Svetlana Dogotaru

Despre consilierii care nu vin, ies din sală și apoi se prefac că n-au blocat nimic

Există o formă de iresponsabilitate politică mai comodă decât votul împotrivă: să nu vii. Sau să vii, dar să ieși exact când trebuie votat. Sau să rămâi în sală și să te abții cu aerul omului superior, care chipurile „nu e contra”, deși rezultatul e același — proiectul cade, ședința se rupe, instituția se blochează și orașul mai pierde o zi, o săptămână, o lună. Legea nu numește asta direct sabotaj. Dar descrie foarte clar ce este mandatul și cum trebuie să funcționeze consiliul. Iar din acea descriere rezultă limpede că blocarea deliberată a ședințelor nu este un exercițiu nobil de opoziție, ci o formă de neexecutare a muncii pentru care consilierii au fost aleși. 

Legea privind administrația publică locală spune fără echivoc: prezența consilierilor la ședința consiliului local este obligatorie. Tot aceeași lege spune că ședința este deliberativă numai dacă sunt prezenți majoritatea consilierilor aleși. Cu alte cuvinte, prezența nu este un gest de bunăvoință, ci o condiție legală a funcționării instituției. Când o fracțiune întreagă nu vine, sau iese exact înainte de vot, nu asistăm la o demonstrație de caracter, ci la folosirea absenței ca armă politică împotriva însăși funcționării consiliului. 

Aici trebuie spus foarte direct: consilierul nu este ales ca să decidă, după chef ori interes de grup, dacă va permite sau nu autorității publice să funcționeze. El este ales tocmai ca să participe la funcționarea ei. Regulamentul-cadru întărește asta și mai clar: consilierii sunt obligați să participe la lucrările consiliului și să-și înregistreze prezența, iar dacă nu pot veni, trebuie să anunțe din timp și să comunice motivele absenței. Asta înseamnă că legea pornește de la ideea de responsabilitate instituțională, nu de la dreptul de a face pe dispărutul strategic. 

Una dintre marile ipocrizii ale politicii locale este să distrugi ședința fără să votezi deschis împotrivă, apoi să te prezinți public drept om rezonabil. Numai că legea este mai puțin impresionabilă decât publicul. Dacă ședința nu mai are majoritatea consilierilor aleși, ea nu mai este deliberativă. Iar dacă nu mai este deliberativă, consiliul nu mai poate adopta decizii. Asta înseamnă că ieșirea demonstrativă din sală exact la vot este, în realitate, o metodă de blocaj. Nu-ți asumi formal respingerea, dar produci respingerea. Nu votezi „contra”, dar omori decizia. 

Legea mai arată ceva foarte util pentru înțelegerea gravității acestui joc. La prima ședință de constituire, dacă nici după convocări repetate nu se poate asigura prezența majorității consilierilor aleși, iar acest lucru se datorează absenței nemotivate, consiliul se consideră dizolvat de drept. Chiar dacă această regulă privește formal constituirea, ea spune enorm despre filozofia întregului sistem: legiuitorul nu tratează absența deliberată ca pe un capriciu politic simpatic, ci ca pe o cauză de paralizie instituțională de maximă gravitate. 

Așadar, când o fracțiune lipsește compact sau părăsește sala ca să rupă cvorumul, nu avem de-a face cu rafinament tactic, ci cu forma cea mai comodă de a sabota fără a-ți asuma pe față sabotajul. Este, în esență, greva de mandat a unor oameni plătiți politic și legitimați democratic tocmai ca să nu facă grevă de mandat. 

Când blochezi proiecte tehnice, nu faci opoziție. Doar încurci viața oamenilor.

Partea cea mai cinică a blocajului este că, foarte des, nu se blochează vreo mare bătălie ideologică, ci proiecte administrative de rutină, de conformare legală, de rezolvare a unor situații patrimoniale sau juridice concrete. Legea spune că, în realizarea competențelor sale, consiliul adoptă decizii cu votul majorității consilierilor prezenți, iar pentru anumite domenii-cheie — buget, administrarea bunurilor, taxe locale, planificarea dezvoltării și amenajării teritoriului — cu votul majorității consilierilor aleși. Asta înseamnă că, fără participare și fără asumarea votului, nu se blochează doar politica mare; se blochează și mecanica de bază a orașului. 

De aceea, când se torpilează ședințe pe proiecte care țin de validări juridice, de administrare curentă sau de rezolvarea unor drepturi concrete ale oamenilor, nu mai poți vorbi serios despre opoziție principială. Vorbești despre o formă de iresponsabilitate care lovește direct în cetățeanul care așteaptă de la autoritatea locală nu încă un episod de orgoliu politic, ci o decizie. Cu cât proiectul este mai tehnic și mai puțin spectaculos, cu atât blocajul este mai urât moral: pentru că nu mai poate fi ascuns nici măcar sub pretextul unei „mari lupte pentru oraș”. 

Abținerea: votul împotrivă cu mănuși

A doua mare ipocrizie locală este abținerea. Procedural, ea există și este prevăzută. Regulamentul-cadru recunoaște explicit cele trei opțiuni de vot: „pro”, „contra” și „abținut”. Președintele ședinței supune votului proiectele, asigură numărarea voturilor și anunță rezultatul, cu precizarea voturilor „pro”, „contra” și a abținerilor. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se consemnează în procesul-verbal, iar dacă se utilizează mijloace electronice, ele se publică și pe pagina web oficială a autorității. 

Numai că faptul că „abținut” există ca buton nu înseamnă că este o poziție fără consecințe. Legea spune că deciziile consiliului local se adoptă cu votul majorității consilierilor prezenți, iar în anumite materii cu votul majorității consilierilor aleși. Abținerea nu adaugă voturi favorabile. Ea nu ajută proiectul să atingă majoritatea necesară. Prin urmare, în foarte multe cazuri, abținerea are același efect practic cu votul împotrivă: proiectul nu trece. Așadar, abținerea nu este neapărat neutralitate. De multe ori este doar votul împotrivă cu fața spălată. 

De aceea formula sinceră ar trebui să fie alta: nu „eu nu sunt contra”, ci „eu aleg să nu ofer votul necesar adoptării”. Matematic, asta este realitatea. Restul este cosmetica morală a unui om care vrea și să blocheze, și să pară bun la suflet. Este politica locală în varianta ei cea mai ipocrită: nu-ți asumi respingerea, dar te bucuri de ea. 

Există și abținere legitimă. Dar e mult mai îngustă decât cred unii.

Ca să fim corecți, există situații în care consilierul chiar nu trebuie să voteze. Legea nr. 436/2006 prevede limitarea dreptului de vot în caz de conflict de interese: consilierul poate fi prezent la ședință, dar nu participă la adoptarea deciziilor atunci când el, soțul sau soția, copiii ori părinții au interes patrimonial în problema supusă dezbaterii, când este conducător sau membru în organele de conducere ale entității vizate de decizie ori în alte situații de incompatibilitate prevăzute de lege. În aceste cazuri, neparticiparea la vot nu este eschivă, ci obligație legală. 

Aici este singura abținere cu adevărat respectabilă: cea cerută de lege pentru a preveni votul interesat. În rest, când nu există conflict de interese, nu există nici această aură falsă a purității. Dacă te abții deși știi că proiectul cade fără votul tău, atunci trebuie spus pe nume: nu te-ai situat deasupra conflictului, ci deasupra răspunderii. 

Pe cine păcălește abținerea?

În primul rând, încearcă să păcălească publicul, pentru că sună mai blând decât „contra”. Sună prudent, decent, superior. Dar administrația nu funcționează pe baza nuanțelor de imagine ale consilierului, ci pe baza voturilor efective. Dacă proiectul avea nevoie de voturi favorabile și nu le-a primit pentru că un grup de consilieri s-a abținut, atunci acea abținere a contribuit la blocarea lui. Cetățeanul afectat de neadoptarea deciziei nu are niciun beneficiu din faptul că blocajul s-a produs într-un ton mai catifelat. 

În al doilea rând, abținerea încearcă să păcălească memoria publică. Peste câteva luni sau câțiva ani, același consilier va spune, foarte probabil, că el „nu a votat împotrivă”. Formal, poate avea dreptate. Substanțial, nu. Pentru că într-o autoritate deliberativă contează dacă ai contribuit la adoptarea unei soluții sau la căderea ei. Iar dacă te-ai abținut într-un moment în care proiectul depindea de votul tău, atunci, din punct de vedere funcțional, ai lucrat pentru blocaj. 

Procedura de vot nu există ca să dea decor democrației, ci ca să lase urme

Regulamentul-cadru mai spune ceva foarte important: în procesul-verbal al ședinței se consemnează expres numărul de voturi și modul în care au votat consilierii pe fracțiuni, alianțe, blocuri sau ca independenți. Asta înseamnă că votul nu este doar un gest de atmosferă; el trebuie să lase urme oficiale, verificabile. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se arhivează electronic. Totul arată că legea vrea trasabilitate, nu ceață. Răspundere, nu mimă. 

De aceea, absența strategică, ieșirea din sală și abținerea calculată nu sunt mici șmecherii procedurale fără importanță. Ele sunt exact modul în care un mandat poate fi folosit împotriva rostului pentru care a fost dat. Pentru că mandatul consilierului nu este să inventeze tehnici de a nu decide, ci să participe la luarea deciziilor în numele comunității. 

Ce ar trebui spus simplu și tare

Prezența la ședință nu este o favoare pe care consilierul o face orașului. Este munca lui. Ruperea cvorumului nu este rafinament politic, ci SABOTAJ elegant. Abținerea nu este întotdeauna neutralitate; foarte des este doar împotrivirea care și-a pus mănuși. Iar singura abținere cu adevărat onorabilă este cea cerută de lege, în conflict de interese, nu cea folosită ca să blochezi fără să ți se lipească eticheta de blocator. 

Pe scurt: un consilier care nu vine, iese din sală sau se abține tactic nu poate pretinde că „nu a făcut nimic rău” doar pentru că nu a votat contra. În administrația publică locală, și lipsa de vot poate fi o formă de vot. Și uneori este cea mai comodă formă de a torpila totul, păstrându-ți obrazul aparent curat. Numai că instituțiile nu se conduc cu aparențe curate. Se conduc cu prezență, cvorum și vot asumat.

Și nici locuitorii orașului nu sunt chiar naivil le înțeleg pe toate, deci văd și „eleganța„ sabotajului, foarte clar.