie reorganizat în jurul unor coridoare principale, PUG trebuie să permită dezvoltarea urbană corespunzătoare în jurul acestora. Dacă se propune un nod intermodal, acesta are nevoie de teren, accesuri, conexiuni pietonale, transport public și relații cu rețeaua stradală.

Așadar, componenta operațională a PMUD poate produce efecte asupra componentei spațiale a PUG. Și acum vine partea esențială: ce facem dacă descoperim că ceva din PMUD trebuie schimbat? Aici trebuie să ieșim dintr-o anumită mentalitate birocratică. Faptul că un document a fost aprobat nu înseamnă că orice idee din el devine eternă și intangibilă. Un document de planificare este rezultatul unei analize realizate la un anumit moment, pe baza unor date, ipoteze, prognoze și scenarii disponibile atunci.

Între timp, realitatea poate demonstra că anumite ipoteze trebuie revizuite. Acest lucru este absolut firesc. De exemplu, în procesul de elaborare a PUG pot apărea date noi privind:

  • evoluția populației;
  • distribuția populației pe cartiere;
  • dezvoltarea economică;
  • amplasarea noilor centre de activitate;
  • fluxurile reale de deplasare;
  • dezvoltarea localităților din municipiu;
  • relațiile cu localitățile suburbane;
  • traficul de tranzit;
  • transportul regional;
  • proiectele naționale de infrastructură;
  • modificările infrastructurii feroviare;
  • dezvoltarea aeroportului sau a altor noduri de transport;
  • schimbările climatice și riscurile de mediu;
  • necesitatea protejării unor coridoare verzi;
  • schimbările tehnologice;
  • apariția unor noi forme de mobilitate;
  • modificarea comportamentului populației;
  • schimbările în structura economică a orașului.

Și mai există ceva, poate mai greu de acceptat pentru unii: este posibil ca o anumită ipoteză dintr-un document anterior să fi fost pur și simplu greșită. Se întâmplă. O eroare într-un document nu este o condamnare pe viață. Planificarea nu este o disciplină în care, după aprobarea unui document, experții trebuie să apere cu orice preț fiecare linie desenată cu cinci ani înainte. Dacă analiza serioasă demonstrează că o soluție nu mai este justificată sau că ipoteza inițială a fost greșită, soluția profesională nu este să ne cramponăm de greșeală doar pentru că ea poartă ștampila unui document aprobat.

Soluția profesională este: date noi → analiză → argumentare → propunere → verificare → decizie. Aceasta nu înseamnă că documentele aprobate pot fi schimbate după bunul plac. Dimpotrivă. Înseamnă că orice schimbare trebuie să fie mai bine fundamentată decât simpla menținere a unei soluții doar pentru că „așa este în PMUD”.

Și consultarea publică poate aduce lucruri noi.

Un alt moment important este consultarea publică. Consultarea nu este doar o etapă în care administrația prezintă cetățenilor ceea ce au desenat experții și așteaptă să audă „da”. În timpul consultărilor pot apărea informații pe care analiza tehnică nu le-a surprins suficient. Pot fi identificate:

  • probleme locale de accesibilitate;
  • fluxuri de deplasare care nu au fost corect estimate;
  • conflicte între diferite tipuri de transport;
  • probleme de siguranță;
  • nevoi ale unor grupuri de populație;
  • soluții alternative;
  • efecte ale unor proiecte care nu au fost suficient evaluate.

Unele propuneri vor fi bune. Altele nu. Unele vor putea fi integrate în PUG. Altele vor necesita modificarea sau completarea unor soluții din PMUD. Și aici trebuie să funcționeze exact aceeași logică: nu se acceptă automat, dar nici nu se respinge automat. Se analizează.

Cum ar trebui să circule informația între cele două echipe?

Ideal, nu prin scrisori trimise dintr-un birou în altul după ce fiecare echipă și-a terminat treaba. Ar trebui să existe o colaborare continuă între echipa PUG, specialiștii PMUD și autoritățile administrației publice locale. Practic, pentru fiecare problemă importantă de mobilitate ar trebui să existe o urmă clară: soluția PMUD → verificarea în PUG → observația/constatarea → analiza tehnică → soluția propusă → decizia privind integrarea sau revizuirea.

Dacă echipa PUG constată că o anumită soluție din PMUD nu mai corespunde realității teritoriale, aceasta nu „anulează” PMUD-ul. Ea formulează o propunere argumentată de revizuire sau completare, însoțită de fundamentarea tehnică necesară.

La fel, dacă specialiștii în mobilitate identifică, în procesul de elaborare a PUG, o problemă urbanistică ce afectează funcționarea sistemului de transport, această constatare trebuie transmisă echipei PUG și analizată în cadrul documentației urbanistice. În acest fel apare ceea ce putem numi influența bidimensională PUG ↔ PMUD.

De ce „bidimensională”?

Pentru că influența merge în ambele direcții.

PMUD influențează PUG:

  • prin rețele;
  • coridoare de mobilitate;
  • ierarhia stradală;
  • transport public;
  • noduri intermodale;
  • infrastructură velo și pietonală;
  • fluxuri majore;
  • necesarul de infrastructură.

Dar și:

PUG influențează PMUD:

  • prin distribuția funcțiunilor urbane;
  • densități;
  • extinderea sau restructurarea zonelor urbane;
  • localizarea noilor poli de dezvoltare;
  • dezvoltarea periferiei;
  • localizarea dotărilor;
  • relațiile dintre cartiere;
  • protejarea spațiilor verzi și a coridoarelor ecologice;
  • configurarea teritoriului metropolitan.

Această relație bidirecțională este esențială tocmai pentru că mobilitatea nu poate fi planificată separat de orașul pe care trebuie să-l deservească.

Orașul nu este o planșă laminată.

Poate că aceasta este cea mai importantă idee din tot acest subiect. Orașul nu este ceva „bătut în cuie” pe hârtie. PUG-ul nu este orașul. PMUD-ul nu este orașul. Ele sunt instrumente prin care încercăm să înțelegem orașul, să anticipăm evoluția lui și să construim reguli și investiții care să-l facă să funcționeze mai bine. De aceea, documentele trebuie să fie suficient de stabile pentru a asigura predictibilitate, dar suficient de inteligente pentru a permite corectarea unor soluții atunci când realitatea, datele sau analiza demonstrează că este necesar.

Într-un oraș viu, stabilitatea nu înseamnă încremenire. Iar actualizarea nu înseamnă haos. Înseamnă capacitatea administrației și a specialiștilor de a învăța din realitate.

Și încă ceva despre „experții” care au descoperit urbanismul pe rețelele sociale.

Există, desigur, și o altă formă de „participare profesională”, foarte comodă. Aceea în care unii specialiști nu sunt văzuți prea des la mesele de lucru, nu vin cu analize, nu prezintă alternative, nu modelează fluxuri, nu verifică date și nu formulează soluții. Dar sunt foarte activi în comentarii.

Acolo pot fi găsite rapid vinovății, conspirații, „incompetenți”, „catastrofe”, „dezastru urbanistic” și, eventual, explicația universală pentru toate problemele orașului. Este, fără îndoială, o activitate mai puțin obositoare decât să stai câteva zile asupra unei rețele de transport, să verifici datele și să demonstrezi matematic că soluția A este mai bună decât soluția B.

Dar planificarea urbană nu se face din comentarii. Dacă un expert consideră că soluția propusă în PMUD este greșită, foarte bine. Să spună de ce. Să aducă date. Să propună o alternativă. Să arate efectele. Să explice costurile. Să demonstreze beneficiile. Să spună ce trebuie schimbat în PUG și ce consecințe are această schimbare. Aceasta este contribuția profesională.

Critica este necesară. Uneori este chiar indispensabilă. Dar există o diferență enormă între critica profesională, care produce soluții, și spectacolul public în care oamenii care muncesc sunt transformați în ținte personale, în timp ce autorul criticii nu reușește să pună pe masă nici măcar o soluție alternativă. Asta se referă și la consilierii care din momentul alegerii se consider experți pe toate domeniile. Și, in loc să învețe repede, ca să poată participa activ la aprobările de care sunt responsabili, să producă proiecte, se ocupă doar cu critici sterile și cu shouri, stropide din abundență cu venin, menite doar să diminuieze din eforturile autoritățilăr. Desigur ar putea să facă mai multe, dacă ar învăța prin studii mai consistente, decât doar cititul și scrierile de articole pseudoștiințifice pe bloguri.

Orașul nu se construiește din „faceți”, „nu faceți”, „ați greșit” și „v-am spus eu”. Orașul se construiește din date, scenarii, argumente, proiecte, compromisuri inteligente și decizii asumate.

În loc de concluzie

PUG și PMUD trebuie să fie două documente care se întâlnesc permanent, nu două documente care se întâlnesc o singură dată, la momentul aprobării. Pe măsură ce PUG avansează, soluțiile de mobilitate trebuie verificate. Pe măsură ce PMUD este analizat și implementat, efectele lui asupra dezvoltării teritoriale trebuie urmărite. Pe măsură ce societatea se schimbă, datele trebuie actualizate. Pe măsură ce apar proiecte noi, scenariile trebuie retestate.

Iar atunci când analiza serioasă arată că o soluție trebuie completată, corectată sau chiar schimbată, aceasta trebuie făcută prin procedura corespunzătoare, cu fundamentare tehnică, transparență și asumare. Nu este un semn că planificarea a eșuat. Este semnul că planificarea funcționează. Pentru că un oraș viu nu poate fi administrat cu documente moarte. Iar adevărata performanță a unei echipe de planificare nu se măsoară prin cât de solemn apără o linie trasată cândva pe o planșă, ci prin capacitatea ei de a explica de ce acea linie trebuie păstrată, modificată sau înlocuită atunci când realitatea o cere.

PUG ↔ PMUD: NU COMPETIȚIE ÎNTRE DOCUMENTE, CI DIALOG PERMANENT DESPRE ACELAȘI ORAȘ. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 5

Consultarea publică – locul unde opiniile devin soluții

 

 

 

 

Una dintre cele mai răspândite afirmații pe care le întâlnesc în spațiul public este că„Primăria nu are viziune”,„nu există PUG”,„nu există programe de dezvoltare”. De regulă, aceste concluzii sunt rostite cu multă convingere și foarte puține argumente.

Realitatea este însă alta.

Viziunea unui oraș nu se inventează într-un cabinet și nici nu se construiește din sloganuri electorale sau comentarii pe Facebook. Ea se fundamentează pe cercetare, analize, scenarii de dezvoltare și, foarte important, pe consultare publică.

Tocmai de aceea, noul Cod al Urbanismului și al Construcțiilor, împreună cu noul Regulament privind consultarea documentației de amenajare a teritoriului și urbanism, tratează consultarea publică drept o etapă esențială a elaborării Planului Urbanistic General. Și nu doar o etapă, ci acțiune care are trasabilitate pe toată durata elaborării documentului, ca locuitorii orașului să poată influența lucrurile cât mai eficient.

Pe 5 august am desfășurat prima rundă de consultări publice, la Pretura sectorului Centru. Sala a fost arhiplină. Au participat locuitori ai municipiului, reprezentanți ai ministerelor și agențiilor, mediul academic, specialiști din domenii conexe sectorul asociativ, și alte persoane interesate. Au fost analizate primele două studii elaborate în cadrul PUG.

Acesta este, de fapt, scopul consultărilor: fiecare studiu trebuie să ajungă la cea mai bună formă posibilă. Cercetările trebuie completate cu toate informațiile relevante existente, analizele trebuie consolidate, iar scenariile de dezvoltare trebuie verificate și îmbunătățite prin contribuția celor care cunosc domeniul.

Dar consultările nu înseamnă doar verificarea unor studii. Ele sunt momentul în care se poate influența, cu argumente, viitorul orașului.

Dacă considerați că un anumit domeniu este insuficient abordat, dacă aveți o altă viziune privind mobilitatea, patrimoniul, locuirea, dezvoltarea economică, infrastructura verde, serviciile publice sau extinderea orașului, acum este momentul să formulați propuneri. Structurat. Argumentat. Cu soluții. Asta se referă și la consilierii locali, care fac alegații interminabile la capitolul „urbanism„.  Anume platforma de consultări este locul, unde se vine mai puțin cu politica de partid și mai mult cu soluții concrete pentru îmbunătățirea politicilor de dezvoltare a orașului, propuneri făcute la timp, justificate, ca acestea să fie examinate în cadrul procedurilor de lucru, de către specialiști-executori, dar și trecute prin filtrul consultărilor. Nu cu învinuiri sterile, nu cu etichetări, dar cu propuneri concrete de o maturitate care să poată fi susținute profesionist și ulterior prin decizi de aprobare a documentelor în CMC.  

Și aici aș face o invitație aparte.

Celor care de ani întregi explică zilnic pe rețelele sociale cum ar trebui administrat Chișinăul.

Celor care deja se văd primari.

Celor care deja își construiesc echipe electorale, fie în municipiu, fie în suburbii.

Acesta este momentul perfect să demonstrați că proiectul vostru pentru Chișinău este mai mult decât un slogan. Acesta este momentul să demonstrați că publicațiile pe care le faceți costă mai mult decât frustrări infantile.

Planul Urbanistic General este organizat pe capitole și domenii. Fiecare dintre ele poate primi propuneri concrete, argumentate și asumate. Dacă sunteți convinși că aveți soluții mai bune, introduceți-le în acest proces. Veți convinge mult mai mult electoratul prin idei bine fundamentate decât prin încă o postare despre cât de rău este actualul primar sau despre cum nu vă plac PUZ-urile , poate nu aveți suficientă capacitate să le studiați și să le înțelegeți.

Până la urmă, este ușor să promiți un oraș mai bun. Mai dificil este să scrii, punctual, ce trebuie schimbat și de ce. Cu argumente clare. Cu integrarea propunerilor în sistemul complex al documentelor de planificare. Fără fanatismul de a stopa totul. Respectând interesele tuturor. Păstrând decența în comunicare.  

Iar dacă într-o zi veți ajunge să conduceți orașul, aceste propuneri vor deveni propriile dumneavoastră angajamente. Nu simple lozinci de campanie, ci soluții deja discutate public și integrate într-un document strategic.

În urbanism există o diferență foarte clară între critică și contribuție.

Critica spune că ceva este greșit.

Contribuția explică ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și de ce este mai bine așa.

Orașele nu se dezvoltă din aplauze și nici din huiduieli. Ele se dezvoltă din idei bune, muncă serioasă și dialog profesionist.

De aceea, îi invit pe toți cei interesați de viitorul Chișinăului să participe la consultările publice. Să lăsăm deoparte reflexul confruntării politice, frustrările proprii și să folosim această oportunitate pentru ceea ce este ea în esență: un exercițiu de construcție a viitorului orașului.

Pentru că aceste documente nu sunt ale primarului.

Nu sunt ale arhitectului-șef.

Nu sunt ale unei administrații și nici ale unui partid.

Ele aparțin Chișinăului.

Iar peste 10, 20 sau 30 de ani nimeni nu va întreba cine era primar sau architect-șef în 2026. Dar toți vom trăi în orașul pe care îl proiectăm astăzi.
 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Planificarea orașului trebuie să fie o prioritate strategică

Orice capitală care își planifică serios viitorul are nevoie ca domeniile urbanismului și planificării teritoriale să fie reprezentate la nivelul la care se iau deciziile strategice ale orașului.

Consider că această decizie este importantă nu atât prin prisma persoanei care ocupă funcția, cât prin semnalul pe care îl transmite despre rolul pe care urbanismul trebuie să îl aibă în administrarea capitalei.

Prea mult timp, dezvoltarea urbană a fost percepută ca un domeniu exclusiv tehnic, aflat undeva la periferia procesului decizional. În realitate, urbanismul este unul dintre cele mai importante instrumente prin care se construiește viitorul unui oraș. De deciziile luate în acest domeniu depind modul în care se dezvoltă cartierele, calitatea spațiilor publice, infrastructura, mobilitatea, protejarea patrimoniului, atragerea investițiilor și, în final, calitatea vieții locuitorilor.

Astăzi, când municipiul se află într-o etapă crucială de elaborare și actualizare a documentațiilor de urbanism, inclusiv a noului Plan Urbanistic General, este firesc ca aceste procese să fie reprezentate și coordonate la nivelul conducerii executive a orașului. Nu poți planifica dezvoltarea unei capitale pentru următoarele decenii fără ca acest domeniu să fie prezent acolo unde se iau deciziile strategice.

Sunt convinsă că această abordare trebuie să devină o regulă instituțională, nu o excepție și nu o soluție legată de o anumită persoană. Capitala are nevoie permanent de o reprezentare puternică a domeniilor de urbanism și planificare teritorială la nivelul conducerii municipiului, indiferent de componența administrației sau de ciclurile politice.

Orașele care se dezvoltă coerent sunt cele care planifică înainte de a construi. Orașele care evită haosul urbanistic sunt cele care tratează planificarea ca pe o prioritate strategică, nu ca pe o formalitate administrativă.

În această funcție îmi propun să contribui la consolidarea unei administrații care privește dezvoltarea orașului pe termen lung, prin reguli clare, procese transparente și documente de planificare de calitate. Cred că Chișinăul are nevoie nu doar de proiecte, ci și de o viziune consecventă asupra modului în care va evolua în următoarele decenii.

Aceasta este responsabilitatea pe care mi-o asum și direcția în care îmi voi concentra activitatea.

Pentru cei care se erijează în procurori, judecători, executori pe câmpurile enorme ale rețelelor sociale, mai ales, singuri fiind cu pufușor pe botișor – să caute mai bine cum să contribuie cu muncă, asta sigur o să le aducă satisfacție mai mare. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Deșeurile, teritoriul și eterna improvizație administrativă. Strategie, împrumuturi, consultanți. Dar unde e coerența?

 

Strategia e bună. Banii sunt reali. De ce tot împingem proiectul fără să-l legăm cum trebuie de teritoriu?

In contextul proiectului de lege privind declararea utilității publice de interes national pentru lucrările de dezvoltare a infrastructurii regionale de dezvoltare a deșeurilor, aprobat in ședința Guvernului din 15 aprilie 2026, înaintat Parlamentului pentru aprobare.
https://parlament.md/preview?id=dfc4f6a9-700b-4f06-b217-04f35dd72bb4&url=https://ep-sp.parlament.md/materials/639113688207734311/Documents/20260416082440.PDF&method=GetDocumentContent

Republica Moldova nu duce lipsă nici de strategie, nici de finanțare, nici de justificare publică atunci când vine vorba despre gestionarea deșeurilor. Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor 2013–2027 există de ani buni, iar proiectul investițional major care ar trebui să o transforme în infrastructură reală este deja cunoscut: „Deșeuri solide în Republica Moldova”, gestionat instituțional de Ministerul Mediului și ONIPM. Pagina oficială a proiectului arată clar că finanțarea de bază vine dintr-un împrumut BERD de 25 milioane euro, cofinanțat de BEI cu încă 25 milioane euro, pentru colectare, transfer, tratare, depozitare și închiderea gunoiștilor. BERD îl descrie drept primul proiect mare, multiregional, pentru trei zone prioritare: RMD 5, RMD 8 și RMD 1. 

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o idee frumoasă rămasă pe hârtie și nici despre o inițiativă fără bani. Vorbim despre un proiect strategic, cu resurse financiare serioase, cu asistență internațională, cu studii, consultanți, structuri de implementare și ani întregi de pregătire în spate. Tocmai de aceea întrebarea firească este alta: dacă tot s-au mobilizat resurse atât de substanțiale, de ce nu s-a făcut și partea de bază a lucrului coerent — ancorarea teritorială clară și profesionistă a întregului sistem?

Aici este, de fapt, miezul problemei. Statul încearcă acum să împingă mai repede proiectele concrete — depozite regionale, stații de transfer, centre de tratare — prin legi speciale, derogări la documente permisive și mecanisme accelerate de terenuri și exproprieri. Dar această grabă vine după ani în care exact componenta de planificare teritorialătrebuia pusă în ordine. Iar când partea de planificare nu este așezată bine, începi să împingi din cealaltă parte: tai acorduri, centralizezi proceduri, reduci rolul autorităților locale și speri că proiectul va merge înainte numai pentru că este declarat „de interes național”.

Doar că infrastructura deșeurilor nu este o simplă investiție tehnică. Ea este, prin natura ei, infrastructură teritorială. Un sistem regional de gestionare a deșeurilor înseamnă amplasamente, trasee logistice, relații între localități, impact asupra comunităților, compatibilitate cu dezvoltarea locală, cu documentația urbanistică, cu protecția mediului și cu zonele sensibile. Nu poți vorbi serios despre depozite regionale și stații de transfer fără să le legi de logica amenajării teritoriului. Aici este exact locul unde proiectul ar fi trebuit susținut mai coerent. 

Mai direct spus: s-au cheltuit și se cheltuie resurse importante din împrumut și din mecanismul de implementare, dar statul pare să fi tratat insuficient componenta care dă stabilitate juridică și administrativă proiectului — componenta teritorială. Nu pentru că nu s-ar fi putut face. Ci pentru că, foarte probabil, ar fi fost nevoie de mai multă competență instituțională, mai multă organizare și mai multă disciplină de planificare.

Asta nu înseamnă că proiectul este greșit. Dimpotrivă: proiectul este necesar, întârziat și absolut justificat. RMD 5, RMD 8 și RMD 1 trebuie să iasă, în sfârșit, din logica gunoiștilor improvizate și a sistemelor locale fragmentate. ONIPM și Ministerul Mediului au avansat deja anumite etape, inclusiv contractare, comunicare, organizare instituțională și pregătire pe regiuni. 

Dar tocmai pentru că proiectul este important, el trebuie construit mai bine, nu doar mai repede.

Aici merită spus un lucru fără menajamente: nu este suficient să ai strategie, bani și bunăvoință. Trebuie să ai și capul administrativ pus în ordine. Dacă știi de ani de zile că Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor cere regionalizare, depozite regionale și infrastructură nouă, atunci era perfect logic să pregătești din timp și baza teritorială pentru aceste investiții. Nu să ajungi mai târziu în situația de a compensa lipsa acestei munci prin derogări succesive și formule speciale de autorizare.

Aici apare și contrastul cel mai neplăcut. Pe de o parte, proiectul este prezentat ca unul mare, modern, european, multiregional, finanțat de BERD și BEI. Pe de altă parte, când cobori în mecanismul juridic intern, găsești o soluție care sună prea des așa: „nu am pus lucrurile suficient de bine în ordine, așa că mai tăiem niște etape și mai împingem puțin procedura”. Asta nu este neapărat viziune. Uneori este doar recuperare administrativă făcută din mers.

Și totuși, partea bună este că problema încă poate fi corectată. Codul urbanismului și construcțiilor permite elaborarea Planului de amenajare a teritoriului național integral sau pe secțiuni specializate, iar o secțiune dedicată gestionării deșeurilor ar fi exact instrumentul care ar putea lega în mod profesionist strategia sectorială de realitatea amplasamentelor, a regiunilor, a transportului și a comunităților afectate. 

Altfel spus, dacă PATN integral întârzie, asta nu înseamnă că statul trebuie să improvizeze. Înseamnă că trebuie să folosească inteligent instrumentele pe care le are și să facă ceea ce trebuia făcut de la bun început: să transforme strategia deșeurilor și într-o logică teritorială clară. Asta ar ajuta nu doar juridic, ci și politic și administrativ. Ar reduce conflictele cu localitățile, ar face amplasamentele mai bine motivate și ar scoate proiectul din zona suspiciunii că „se bagă gunoiștea undeva, iar comunitatea află la urmă”.

Aici trebuie spus și un lucru corect față de Parlament și față de autorități: este bine că încearcă să deblocheze subiectul deșeurilor. Era și timpul. Nimeni serios nu poate susține păstrarea haosului actual doar de dragul procedurilor. Dar exact pentru că este un proiect greu, sensibil și cu impact mare, el trebuie împins înainte profesionist, nu doar repede. Cu respect pentru interesele comunităților locale, pentru urbanism, pentru componenta de mediu și pentru logica administrativă firească.

Pe scurt, statul a făcut deja partea grea a convingerii partenerilor externi să finanțeze proiectul. A mobilizat împrumuturi serioase. A lansat mecanisme de implementare. A pornit regiuni prioritare. Toate acestea contează. Dar acum trebuie făcut și pasul care separă un proiect doar „mare” de un proiect cu adevărat bine construit: coerența teritorială.

Pentru că adevărul e simplu: dacă tot ai luat bani, ai luat consultanți, ai luat ani de pregătire și ai luat pe umeri un proiect de interes național, atunci merita să faci și lucrul până la capăt — nu doar să construiești obiecte, ci să construiești și logica lor în teritoriu. Și, da, este nevoie să fie implicați și consultanți urbaniști, nu doar mediu și construcții, acest lucru trebuie să fie văzut in caietele de sarcini, ministerul să gândească mai complex.

Mai faceți un efort. Chiar se poate. Dar nu din inerție și nu din reflexul derogării. Se poate dacă puneți în mișcare ceea ce, în asemenea proiecte, valorează mai mult decât orice comunicat optimist:mintea administrativă, organizarea și coerența.

Aici – comentarii și propunere de amendamente, recomandate:

Comentarii asupra art. 8 și propunere de modificare a acestui articol, amendament:

amendament art.8

Comentarii asupra art. 3,4 și propunere de modificare a acestor articole, amendamente:

amendament art 3,4

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 3

După campanie începe munca. Sau ar trebui să înceapă.

Există un tip de consilier local care intră în mandat cu aceeași energie cu care intră în campanie și nu mai iese niciodată din ea. Îl recunoști ușor: constată, denunță, se revoltă, arată cu degetul, cere interdicții, măsoară gropi, descoperă „dezastrul” în domenii pe care nu le cunoaște și cere, cu voce tare, ca primarul „să rezolve”. După care pleacă mulțumit că a făcut opoziție. Numai că administrația publică locală nu este un studio de reacții. După alegeri, consilierul nu mai este plătit politic să constate problemele orașului, ci să participe la construcția soluțiilor pentru ele. Iar în Republica Moldova consiliul local este autoritate deliberativă, în timp ce primarul este autoritate executivă; adică unii trebuie să decidă în mod argumentat, iar ceilalți să organizeze și să execute în limitele legii. 

Adevărul neplăcut este că, după luni și ani de mandat, unii consilieri încă se poartă ca niște candidați rămași fără campanie: au ton, au indignare, au replică, dar n-au proiect. Și tocmai aici începe marea fraudă intelectuală a politicii locale: se vinde zgomotul drept muncă, iar reacția drept politică publică. Or, Regulamentul-cadru al consiliilor locale spune limpede că dreptul de inițiere a proiectelor de decizii aparține inclusiv consilierilor, iar proiectele trebuie însoțite de notă informativă și redactate conform normelor de tehnică legislativă. Cu alte cuvinte, legea nu i-a trimis în consiliu ca să aibă păreri apăsate, ci ca să poată transforma o problemă într-un act examinabil și votabil. 

Critica nu este politică publică

Critica este legitimă. Uneori este necesară. Alteori este sănătoasă. Dar critica, în sine, nu rezolvă nimic. Ea doar deschide discuția. Într-o autoritate deliberativă, nu este suficient să spui că într-un domeniu „este dezastru”. Trebuie să poți merge mai departe: care este problema exactă, care este temeiul legal, care este soluția, care sunt costurile, ce instituții sunt implicate, ce termene sunt realiste, ce impact produce intervenția și prin ce act se pune în mișcare. Regulamentul-cadru cere proiect, notă informativă, avizare și examinare în comisii; iar Legea nr. 100/2017 despre actele normative pornește de la aceeași logică: politica publică serioasă se exprimă prin acte fundamentate, nu prin propoziții nervoase spuse la tribună. 

De aceea, când un consilier se ridică în ședință și spune doar „primarul să rezolve problema cutare”, nu formulează o soluție administrativă. Formulează o dispoziție de spectator. Sună sever, dar juridic și instituțional este adevărat: executivul nu este obligat să transforme fiecare izbucnire politică într-o politică publică. Pentru asta există proiecte de decizii, note informative, avize, rapoarte, fundamentare, planificare și buget. Altfel spus, indignarea nu ține loc de administrație. 

O propunere serioasă nu este „am o idee”

O propunere serioasă nu înseamnă „m-am gândit eu”. O propunere serioasă înseamnă, în mod minim, problema definită clar, temei legal, soluție formulată coerent, notă informativă, impact evaluat, avizare tehnică și juridică, implicații bugetare și pași de implementare. Exact de aceea comisiile de specialitate există ca să identifice și să examineze problemele care necesită soluționare de către consiliu, să analizeze proiectele și să prognozeze consecințele realizării lor, iar compartimentele de specialitate și serviciile publice să întocmească rapoarte pe marginea proiectelor. 

Aici se vede cine muncește și cine joacă teatru administrativ. Consilierul care vine cu proiect, argument, impact și soluție lucrează pentru oraș. Consilierul care vine doar cu propoziția „faceți ceva” lucrează, în cel mai bun caz, pentru propriul ecou. Și nu, nu este suficient să ai o idee citită printre rândurile unor bloggeri sau culeasă din atmosfera rețelelor. Orașul nu se guvernează prin impresii intens formulate. Orașul se administrează prin acte, proceduri și capacitate de execuție. 

Dacă ai bani pentru zgomot, ar trebui să ai și pentru expertiză

Nimeni nu cere ca fiecare consilier să fie, singur, specialist total în urbanism, patrimoniu, transport, buget, juridic, infrastructură, mediu și politici publice deopotrivă. Ar fi absurd. Dar exact de aceea partidele și fracțiunile care trimit oameni în consiliu ar trebui să vină cu echipe serioase de expertiză, recrutate din ce este mai bun în comunitate, nu din ce a mai rămas nefolosit pe marginea pieței muncii. Dacă vrei să participi la guvernarea unui oraș mare, nu poți veni doar cu aplomb, tribună și oameni de galerie. Ai nevoie de juriști, economiști, urbaniști, oameni care știu să transforme o lozincă într-un proiect de decizie și o indignare într-un text executabil. Faptul că proiectele de decizii ale consiliilor trebuie lucrate, motivate și avizate nu este o subtilitate academică, ci chiar mecanica legală a funcționării consiliului. 

Aici ironia vine aproape singură: dacă o fracțiune găsește resurse pentru tribună, recuzită politică, reacție în lanț și batalioane de ecou online, ar trebui să găsească resurse și pentru doi-trei experți buni care să-i lucreze ideile cap-coadă. Altfel spus, dacă există bani pentru atmosfera de partid, ar trebui să existe și decența instituțională de a investi în inteligență aplicată. În caz contrar, fracțiunea nu produce politică publică, ci doar zgomot cu pretenții de viziune. Iar executivul nu poate fi tratat ca o specie de slugi rătăcite care așteaptă, cuminți, să le arate unele consiliere exaltate cu degetul în ce direcție să o apuce. Distribuția de competențe din lege arată exact contrariul: executivul organizează, planifică și implementează în limitele atribuțiilor sale, iar consiliul deliberează și decide pe baza unor propuneri care trebuie să aibă formă și substanță. 

„Interdicțiile” fără proiect sunt lene politică ambalată în virtute

Există și o specie aparte de consilier: cel care, neavând soluția, propune interdicția. Nu știe cum se construiește protecția patrimoniului, nu a lucrat o documentație, nu are un calendar realist, nu are o metodologie, nu are buget, nu are instrument de implementare, dar știe precis că „trebuie oprit tot”. Sună curat moral, dar administrativ este adesea o improvizație leneșă. Pentru că a opri este simplu, în timp ce a proteja cere expertiză, documentare, proceduri, avize, bani și timp. Iar legea cere exact acest tip de muncă: proiecte, note informative, rapoarte și decizii adoptate în limitele competențelor. 

De aici se nasc multe scandaluri locale: din pseudo-soluții formulate de oameni care nu cunosc lanțul real al procedurilor. Când nu înțelegi cum se construiește o soluție, ceri moratoriu. Când nu cunoști etapele, inventezi un termen imposibil. Când nu ai proiect, îți rămâne doar interdicția — această formă leneșă de a mima grija pentru oraș. În administrația publică, termenul imposibil nu este dovadă de fermitate. Este dovadă de nepricepere. Pentru că nu accelerează nimic; doar pregătește scandalul de mâine, când executivul va fi acuzat că n-a realizat ceea ce, de fapt, nici nu putea fi realizat serios în acel termen. Aceasta este o inferență directă din felul în care legea cere fundamentarea și avizarea proiectelor și din rolul executivului de a asigura punerea în aplicare a deciziilor, nu de a executa fantezii administrative. 

Primăria nu este un service de idei neverificate

Primarul și subdiviziunile din executiv se ocupă de formarea politicilor publice locale, de planificare, de organizarea serviciilor și de elaborarea proiectelor care ajung, în cele din urmă, spre aprobare în consiliu. Asta nu înseamnă însă că executivul este obligat să stea într-o gardă permanentă pentru a verifica fiabilitatea fiecărei idei aruncate din bancă de câte un consilier care s-a trezit brusc pasionat de un domeniu pe care nu îl cunoaște. Legea despre administrația publică locală îi atribuie primarului rolul de a asigura executarea deciziilor consiliului și de a conduce aparatul primăriei; nu de a transforma spontaneitatea politică a consilierilor în program de cercetare instituțională fără sfârșit. 

Aici trebuie spus foarte direct: un consilier nu este șef de dat indicații sporadice pe idei. El are drept de inițiativă, dar exact acest drept de inițiativă îl obligă, moral și politic, să vină cu ceva mai mult decât un reproș teatral. Dacă vrei să schimbi un domeniu, atunci trebuie să-ți asumi munca minimă a unei propuneri serioase. Dacă nu o faci, iar tot ce produci este o sentință verbală adresată executivului, nu faci politică publică. Faci doar presiune fără răspundere. 

În administrațiile serioase, „ideea” nu trece fără business case

Asta nu înseamnă că un consilier local trebuie să devină consultant internațional. Înseamnă doar că, în administrațiile serioase, ideea brută nu trece drept soluție matură până nu este lucrată. Local Government Association din Marea Britanie tratează dezvoltarea business case-urilor ca parte esențială a guvernanței și controlului, adică a capacității de a gestiona transformarea în mod structurat și de a crea condițiile pentru livrare reușită. Iar ghidajul guvernamental britanic privind scrutiny insistă că eficiența controlului local depinde de cultură organizațională, de respect pentru roluri și de capacitatea de a produce challenge util, nu doar zgomot. 

Asta este valabil și aici. Nu toți consilierii pot fi mari specialiști în toate. Dar partidele serioase știu asta și compensează prin expertiză reală. Doar partidele superficiale trimit în consiliu oameni slab pregătiți și încearcă apoi să acopere lipsa de competență prin voce ridicată, interdicții improvizate și pretenția că executivul este obligat să traducă în politică publică tot ce le trece lor prin cap. Orașele mari nu se conduc cu entuziasm de rețea socială și nici cu reziduul profesional pe care nu l-a cerut nimeni în altă parte. Se conduc cu oameni capabili să transforme o idee într-o soluție legală, fezabilă și finanțabilă. Faptul că și alte sisteme locale pun accent pe business case, evidence și scrutiny eficient arată că nu vorbim despre moft birocratic, ci despre igienă elementară a guvernării locale. 

După campanie, consilierul trebuie să producă ceva mai mult decât degetul arătător

Adevărata problemă nu este că unii consilieri critică. Problema este că, după ce critică, nu urmează nimic. Nici cercetare, nici fundamentare, nici proiect, nici cost, nici plan, nici asumare. Doar repetarea, în cheie tot mai dramatică, a unei constatări care, uneori, era poate firească în campanie, dar care după ani de mandat devine probă împotriva celui care încă o recită. Pentru că, după atâta timp, nu mai poți cere credit pentru faptul că ai observat problema. Creditul îl primești numai dacă ai contribuit la arhitectura soluției. Legea tocmai asta îi cere consilierului: să participe la examinarea problemelor de interes local și să lucreze în cadrul instituțional al consiliului. 

De aceea, propoziția corectă pentru un consilier matur ar trebui să fie alta: nu „este dezastru, primarul să rezolve”, ci „iată problema, iată temeiul legal, iată proiectul, iată impactul, iată costurile, iată termenul realist, iată cum poate fi implementat”. Până atunci, multe dintre ieșirile sonore din ședințe rămân ceea ce sunt în realitate: forme mai elegante sau mai isterice de a masca absența muncii reale. Iar orașul, între timp, așteaptă nu încă un acuzator voluntar, ci un ales care să știe măcar diferența dintre o idee și o soluție. 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 2

LAȘITATEA POLITICĂ ÎN TREI PAȘI: NU VII, IEȘI, TE ABȚII 

Despre consilierii care nu vin, ies din sală și apoi se prefac că n-au blocat nimic

Există o formă de iresponsabilitate politică mai comodă decât votul împotrivă: să nu vii. Sau să vii, dar să ieși exact când trebuie votat. Sau să rămâi în sală și să te abții cu aerul omului superior, care chipurile „nu e contra”, deși rezultatul e același — proiectul cade, ședința se rupe, instituția se blochează și orașul mai pierde o zi, o săptămână, o lună. Legea nu numește asta direct sabotaj. Dar descrie foarte clar ce este mandatul și cum trebuie să funcționeze consiliul. Iar din acea descriere rezultă limpede că blocarea deliberată a ședințelor nu este un exercițiu nobil de opoziție, ci o formă de neexecutare a muncii pentru care consilierii au fost aleși. 

Legea privind administrația publică locală spune fără echivoc: prezența consilierilor la ședința consiliului local este obligatorie. Tot aceeași lege spune că ședința este deliberativă numai dacă sunt prezenți majoritatea consilierilor aleși. Cu alte cuvinte, prezența nu este un gest de bunăvoință, ci o condiție legală a funcționării instituției. Când o fracțiune întreagă nu vine, sau iese exact înainte de vot, nu asistăm la o demonstrație de caracter, ci la folosirea absenței ca armă politică împotriva însăși funcționării consiliului. 

Aici trebuie spus foarte direct: consilierul nu este ales ca să decidă, după chef ori interes de grup, dacă va permite sau nu autorității publice să funcționeze. El este ales tocmai ca să participe la funcționarea ei. Regulamentul-cadru întărește asta și mai clar: consilierii sunt obligați să participe la lucrările consiliului și să-și înregistreze prezența, iar dacă nu pot veni, trebuie să anunțe din timp și să comunice motivele absenței. Asta înseamnă că legea pornește de la ideea de responsabilitate instituțională, nu de la dreptul de a face pe dispărutul strategic. 

Cvorumul nu e o glumă. E condiția minimă a muncii

Una dintre marile ipocrizii ale politicii locale este să distrugi ședința fără să votezi deschis împotrivă, apoi să te prezinți public drept om rezonabil. Numai că legea este mai puțin impresionabilă decât publicul. Dacă ședința nu mai are majoritatea consilierilor aleși, ea nu mai este deliberativă. Iar dacă nu mai este deliberativă, consiliul nu mai poate adopta decizii. Asta înseamnă că ieșirea demonstrativă din sală exact la vot este, în realitate, o metodă de blocaj. Nu-ți asumi formal respingerea, dar produci respingerea. Nu votezi „contra”, dar omori decizia. 

Legea mai arată ceva foarte util pentru înțelegerea gravității acestui joc. La prima ședință de constituire, dacă nici după convocări repetate nu se poate asigura prezența majorității consilierilor aleși, iar acest lucru se datorează absenței nemotivate, consiliul se consideră dizolvat de drept. Chiar dacă această regulă privește formal constituirea, ea spune enorm despre filozofia întregului sistem: legiuitorul nu tratează absența deliberată ca pe un capriciu politic simpatic, ci ca pe o cauză de paralizie instituțională de maximă gravitate. 

Așadar, când o fracțiune lipsește compact sau părăsește sala ca să rupă cvorumul, nu avem de-a face cu rafinament tactic, ci cu forma cea mai comodă de a sabota fără a-ți asuma pe față sabotajul. Este, în esență, greva de mandat a unor oameni plătiți politic și legitimați democratic tocmai ca să nu facă grevă de mandat. 

Când blochezi proiecte tehnice, nu faci opoziție. Doar încurci viața oamenilor.

Partea cea mai cinică a blocajului este că, foarte des, nu se blochează vreo mare bătălie ideologică, ci proiecte administrative de rutină, de conformare legală, de rezolvare a unor situații patrimoniale sau juridice concrete. Legea spune că, în realizarea competențelor sale, consiliul adoptă decizii cu votul majorității consilierilor prezenți, iar pentru anumite domenii-cheie — buget, administrarea bunurilor, taxe locale, planificarea dezvoltării și amenajării teritoriului — cu votul majorității consilierilor aleși. Asta înseamnă că, fără participare și fără asumarea votului, nu se blochează doar politica mare; se blochează și mecanica de bază a orașului. 

De aceea, când se torpilează ședințe pe proiecte care țin de validări juridice, de administrare curentă sau de rezolvarea unor drepturi concrete ale oamenilor, nu mai poți vorbi serios despre opoziție principială. Vorbești despre o formă de iresponsabilitate care lovește direct în cetățeanul care așteaptă de la autoritatea locală nu încă un episod de orgoliu politic, ci o decizie. Cu cât proiectul este mai tehnic și mai puțin spectaculos, cu atât blocajul este mai urât moral: pentru că nu mai poate fi ascuns nici măcar sub pretextul unei „mari lupte pentru oraș”. 

Abținerea: votul împotrivă cu mănuși

A doua mare ipocrizie locală este abținerea. Procedural, ea există și este prevăzută. Regulamentul-cadru recunoaște explicit cele trei opțiuni de vot: „pro”, „contra” și „abținut”. Președintele ședinței supune votului proiectele, asigură numărarea voturilor și anunță rezultatul, cu precizarea voturilor „pro”, „contra” și a abținerilor. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se consemnează în procesul-verbal, iar dacă se utilizează mijloace electronice, ele se publică și pe pagina web oficială a autorității. 

Numai că faptul că „abținut” există ca buton nu înseamnă că este o poziție fără consecințe. Legea spune că deciziile consiliului local se adoptă cu votul majorității consilierilor prezenți, iar în anumite materii cu votul majorității consilierilor aleși. Abținerea nu adaugă voturi favorabile. Ea nu ajută proiectul să atingă majoritatea necesară. Prin urmare, în foarte multe cazuri, abținerea are același efect practic cu votul împotrivă: proiectul nu trece. Așadar, abținerea nu este neapărat neutralitate. De multe ori este doar votul împotrivă cu fața spălată. 

De aceea formula sinceră ar trebui să fie alta: nu „eu nu sunt contra”, ci „eu aleg să nu ofer votul necesar adoptării”. Matematic, asta este realitatea. Restul este cosmetica morală a unui om care vrea și să blocheze, și să pară bun la suflet. Este politica locală în varianta ei cea mai ipocrită: nu-ți asumi respingerea, dar te bucuri de ea. 

Există și abținere legitimă. Dar e mult mai îngustă decât cred unii.

Ca să fim corecți, există situații în care consilierul chiar nu trebuie să voteze. Legea nr. 436/2006 prevede limitarea dreptului de vot în caz de conflict de interese: consilierul poate fi prezent la ședință, dar nu participă la adoptarea deciziilor atunci când el, soțul sau soția, copiii ori părinții au interes patrimonial în problema supusă dezbaterii, când este conducător sau membru în organele de conducere ale entității vizate de decizie ori în alte situații de incompatibilitate prevăzute de lege. În aceste cazuri, neparticiparea la vot nu este eschivă, ci obligație legală. 

Aici este singura abținere cu adevărat respectabilă: cea cerută de lege pentru a preveni votul interesat. În rest, când nu există conflict de interese, nu există nici această aură falsă a purității. Dacă te abții deși știi că proiectul cade fără votul tău, atunci trebuie spus pe nume: nu te-ai situat deasupra conflictului, ci deasupra răspunderii. 

Pe cine păcălește abținerea?

În primul rând, încearcă să păcălească publicul, pentru că sună mai blând decât „contra”. Sună prudent, decent, superior. Dar administrația nu funcționează pe baza nuanțelor de imagine ale consilierului, ci pe baza voturilor efective. Dacă proiectul avea nevoie de voturi favorabile și nu le-a primit pentru că un grup de consilieri s-a abținut, atunci acea abținere a contribuit la blocarea lui. Cetățeanul afectat de neadoptarea deciziei nu are niciun beneficiu din faptul că blocajul s-a produs într-un ton mai catifelat. 

În al doilea rând, abținerea încearcă să păcălească memoria publică. Peste câteva luni sau câțiva ani, același consilier va spune, foarte probabil, că el „nu a votat împotrivă”. Formal, poate avea dreptate. Substanțial, nu. Pentru că într-o autoritate deliberativă contează dacă ai contribuit la adoptarea unei soluții sau la căderea ei. Iar dacă te-ai abținut într-un moment în care proiectul depindea de votul tău, atunci, din punct de vedere funcțional, ai lucrat pentru blocaj. 

Procedura de vot nu există ca să dea decor democrației, ci ca să lase urme

Regulamentul-cadru mai spune ceva foarte important: în procesul-verbal al ședinței se consemnează expres numărul de voturi și modul în care au votat consilierii pe fracțiuni, alianțe, blocuri sau ca independenți. Asta înseamnă că votul nu este doar un gest de atmosferă; el trebuie să lase urme oficiale, verificabile. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se arhivează electronic. Totul arată că legea vrea trasabilitate, nu ceață. Răspundere, nu mimă. 

De aceea, absența strategică, ieșirea din sală și abținerea calculată nu sunt mici șmecherii procedurale fără importanță. Ele sunt exact modul în care un mandat poate fi folosit împotriva rostului pentru care a fost dat. Pentru că mandatul consilierului nu este să inventeze tehnici de a nu decide, ci să participe la luarea deciziilor în numele comunității. 

Ce ar trebui spus simplu și tare

Prezența la ședință nu este o favoare pe care consilierul o face orașului. Este munca lui. Ruperea cvorumului nu este rafinament politic, ci SABOTAJ elegant. Abținerea nu este întotdeauna neutralitate; foarte des este doar împotrivirea care și-a pus mănuși. Iar singura abținere cu adevărat onorabilă este cea cerută de lege, în conflict de interese, nu cea folosită ca să blochezi fără să ți se lipească eticheta de blocator. 

Pe scurt: un consilier care nu vine, iese din sală sau se abține tactic nu poate pretinde că „nu a făcut nimic rău” doar pentru că nu a votat contra. În administrația publică locală, și lipsa de vot poate fi o formă de vot. Și uneori este cea mai comodă formă de a torpila totul, păstrându-ți obrazul aparent curat. Numai că instituțiile nu se conduc cu aparențe curate. Se conduc cu prezență, cvorum și vot asumat.

Și nici locuitorii orașului nu sunt chiar naivil le înțeleg pe toate, deci văd și „eleganța„ sabotajului, foarte clar.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 1

DEDICAT CELOR CARE ÎNCĂ MAI AU TIMP SĂ ÎNȚELEAGĂ CE ESTE UN MANDAT DE CONSILIER.

Acest text nu este neapărat pentru cei care au ajuns deja în consiliu și, după luni sau ani de mandat, încă nu au aflat diferența dintre deliberare și isterie, dintre control și hărțuire, dintre critică și calomnie, dintre puterea publică și teatrul personal. Pentru ei, s-ar putea să fie târziu: când cineva a confundat prea mult timp funcția cu microfonul, legea începe să-i pară o formalitate, iar procedura — o insultă. Textul de față este, mai curând, pentru cei care vor să ajungă într-o zi consilieri locali și ar merita să afle din timp că mandatul nu este un certificat de superioritate morală, nici permis de invazie prin primărie, ci o formă de serviciu public, sever reglementată și limitată de lege. În Republica Moldova, consiliile locale sunt autorități deliberative, iar primarii sunt autorități executive; asta este baza întregii discuții. 

Consilierul local nu este un personaj. Este o funcție

Legea privind statutul alesului local spune limpede că alesul local este persoană oficială și că, în exercitarea mandatului, se află în serviciul colectivității respective. Nu în serviciul nervilor săi, nu în serviciul contului de Facebook, nu în serviciul partidului până la caricatură, ci în serviciul comunității. Asta ar trebui să fie propoziția pe care orice consilier să o citească înainte de a deschide gura și, mai ales, înainte de a porni camera. 

De aici rezultă o realitate pe cât de simplă, pe atât de ignorată: consilierul local nu este ales ca să producă zilnic indignare la kilogram. El este ales ca să participe la luarea deciziilor privind problemele comunității, să lucreze în comisii, să înțeleagă proiecte, să propună soluții, să voteze și să răspundă pentru voturile sale. Legea îi dă instrumente reale. Când, în loc de muncă, el oferă doar grimase politice și rechizitorii fără finalitate, problema nu mai este lipsa de putere, ci lipsa de substanță. 

CMC nu este Parlamentul orașului

Una dintre marile autosugestii ale politicii locale este că un consiliu municipal ar fi un fel de legislativ local. Sună pompos și place enorm celor care au nevoie de solemnitate ca să-și ascundă confuzia. Numai că Constituția Republicii Moldova spune foarte clar că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Asta înseamnă că numai Parlamentul face legi în sens constituțional. Consiliul municipal nu face legi. El adoptă decizii și alte acte în limitele competenței date de lege. 

Diferența nu este cosmetică, ci fundamentală. O autoritate legislativă creează legea statului. O autoritate deliberativă discută, cântărește, decide și adoptă acte locale subordonate legii. CMC poate părea, în decor, un mini-parlament: ședințe, luări de cuvânt, voturi, gesturi largi. Dar juridic nu este un parlament. Este o autoritate deliberativă a administrației publice locale. Iar această nuanță taie, dintr-o singură mișcare, toate fanteziile de mic suveran local. 

Ce ar trebui să facă un consilier, înainte să explice tuturor ce ar trebui să facă alții.

Legea îi cere alesului local să contribuie la realizarea legilor și a altor acte normative, să participe la examinarea problemelor de interes local, să examineze petițiile cetățenilor, să îi primească în audiență și să participe, în condițiile legii, la controlul executării actelor normative și a deciziilor autorității deliberative. Regulamentul de funcționare a consiliilor mai adaugă și obligațiile mai puțin fotogenice: participarea la ședințe, munca în comisii, respectarea ordinii de zi și obligația de a vorbi la subiect. Această ultimă cerință, atât de modestă în formulare, ar putea salva ore întregi de spectacol steril. 

Un consilier serios, așadar, vine cu proiecte, amendamente, argumente și voturi asumate. Un consilier întâmplător vine cu suspine dramatice despre „dezastru”, cu predici despre morală și, eventual, cu meritul imaginar pentru lucrări pe care nu le-a conceput, nu le-a gestionat și, uneori, nici nu le-a înțeles. Când singura „realizare” pe care cineva o poate expune este apropierea oportunistă de o investiție a statului, făcută din bani publici, nu mai vorbim despre guvernare locală. Vorbim despre turism politic pe lângă bugetul statului. 

Controlul legal nu este descindere cu camera și însoțit cu public de galerie.

Aici ar trebui pus un semn luminos, vizibil și pentru cei din ultimul rând: legea nu spune că orice consilier poate intra oriunde îi place, când îi place, cum îi place, și să ia la întrebări funcționari ca într-un casting de vinovății. Legea spune altceva: consilierul participă la controlul executării legilor și a altor acte normative, inclusiv a deciziilor autorității deliberative, din însărcinarea consiliului sau a comisiei din care face parte. Accentul cade exact unde trebuie: din însărcinarea consiliului sau a comisiei. Nu din impulsul propriu. Nu din nevoia de conținut. Nu din reflexul de a deranja. 

Controlul, în sens legal și instituțional, presupune mandat, obiect, procedură și finalitate. Nu presupune intrări intempestive prin subdiviziuni, cu operatori după tine și cu un mic public de confirmare morală. Regulamentul-cadru al consiliilor lucrează cu logica ședințelor de comisie, a invitaților, a examinării oficiale și a rapoartelor. Acolo se cere explicație. Acolo se pun întrebări. Acolo se consemnează. Acolo se formulează concluzii. În afara acestui cadru, „controlul” începe să semene suspect de mult cu hărțuirea împachetată în virtute civică. 

Iar dacă se pretinde totuși o verificare serioasă, ea ar trebui să lase urme serioase: însărcinare, convocare, documente, audieri, proces-verbal, raport. Codul administrativ lucrează tocmai cu această logică procedurală: audierea și cercetarea se consemnează. Statul de drept nu funcționează prin invazii filmate și verdict spontan pe coridor. Funcționarii nu sunt bandiți la drumul mare doar fiindcă unui consilier i s-a năzărit să joace rolul anchetatorului. 

Funcționarii publici nu sunt recuzită pentru frustrările politice.

În administrația locală există o separație elementară de roluri. Consiliul deliberează. Primarul execută. Aparatul administrativ lucrează. Funcționarul public nu este trofeul consilierului și nici sacul lui de box. Dacă aleșii locali n-au înțeles nici până azi că un serviciu public trebuie să fie profesionist, stabil și funcțional, atunci poate tocmai de aceea unele ședințe și unele vizite prin direcții au ajuns să semene mai mult cu niște repetiții de scandal decât cu activitate publică. Faptul că ai fost ales nu îți dă dreptul să paralizezi oameni care muncesc, doar pentru că ți se pare că autoritatea se demonstrează cel mai bine când intri tare în camera sau cu tribuna in spate.

Consilierul are dreptul să ceară informații necesare exercitării mandatului. Dar acest drept nu este absolut. Chiar legea statutului alesului local prevede excepția informațiilor cu accesibilitate limitată. Asta înseamnă că nu există privilegiul de a smulge orice document, orice explicație, orice detaliu, la orice oră, doar pentru că cineva are legitimație și apetit pentru spectacol. Dreptul la informație nu este drept la asediu administrativ. 

Când sesizarea devine denigrare.

Un consilier are dreptul să sesizeze nereguli și să vorbească public despre suspiciuni. Până aici, nimic de contestat. Problema începe când suspiciunea este prezentată ca verdict, iar sesizarea — ca probă suficientă de vinovăție. Legea cu privire la libertatea de exprimare protejează exprimarea, inclusiv cea incomodă sau șocantă, dar în același timp apără onoarea, demnitatea și reputația profesională. Tot ea distinge între judecăți de valoare și afirmații de fapt și cere, pentru ca o judecată de valoare defăimătoare să fie protejată, un substrat factologic suficient. 

Cu alte cuvinte, nu orice etichetă urlată în conferință de presă se transformă prin magie în adevăr democratic. Nu orice „am auzit”, „ni s-a spus”, „am depus o plângere” sau „există un dosar” îți dă licență să lipești pe cineva pe un panou al corupților și să-l distribui pe rețele ca verdict ambulant. Într-un stat de drept, sesizarea pornește verificarea. Nu o încheie. Iar politicianul care sare peste probe, peste procedură și peste concluziile organelor competente nu face moralitate publică, ci stigmatizare cu ifose de justițiar. Așa, un fel de mahăr mărunt, care a obținut un microfon și o tribună.

Conferința de presă nu este act procedural de control. Panoul infamiei nu este raport de comisie. Iar filmarea cu acuzații înaintea probelor nu este transparență. Este doar o formă de violență simbolică împotriva reputației altuia, practicată de oameni care cer să fie tratați ca autoritate publică, dar se poartă, prea des, ca niște administratori de zvonuri cu mandat politic. 

Dacă există organe de control, nu inventezi un al doilea proces pe Facebook.

Când pe o speță există deja verificări ale CNA, procuraturii, ANI sau ale altor organe competente, administrația are dreptul să răspundă în limitele legii și să refuze divulgarea unor informații care ar putea afecta investigația sau procedura în curs. Legea privind accesul la informațiile de interes public permite limitarea accesului atunci când divulgarea poate prejudicia prevenirea sau descoperirea infracțiunilor, desfășurarea urmăririi penale ori a unei proceduri administrative sau judiciare. Asta nu înseamnă tăcere absolută, dar înseamnă că instituția nu este obligată să alimenteze un proces paralel de tribună și zvon. 

Formula corectă este simplă: pentru ceea ce ține de procedura aflată la organul competent, întrebați organul competent; pentru ceea ce este informație publică deținută de instituție și nu este acoperit de excepțiile legale, se răspunde în condițiile legii. Asta se numește ordine juridică, nu obstrucționare. Numai cine a confundat de tot controlul cu presiunea personală mai poate crede că o subdiviziune este obligată să se apere zilnic, la comandă politică, în timp ce verificările oficiale sunt în desfășurare. 

Consilierul nu este șeful primarului.

Aceasta este poate cea mai comică și cea mai obositoare iluzie din administrația locală: dacă faci parte din autoritatea deliberativă, atunci poți intra peste primar când vrei și îl poți pune să facă ce crezi tu că trebuie făcut. Numai că legea nu cunoaște această fantezie. Legea spune că autoritățile prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Asta înseamnă autorități distincte, cu roluri distincte. Nu șef și subaltern. Nu profesor și elev. Nu stăpân și executant personal. 

Primarul execută deciziile consiliului local, nu dispozițiile verbale ale fiecărui consilier care se simte, pentru câteva minute, monarh de sector. El conduce aparatul executiv și poartă responsabilitatea administrării lui. Consilierul poate cere informații, poate ridica subiecte în comisie, poate propune proiecte, poate critica, poate vota, poate controla în condițiile legii. Ceea ce nu poate face este să transforme această relație instituțională într-una de comandă personală. Când un consilier pretinde, când vrea sufletul lui, să dea buzna la primar ca să-i spună ce să facă „acum”, cum îl cheamă, să-l tragă la socoteală din perspectiva sectei de plimbători de tribună mobile, el nu își afirmă autoritatea. Își trădează neînțelegerea funcției. 

Concluzia pe care unii nu o vor citi, iar alții ar trebui s-o învețe pe de rost.

Un consilier local nu este legislator constituțional, nu este procuror, nu este director de direcție, nu este șeful primarului și nu este instanță de judecată cu cameră video și statiști care să-I bată din palme. El este membru al unei autorități deliberative, ales ca să reprezinte comunitatea, să participe la luarea deciziilor, să inițieze proiecte, să exercite controlul în forme legale și să răspundă în fața cetățenilor pentru ceea ce face. Restul — grimasa morală, panoul infamiei, descinderea teatrală, verdictul înainte de probă — ține de altceva. Nu de administrație publică. 

Pe scurt, pentru cei care încă mai au timp să înțeleagă: sesizarea este legitimă, denigrarea nu; controlul este legitim, descinderea nu; critica este legitimă, substituirea executivului nu; deliberarea este obligație, nu decor. Iar dacă aceste lucruri par complicate, poate tocmai de aceea unii ar trebui să învețe mai întâi ce este un mandat, înainte să mai ceară altul.

P.S. Desigur, sunt consilieri, care cunosc mai bine, decât am descris aici unele situații, cred că e cazul să se împartă cu aceste cunoștințe și cu cei care vin la primul job în consiliu, că e prăpăd…

Nu eram cu planuri să mă apuc de citit lecții consilierilor, avem noi cu ce ne ocupa. Dar clounadele interminabile din CMC nu se mai termină, dacă nu se pun consilierii pe învățat.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 2

 

De ce orașele nu pot crește „la întâmplare”

URBANISMUL EXISTĂ TOCMAI PENTRU A EVITA HAOSUL

Dacă orașele ar fi lăsate să se dezvolte complet liber, fără reguli, rezultatul ar fi previzibil: clădiri construite fără infrastructură, drumuri care nu duc nicăieri, lipsă de spații publice, conflicte între funcțiuni incompatibile și o calitate scăzută a vieții urbane. Exact pentru a preveni aceste situații a apărut urbanismul – ca domeniu care încearcă să organizeze dezvoltarea orașelor într-un mod coerent și previzibil.

În esență, urbanismul reprezintă procesul de planificare și reglementare a utilizării spațiului urban, luând în considerare forma fizică a orașului, funcțiile economice, impactul social și relația dintre diferite activități din teritoriu. În literatura de specialitate, urbanismul este descris ca un proces de stabilire a obiectivelor de dezvoltare, colectare și analiză de date, elaborare de scenarii și luare de decizii privind evoluția orașelor. 

Cu alte cuvinte: urbanismul este încercarea societății de a face orașul mai puțin haotic și mai locuibil.

Orașele au fost planificate încă din Antichitate

Contrar unei percepții frecvente, planificarea urbană nu este o invenție modernă.
Primele forme de organizare urbană apar încă în orașele antice din Egipt, Mesopotamia, India sau Grecia, unde putem observa rețele stradale regulate, zone funcționale distincte și sisteme organizate de apă și canalizare. 

În multe orașe romane, de exemplu, planul urban era bazat pe o structură clară de străzi principale (cardo și decumanus), piețe centrale și zone specializate pentru locuire, comerț sau administrație.

În Evul Mediu, creșterea orașelor s-a produs adesea spontan, ceea ce a generat străzi înguste, supraaglomerare și condiții sanitare precare. Tocmai aceste probleme au dus, mai târziu, la apariția unor prime intervenții sistematice de planificare urbană, mai ales în perioada Renașterii și apoi în secolul XIX. 

Un exemplu celebru este mișcarea „Garden City” propusă de Ebenezer Howard în 1898, care încerca să combine avantajele orașului cu cele ale mediului rural și să evite supraaglomerarea orașelor industriale. 

Pe scurt: urbanismul a apărut ca reacție la problemele reale ale orașelor care cresc prea repede și fără coordonare.

Industrializarea: momentul în care urbanismul devine indispensabil

Urbanismul modern se dezvoltă cu adevărat în secolul XIX, odată cu explozia orașelor industriale. Migrația masivă către orașe a generat supraaglomerare, poluare și epidemii.

În această perioadă apar primele politici urbane care reglementează:

  • separarea funcțiunilor urbane (locuire, industrie, comerț),
  • dezvoltarea infrastructurii,
  • rețelele de transport,
  • condițiile de sănătate publică.

De aici provine și ideea modernă de zonificare urbană, care stabilește ce tip de activități pot fi dezvoltate într-o anumită zonă a orașului.

În secolul XX, urbanismul devine un domeniu interdisciplinar, care combină arhitectura, ingineria, economia, sociologia și politica publică. 

Ce se întâmplă când planificarea lipsește

Experiența multor orașe arată că lipsa unor politici urbane coerente produce conflicte de utilizare a terenurilor, blocaje administrative și dezvoltări speculative. Studiile de specialitate arată că incoerența politicilor urbane generează conflicte între proprietari, autorități și comunități, precum și dificultăți în gestionarea spațiului urban. 

În practică, lipsa planificării duce la situații familiare multor orașe din Europa de Est:

  • blocuri construite fără infrastructură suficientă;
  • lipsa spațiilor verzi;
  • trafic generat de proiecte amplasate fără corelare cu rețeaua stradală;
  • dezvoltări punctuale care ignoră contextul urban.

Urbanismul încearcă exact opusul: să coordoneze aceste decizii înainte ca ele să devină probleme.

Urbanismul ca politică publică

În majoritatea statelor europene, planificarea urbană este reglementată prin legislație și instrumente de planificare.

De exemplu, în România, legea privind amenajarea teritoriului și urbanismul stabilește că planificarea urbană urmărește dezvoltarea coerentă și durabilă a localităților prin strategii spațiale integrate. 

În Republica Moldova, instrumentul principal al planificării urbane este Planul Urbanistic General (PUG), care stabilește direcțiile de dezvoltare ale localității, zonificarea funcțională și principalele reguli de utilizare a terenului.

Cu alte cuvinte, urbanismul nu este doar un exercițiu tehnic.
Este o politică publică despre cum vrem să arate orașele noastre in perspectiva de 20–30 de ani.

Concluzie: urbanismul nu creează orașe perfecte, dar evită orașe imposibile

Planificarea urbană nu poate elimina toate conflictele sau toate greșelile. Orașele sunt sisteme complexe, iar dezvoltarea lor implică întotdeauna compromisuri.

Dar fără urbanism, orașele riscă să devină colecții de decizii individuale fără logică comună.

De aceea există planuri urbane, reguli de construire și procese de consultare publică:
nu pentru a bloca dezvoltarea, ci pentru a face posibilă o dezvoltare care funcționează.

În acest context e important de înțeles este că procesul de actualizare a Planului Urbanistic General nu înseamnă că dezvoltarea orașului se oprește sau că acesta intră într-un „vid de reguli”. Orașul continuă să funcționeze și să se dezvolte în baza PUG-ului existent și a documentațiilor de urbanism aprobate, care rămân în vigoare până la adoptarea unui nou plan. Actualizarea PUG este, de fapt, un proces prin care regulile existente sunt analizate, corectate și adaptate noilor realități urbane — nu suspendate. Un oraș nu poate exista în afara regulilor de planificare, iar dezvoltarea urbană nu poate avea loc în afara cadrului legal.

 

 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

LIKBEZ URBANISTIC 1

Cum se planifică un oraș?

Introducere în procesul de planificare urbană și rolul Planului Urbanistic General

În ultimii ani, în spațiul public apar tot mai des discuții despre urbanism, construcții, dezvoltarea orașului sau protejarea patrimoniului. Termeni precum Plan Urbanistic General (PUG), Plan Urbanistic Zonal (PUZ) sau „regulament urbanistic” sunt invocați frecvent în dezbateri publice, însă pentru majoritatea cetățenilor rămân concepte tehnice greoaie, cu multe pagini de citit, dar și hărți, care s-a obișnuit lumea să le vadă pe pereți in cabinetele primarului și a arhitectului-șef. În realitate, aceste instrumente sunt cele care stabilesc regulile după care se dezvoltă orașul în care trăim.

Planificarea urbană nu este doar o activitate tehnică realizată de arhitecți și urbaniști. Ea este un proces public, în care intervin autoritățile locale, specialiștii din diferite domenii și comunitatea. Prin acest proces se stabilesc obiectivele de dezvoltare ale unui teritoriu, modul în care sunt utilizate terenurile, organizarea infrastructurii, protecția patrimoniului și a mediului, precum și condițiile în care pot fi realizate investițiile publice și private.

Primul articol din această serie își propune să răspundă la câteva întrebări fundamentale: ce este Planul Urbanistic General, de ce este important și cum se înscrie el într-un sistem mai larg de instrumente de planificare urbană.

Ce este Planul Urbanistic General?

În legislația Republicii Moldova, Planul Urbanistic General (PUG) este documentul principal de planificare urbană pentru o localitate. El stabilește modul în care se organizează și se dezvoltă teritoriul localității pe termen lung.

Potrivit explicațiilor instituționale privind documentațiile urbanistice, PUG cuprinde analiza situației existente, sunt stabilite obiectivele și măsurile în domeniul urbanismului pentru o perioadă determinată pentru întreg teritoriul administrativ al localității. Documentul stabilește direcțiile de dezvoltare, zonificarea funcțională, organizarea infrastructurii și condițiile generale de construire. (Legea nr. 434/2023 Codul Urbanismului și)

În legislația României, definiția este similară. Conform Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, Planul Urbanistic General reprezintă documentația de urbanism care stabilește regulile generale de dezvoltare pentru întreg teritoriul unei localități, inclusiv delimitarea zonelor funcționale, infrastructura și regimul de construire. 

Documente similare există în multe alte state, deși denumirea lor diferă:

  • Germania– Flächennutzungsplan (Plan de utilizare a terenurilor), care stabilește structura generală a dezvoltării urbane.
  • Franța– Plan Local d’Urbanisme (PLU), document care reglementează utilizarea terenurilor și regulile de construire la nivel local.
  • Regatul Unit– Local Plan, document strategic adoptat de autoritățile locale pentru dezvoltarea teritorială și urbană.

Toate aceste instrumente au un rol similar: stabilirea regulilor de bază pentru dezvoltarea unui teritoriu. Există, desigur și diferențe in abordări de planificare spațială, dar scopul documentelor administrative de fiecare data este stabilirea regulilor de dezvoltare a localităților și a modalității de utilizare a terenurilor din aceste localitătăți.

Cum este definit urbanismul în literatura de specialitate

Dincolo de legislație, urbanismul este definit și în literatura academică.

În literatura contemporană, urbanistul Ion Mincu (prin școala de urbanism care îi poartă numele) și lucrările specialiștilor formați în această tradiție definesc planificarea urbană ca un proces integrator. De exemplu, urbanistul Alexandru Sandu descrie planificarea urbană drept „procesul prin care se stabilesc regulile de utilizare a teritoriului și direcțiile de dezvoltare ale unei localități, în acord cu obiectivele economice, sociale și de mediu ale comunității”.
— A. Sandu, „Urbanism și amenajarea teritoriului”, Editura Tehnică, București, 2005.

Juristul român Mircea Duțu, unul dintre cei mai importanți specialiști din spațiul românesc în domeniul dreptului mediului și al dreptului urbanismului. În lucrările sale, el tratează urbanismul și amenajarea teritoriului din perspectivă juridică și instituțională.

„Urbanismul reprezintă ansamblul activităților de planificare, reglementare și control al utilizării teritoriului, prin care autoritățile publice stabilesc cadrul juridic și tehnic al dezvoltării localităților, în scopul asigurării unei evoluții echilibrate a acestora și al protejării interesului public.”

— Mircea Duțu, Dreptul urbanismului, Editura Universul Juridic, București.

Urbanistul american Kevin Lynch descria planificarea urbană ca fiind procesul prin care societatea organizează utilizarea spațiului pentru a crea un mediu funcțional și coerent pentru viața colectivă (Lynch, Good City Form, MIT Press, 1981).

Într-o altă lucrare fundamentală, urbanistul Peter Hall definește planificarea urbană drept un proces prin care comunitățile decid cum să utilizeze terenul și resursele urbane pentru a atinge obiective sociale, economice și de mediu (Hall, Urban and Regional Planning, Routledge, 2002).

Definițiile din publicațiile științifice ne ajută să clarificăm subiectul mai profund, să înțelegem logica proceselor și să putem să comentăm normele stabilite in sensul lor authentic, fără a distorsiona esența stabilită in docoumente.  Aceste definiții subliniază un lucru esențial: planificarea urbană nu este doar despre construcții, ci despre modul în care orașele funcționează și se dezvoltă în timp.

PUG nu este singurul tip de plan urban.

Un aspect important pentru înțelegerea corectă a urbanismului este faptul că PUG nu este o „soluție universală” pentru toate problemele unui oraș. El este doar unul dintre instrumentele de planificare.

În Republica Moldova, sistemul de documentații urbanistice include mai multe niveluri:

  • PUG – Plan Urbanistic General
    stabilește regulile pentru întregul teritoriu al localității
  • PUZ – Plan Urbanistic Zonal
    detaliază reglementările pentru o anumită zonă a orașului
  • PUD – Plan Urbanistic de Detaliu
    stabilește parametrii pentru o parcelă sau un proiect specific

În alte țări există și alte tipuri de documente strategice sau tematice:

  • Master Plan– frecvent utilizat în orașe precum Singapore sau Dubai
  • Strategii de dezvoltare urbană– documente strategice pentru politici urbane
  • Planuri de mobilitate urbană– pentru organizarea transportului
  • Planuri de regenerare urbană– pentru transformarea unor zone degradate

Prin urmare, PUG este doar o piesă dintr-un sistem mai larg de instrumente de planificare. Desigur, pot fi utilizate și alte instrumente de planificare teritorială, important e să fie creat mecanism viabil pentru planificare și control al terenurilor, suficient de clar și simplu de utilizat in așa mod, ca și funcționarii din autorități, și beneficiarii proiectelor să față față situației.

De ce este important acest proces.

Planificarea urbană influențează direct viața cotidiană a locuitorilor. De la locul unde pot fi construite locuințe sau școli, până la modul în care sunt organizate transportul, spațiile verzi sau zonele istorice, toate aceste decizii sunt rezultatul unor procese de planificare.

Un PUG bine elaborat poate contribui la:

  • dezvoltarea echilibrată a orașului
  • protecția patrimoniului și a mediului
  • organizarea infrastructurii și a transportului
  • crearea unor spații urbane de calitate

În același timp, aceste documente trebuie să fie rezultatul unui dialog între administrație, profesioniști și comunitate, deoarece orașul este un bun comun. Pentru asigurarea dialogului sunt prevăzute procedure speciale de consultări și avizări.

Ce urmează în această serie

Acest articol este doar o introducere. În articolele următoare vom explica pe rând:

  • cine sunt actorii procesului de planificare urbană
  • care este rolul autorităților publice
  • ce rol au profesioniștii (arhitecți, urbaniști, ingineri)
  • cum pot participa cetățenii la procesul de planificare
  • cum se elaborează concret un PUG

Scopul acestei serii este simplu: să facă urbanismul mai ușor de înțeles pentru publicul larg, deoarece un oraș funcționează mai bine atunci când locuitorii lui înțeleg regulile după care se dezvoltă. Va fi util pentru toți să mai studiem câte ceva, pentru a ne asigura, că putem să ne organizăm cu un process calitativ de consultări. Vă invit să facem acest exercițiu.

Citeste mai mult →