Acest text nu este neapărat pentru cei care au ajuns deja în consiliu și, după luni sau ani de mandat, încă nu au aflat diferența dintre deliberare și isterie, dintre control și hărțuire, dintre critică și calomnie, dintre puterea publică și teatrul personal. Pentru ei, s-ar putea să fie târziu: când cineva a confundat prea mult timp funcția cu microfonul, legea începe să-i pară o formalitate, iar procedura — o insultă. Textul de față este, mai curând, pentru cei care vor să ajungă într-o zi consilieri locali și ar merita să afle din timp că mandatul nu este un certificat de superioritate morală, nici permis de invazie prin primărie, ci o formă de serviciu public, sever reglementată și limitată de lege. În Republica Moldova, consiliile locale sunt autorități deliberative, iar primarii sunt autorități executive; asta este baza întregii discuții. 

Consilierul local nu este un personaj. Este o funcție

Legea privind statutul alesului local spune limpede că alesul local este persoană oficială și că, în exercitarea mandatului, se află în serviciul colectivității respective. Nu în serviciul nervilor săi, nu în serviciul contului de Facebook, nu în serviciul partidului până la caricatură, ci în serviciul comunității. Asta ar trebui să fie propoziția pe care orice consilier să o citească înainte de a deschide gura și, mai ales, înainte de a porni camera. 

De aici rezultă o realitate pe cât de simplă, pe atât de ignorată: consilierul local nu este ales ca să producă zilnic indignare la kilogram. El este ales ca să participe la luarea deciziilor privind problemele comunității, să lucreze în comisii, să înțeleagă proiecte, să propună soluții, să voteze și să răspundă pentru voturile sale. Legea îi dă instrumente reale. Când, în loc de muncă, el oferă doar grimase politice și rechizitorii fără finalitate, problema nu mai este lipsa de putere, ci lipsa de substanță. 

CMC nu este Parlamentul orașului

Una dintre marile autosugestii ale politicii locale este că un consiliu municipal ar fi un fel de legislativ local. Sună pompos și place enorm celor care au nevoie de solemnitate ca să-și ascundă confuzia. Numai că Constituția Republicii Moldova spune foarte clar că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Asta înseamnă că numai Parlamentul face legi în sens constituțional. Consiliul municipal nu face legi. El adoptă decizii și alte acte în limitele competenței date de lege. 

Diferența nu este cosmetică, ci fundamentală. O autoritate legislativă creează legea statului. O autoritate deliberativă discută, cântărește, decide și adoptă acte locale subordonate legii. CMC poate părea, în decor, un mini-parlament: ședințe, luări de cuvânt, voturi, gesturi largi. Dar juridic nu este un parlament. Este o autoritate deliberativă a administrației publice locale. Iar această nuanță taie, dintr-o singură mișcare, toate fanteziile de mic suveran local. 

Ce ar trebui să facă un consilier, înainte să explice tuturor ce ar trebui să facă alții.

Legea îi cere alesului local să contribuie la realizarea legilor și a altor acte normative, să participe la examinarea problemelor de interes local, să examineze petițiile cetățenilor, să îi primească în audiență și să participe, în condițiile legii, la controlul executării actelor normative și a deciziilor autorității deliberative. Regulamentul de funcționare a consiliilor mai adaugă și obligațiile mai puțin fotogenice: participarea la ședințe, munca în comisii, respectarea ordinii de zi și obligația de a vorbi la subiect. Această ultimă cerință, atât de modestă în formulare, ar putea salva ore întregi de spectacol steril. 

Un consilier serios, așadar, vine cu proiecte, amendamente, argumente și voturi asumate. Un consilier întâmplător vine cu suspine dramatice despre „dezastru”, cu predici despre morală și, eventual, cu meritul imaginar pentru lucrări pe care nu le-a conceput, nu le-a gestionat și, uneori, nici nu le-a înțeles. Când singura „realizare” pe care cineva o poate expune este apropierea oportunistă de o investiție a statului, făcută din bani publici, nu mai vorbim despre guvernare locală. Vorbim despre turism politic pe lângă bugetul statului. 

Controlul legal nu este descindere cu camera și însoțit cu public de galerie.

Aici ar trebui pus un semn luminos, vizibil și pentru cei din ultimul rând: legea nu spune că orice consilier poate intra oriunde îi place, când îi place, cum îi place, și să ia la întrebări funcționari ca într-un casting de vinovății. Legea spune altceva: consilierul participă la controlul executării legilor și a altor acte normative, inclusiv a deciziilor autorității deliberative, din însărcinarea consiliului sau a comisiei din care face parte. Accentul cade exact unde trebuie: din însărcinarea consiliului sau a comisiei. Nu din impulsul propriu. Nu din nevoia de conținut. Nu din reflexul de a deranja. 

Controlul, în sens legal și instituțional, presupune mandat, obiect, procedură și finalitate. Nu presupune intrări intempestive prin subdiviziuni, cu operatori după tine și cu un mic public de confirmare morală. Regulamentul-cadru al consiliilor lucrează cu logica ședințelor de comisie, a invitaților, a examinării oficiale și a rapoartelor. Acolo se cere explicație. Acolo se pun întrebări. Acolo se consemnează. Acolo se formulează concluzii. În afara acestui cadru, „controlul” începe să semene suspect de mult cu hărțuirea împachetată în virtute civică. 

Iar dacă se pretinde totuși o verificare serioasă, ea ar trebui să lase urme serioase: însărcinare, convocare, documente, audieri, proces-verbal, raport. Codul administrativ lucrează tocmai cu această logică procedurală: audierea și cercetarea se consemnează. Statul de drept nu funcționează prin invazii filmate și verdict spontan pe coridor. Funcționarii nu sunt bandiți la drumul mare doar fiindcă unui consilier i s-a năzărit să joace rolul anchetatorului. 

Funcționarii publici nu sunt recuzită pentru frustrările politice.

În administrația locală există o separație elementară de roluri. Consiliul deliberează. Primarul execută. Aparatul administrativ lucrează. Funcționarul public nu este trofeul consilierului și nici sacul lui de box. Dacă aleșii locali n-au înțeles nici până azi că un serviciu public trebuie să fie profesionist, stabil și funcțional, atunci poate tocmai de aceea unele ședințe și unele vizite prin direcții au ajuns să semene mai mult cu niște repetiții de scandal decât cu activitate publică. Faptul că ai fost ales nu îți dă dreptul să paralizezi oameni care muncesc, doar pentru că ți se pare că autoritatea se demonstrează cel mai bine când intri tare în camera sau cu tribuna in spate.

Consilierul are dreptul să ceară informații necesare exercitării mandatului. Dar acest drept nu este absolut. Chiar legea statutului alesului local prevede excepția informațiilor cu accesibilitate limitată. Asta înseamnă că nu există privilegiul de a smulge orice document, orice explicație, orice detaliu, la orice oră, doar pentru că cineva are legitimație și apetit pentru spectacol. Dreptul la informație nu este drept la asediu administrativ. 

Când sesizarea devine denigrare.

Un consilier are dreptul să sesizeze nereguli și să vorbească public despre suspiciuni. Până aici, nimic de contestat. Problema începe când suspiciunea este prezentată ca verdict, iar sesizarea — ca probă suficientă de vinovăție. Legea cu privire la libertatea de exprimare protejează exprimarea, inclusiv cea incomodă sau șocantă, dar în același timp apără onoarea, demnitatea și reputația profesională. Tot ea distinge între judecăți de valoare și afirmații de fapt și cere, pentru ca o judecată de valoare defăimătoare să fie protejată, un substrat factologic suficient. 

Cu alte cuvinte, nu orice etichetă urlată în conferință de presă se transformă prin magie în adevăr democratic. Nu orice „am auzit”, „ni s-a spus”, „am depus o plângere” sau „există un dosar” îți dă licență să lipești pe cineva pe un panou al corupților și să-l distribui pe rețele ca verdict ambulant. Într-un stat de drept, sesizarea pornește verificarea. Nu o încheie. Iar politicianul care sare peste probe, peste procedură și peste concluziile organelor competente nu face moralitate publică, ci stigmatizare cu ifose de justițiar. Așa, un fel de mahăr mărunt, care a obținut un microfon și o tribună.

Conferința de presă nu este act procedural de control. Panoul infamiei nu este raport de comisie. Iar filmarea cu acuzații înaintea probelor nu este transparență. Este doar o formă de violență simbolică împotriva reputației altuia, practicată de oameni care cer să fie tratați ca autoritate publică, dar se poartă, prea des, ca niște administratori de zvonuri cu mandat politic. 

Dacă există organe de control, nu inventezi un al doilea proces pe Facebook.

Când pe o speță există deja verificări ale CNA, procuraturii, ANI sau ale altor organe competente, administrația are dreptul să răspundă în limitele legii și să refuze divulgarea unor informații care ar putea afecta investigația sau procedura în curs. Legea privind accesul la informațiile de interes public permite limitarea accesului atunci când divulgarea poate prejudicia prevenirea sau descoperirea infracțiunilor, desfășurarea urmăririi penale ori a unei proceduri administrative sau judiciare. Asta nu înseamnă tăcere absolută, dar înseamnă că instituția nu este obligată să alimenteze un proces paralel de tribună și zvon. 

Formula corectă este simplă: pentru ceea ce ține de procedura aflată la organul competent, întrebați organul competent; pentru ceea ce este informație publică deținută de instituție și nu este acoperit de excepțiile legale, se răspunde în condițiile legii. Asta se numește ordine juridică, nu obstrucționare. Numai cine a confundat de tot controlul cu presiunea personală mai poate crede că o subdiviziune este obligată să se apere zilnic, la comandă politică, în timp ce verificările oficiale sunt în desfășurare. 

Consilierul nu este șeful primarului.

Aceasta este poate cea mai comică și cea mai obositoare iluzie din administrația locală: dacă faci parte din autoritatea deliberativă, atunci poți intra peste primar când vrei și îl poți pune să facă ce crezi tu că trebuie făcut. Numai că legea nu cunoaște această fantezie. Legea spune că autoritățile prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Asta înseamnă autorități distincte, cu roluri distincte. Nu șef și subaltern. Nu profesor și elev. Nu stăpân și executant personal. 

Primarul execută deciziile consiliului local, nu dispozițiile verbale ale fiecărui consilier care se simte, pentru câteva minute, monarh de sector. El conduce aparatul executiv și poartă responsabilitatea administrării lui. Consilierul poate cere informații, poate ridica subiecte în comisie, poate propune proiecte, poate critica, poate vota, poate controla în condițiile legii. Ceea ce nu poate face este să transforme această relație instituțională într-una de comandă personală. Când un consilier pretinde, când vrea sufletul lui, să dea buzna la primar ca să-i spună ce să facă „acum”, cum îl cheamă, să-l tragă la socoteală din perspectiva sectei de plimbători de tribună mobile, el nu își afirmă autoritatea. Își trădează neînțelegerea funcției. 

Concluzia pe care unii nu o vor citi, iar alții ar trebui s-o învețe pe de rost.

Un consilier local nu este legislator constituțional, nu este procuror, nu este director de direcție, nu este șeful primarului și nu este instanță de judecată cu cameră video și statiști care să-I bată din palme. El este membru al unei autorități deliberative, ales ca să reprezinte comunitatea, să participe la luarea deciziilor, să inițieze proiecte, să exercite controlul în forme legale și să răspundă în fața cetățenilor pentru ceea ce face. Restul — grimasa morală, panoul infamiei, descinderea teatrală, verdictul înainte de probă — ține de altceva. Nu de administrație publică. 

Pe scurt, pentru cei care încă mai au timp să înțeleagă: sesizarea este legitimă, denigrarea nu; controlul este legitim, descinderea nu; critica este legitimă, substituirea executivului nu; deliberarea este obligație, nu decor. Iar dacă aceste lucruri par complicate, poate tocmai de aceea unii ar trebui să învețe mai întâi ce este un mandat, înainte să mai ceară altul.

P.S. Desigur, sunt consilieri, care cunosc mai bine, decât am descris aici unele situații, cred că e cazul să se împartă cu aceste cunoștințe și cu cei care vin la primul job în consiliu, că e prăpăd…

Nu eram cu planuri să mă apuc de citit lecții consilierilor, avem noi cu ce ne ocupa. Dar clounadele interminabile din CMC nu se mai termină, dacă nu se pun consilierii pe învățat.