Archives

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 8. Centrul Urban de Planificare Chișinău

Chișinăul are nevoie de o instituție care să nu lase PUG-ul să ajungă document de bibliotecă. Nu este despre „încă o structură în Primărie”, ci despre capacitatea instituțională de a planifica și administra dezvoltarea orașului pe termen lung.

Cine se ocupă de planificarea teritorială în Chișinău?

Există o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem acum, în plin proces de reactualizare a Planului Urbanistic General al municipiului Chișinău: Cine se ocupă de planificarea teritorială a orașului? Nu cine semnează documentele. Nu cine emite certificate de urbanism sau autorizații de construire. Nu cine gestionează, la un moment dat, un contract pentru elaborarea unui PUG. Ci cine are, instituțional, responsabilitatea permanentă de a gândi orașul, de a urmări cum se schimbă, de a administra documentațiile urbanistice, de a monitoriza implementarea lor și de a transforma prevederile planurilor în proiecte și acțiuni concrete?

Este o diferență importantă. Pentru că un oraș nu se planifică doar atunci când se elaborează PUG-ul. Și aceste întrebări nu sunt pentru a nega tot ce se întâmplă. Dar ni le punem, pentru că ne dorim să construim sisteme viabile.

PUG-ul nu este doar o hartă cu zone colorate pe coduri.

Uneori, despre PUG se vorbește ca despre un document care stabilește unde construim locuințe, unde avem comerț, industrie, spații verzi, drumuri și infrastructură. S-au învățat toți să calculeze POT și CUT, și s-au înmulțit experți autodidacți.

Este mult prea puțin. PUG-ul este, în esență, documentul prin care orașul își formulează viziunea de dezvoltare, stabilește obiectivele și direcțiile strategice, organizează teritoriul și creează cadrul pentru dezvoltarea ulterioară.În termeni simpli, putem vorbi despre două mari dimensiuni ale PUG-ului.

Prima este componenta directoare – cea care spune încotro trebuie să meargă orașul. Aici intră viziunea de dezvoltare, obiectivele strategice, prioritățile, marile sisteme teritoriale, infrastructurile necesare, proiectele și acțiunile care trebuie realizate pentru ca această viziune să nu rămână doar o frumoasă formulare în document. Un plan serios trebuie să spună nu doar ce vrem, ci și ce trebuie făcut, în ce ordine, în ce termen, de cine și cu ce resurse.

A doua este componenta reglementatoare – cea care transformă direcțiile de dezvoltare în reguli aplicabile teritoriului: zonificare, utilizarea terenurilor, regimul de construire, indicatori urbanistici, infrastructură, protecția anumitor teritorii și alte condiții care stau ulterior la baza deciziilor urbanistice și a documentelor permisive. Această parte este, într-adevăr, mai vizibilă în activitatea cotidiană a administrației. Există proceduri, competențe, certificate de urbanism, autorizații și alte instrumente reglementate de legislație.

Dar aici apare o problemă. Este mult mai ușor să administrezi regula decât să administrezi dezvoltarea orașului. Iar Chișinăul are nevoie de ambele. 

Elaborarea PUG-ului este doar începutul. Actualizarea PUG-ului e tot un început, in acest caz – de perioadă. Un PUG nu apare într-o lună și nici nu poate fi administrat de o echipă care se ocupă, în paralel, de zeci de alte probleme. Este nevoie de studii de fundamentare, analiză teritorială, demografie, economie, mobilitate, infrastructură, mediu, patrimoniu, spații verzi, utilități, locuire, dezvoltare socială, proprietate funciară, GIS, modelare și multe alte domenii.

Actualizarea PUG Chișinău 2040 trece exact printr-un asemenea proces multidisciplinar. Platforma oficială a proiectului (pug2040.chisinau.md) indică succesiv studiile de fundamentare, conceptul, PUG-ul, Regulamentul Local de Urbanism, evaluarea strategică de mediu și aprobarea de către Consiliul Municipal. Dar după elaborare urmează avizarea. Urmează consultarea. Urmează aprobarea.

Și apoi?

Apoi începe partea cea mai importantă: implementarea. Pentru că dacă după aprobarea PUG-ului nu există o structură care să urmărească implementarea lui, să monitorizeze indicatorii, să actualizeze datele, să urmărească proiectele și să propună intervenții, riscăm să repetăm exact experiența pe care o avem deja.

Lecția PUG 2007.

PUG-ul aprobat în 2007 a avut prevederi directoare și un plan de acțiuni. Problema este că foarte multe dintre acestea nu au fost implementate. Nu pentru că documentul ar fi fost neapărat lipsit de idei. Ci pentru că orașul nu și-a creat capacitatea instituțională necesară pentru administrarea și implementarea lui. Aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care trebuie să o învățăm acum.

PUG-ul Chișinăului a fost aprobat, Regulamentul Local de Urbanism a fost aprobat ulterior, dar entitățile necesare administrării și implementării planului de acțiuni nu au fost create, iar proiectele prevăzute nu au avut mecanismele necesare pentru a fi transformate în realitate.

Și atunci s-a întâmplat ceea ce era aproape inevitabil. Când planul general nu mai răspundea realității, orașul a început să reacționeze punctual. PUZ-uri pentru anumite teritorii. Decizii pentru anumite parcele. Intervenții sectoriale. Excepții. Coordonări. Soluții de moment. Iar când fiecare soluție de moment are propria logică, rezultatul nu mai poate fi o strategie coerentă de dezvoltare a întregului oraș. In același timp, nu putem opri viața in oraș, până nu se aprobă un nou PUG.

De ce DGAURF nu poate face totul?

În prezent, DGAURF este instituția care are în responsabilitate domeniul urbanismului și este desemnată beneficiar al lucrărilor de reactualizare a PUG. Este firesc. Este correct să fie implicată DGAURF. Dar trebuie să distingem între responsabilitatea administrației pentru PUG și capacitatea instituțională necesară pentru a administra permanent planificarea urbană a unui oraș de dimensiunea Chișinăului. DGAURF nu poate fi, simultan, și autoritate care gestionează zilnic documentele urbanistice, și administrație funciară, și structură de autorizare, și coordonator al zecilor de PUZ-uri și PUD-uri, și beneficiar al PUG-ului, și centru de cercetare urbană, și monitor al implementării, și structură de gestionare a bazei de date urbane.

PUG-ul este un document extracomplex. El nu poate și nici nu ar trebui făcut doar de arhitecți și urbaniști. Are nevoie de economiști, demografi, specialiști în transport, infrastructură, mediu, patrimoniu, geografie, GIS, administrație publică, finanțe, juridic, date și modelare.

Și, mai ales, are nevoie de continuitate. De aceea, soluția logică este să existe o entitate specializată pentru planificarea urbană și teritorială a municipiului.

De aici apare necesitatea Centrului Urban de Planificare.

Înțelegerea acestei probleme există deja în administrația municipală. Prin Dispoziția primarului general a fost constituit Centrul Urban de Planificare Chișinău (CUPC), ca grup local de coordonare a procesului de reactualizare a PUG și ca mecanism de monitorizare tehnico-metodologică. Nu este încă o entitate juridică distinctă. Și nici nu trebuie confundat cu o asemenea entitate. Este, mai degrabă, un prim pas instituțional.

Ideea este importantă tocmai pentru că aduce în jurul PUG-ului nu doar DGAURF, ci și reprezentanți ai administrației, consilieri municipali, instituții publice, mediul profesional, cercetarea și societatea civilă.

Dispoziția prevede inclusiv contractarea unui consultant tehnic extern care să analizeze etapele intermediare și livrabilele, să formuleze opinii tehnice independente, să participe la ședințele grupului și să asigure secretariatul tehnic. Asta înseamnă că încercăm să construim, chiar din timpul elaborării PUG-ului, un mecanism de administrare a procesului. Iar ulterior acest mecanism trebuie să poată evolua într-o structură permanentă.

Un pas și mai important: de la consultare la capacitate permanentă.

În 2026 avem și un alt instrument: Grupul de supraveghere a procesului de reactualizare a PUG. Acesta are o componență multidisciplinară și urmărește inclusiv informarea și consultarea publică, respectarea cadrului legal și metodologic, examinarea documentelor și cooperarea dintre administrație, elaborator, instituții, profesioniști și societatea civilă. Este exact logica recomandată și de noul cadru privind informarea și consultarea publică în urbanism, stabilit prin HG nr. 310/2025.

Dar trebuie să înțelegem ceva: grupurile de lucru sunt instrumente ale procesului. Nu pot înlocui instituția care trebuie să administreze permanent procesul de planificare. Iar această diferență este esențială.

De aceea, în paralel cu elaborarea PUG-ului și cu consultările publice, trebuie să discutăm și despre viitorul Centrului Urban de Planificare Chișinău. Nu peste doi ani. Nu după ce PUG-ul va fi aprobat. Ci acum.

Cum ar trebui să arate?

Nu putem pretinde că avem deja răspunsul perfect. Dimpotrivă. Ideea trebuie discutată. Dar, în viziunea noastă, o asemenea entitate ar trebui să aibă competențe pe întregul ciclu al planificării:

date → analiză → planificare → elaborare documentații → consultare → coordonare → monitorizare → implementare → evaluare → actualizare.

Ar trebui să gestioneze nu doar PUG-ul, ci și relația lui cu PUZ-urile, PUD-urile, PMUD, documentațiile teritoriale, planurile sectoriale și alte documente relevante. Și, foarte important, să urmărească planurile de acțiuni. Pentru că o administrație care elaborează un plan fără să urmărească implementarea lui face, în cel mai bun caz, un exercițiu de proiectare. Orașul are nevoie de mai mult. Are nevoie de management urban.

PUG dinamic înseamnă și instituție dinamică.

Aici ajungem la ideea de PUG dinamic. Am scris despre ea încă în 2023 (vezi articolele cu denumirea PUG dinamic): un PUG modern nu poate fi doar un document static, elaborat pe baza unor date colectate la un anumit moment și apoi lăsat să îmbătrânească până la următoarea actualizare. El trebuie să fie susținut de baze de date dinamice, GIS, instrumente de analiză, modelare și monitorizare permanentă.

Dar există o concluzie pe care poate nu am formulat-o suficient de apăsat atunci:

Nu poți avea PUG dinamic fără o instituție dinamică.

Nu poți actualiza datele dacă nimeni nu are această atribuție.

Nu poți monitoriza dezvoltarea dacă nimeni nu este responsabil.

Nu poți urmări planul de acțiuni dacă nimeni nu are indicatori și buget.

Nu poți face planificare bazată pe date dacă datele sunt împrăștiate prin sertarele diferitelor direcții.

Și nu poți cere continuitate dacă instituționalizarea procesului se face doar atunci când apare următorul PUG.

Orașul nu se oprește între două PUG-uri. De ce ar trebui să se oprească planificarea?

Și alte orașe lucrează astfel.

Nu este o idee exotică.

În Singapore, de exemplu, Urban Redevelopment Authority lucrează cu un sistem de planificare în mai multe orizonturi: planificarea pe termen lung este tradusă în Master Plan, iar acesta este revizuit periodic și susținut de planuri specializate. Planificarea este tratată ca un ciclu continuu, nu ca un proiect care se termină odată cu aprobarea documentului.

La Viena, planul strategic de dezvoltare este completat de concepte sectoriale specializate pentru mobilitate, spații verzi și publice, clădiri înalte, structură policentrică etc., care duc obiectivele strategice spre implementare.

În Los Angeles, programele de implementare ale planului general includ explicit elaborarea și modificarea planurilor, studii, investiții de capital, coordonare interinstituțională și modificarea procedurilor administrative. Cu alte cuvinte, implementarea planului este tratată ca o activitate administrativă în sine.

Aceste exemple nu trebuie copiate mecanic. Da, nu suntem nici Singapore, nici Viena, dar va trebui să ne mobilizăm să avem propriul nostru parcurs, pe măsura capacităților noastre, dar la fel de inteligent. Dar exemplele demonstrează un principiu simplu: planificarea urbană serioasă are nevoie de capacitate instituțională permanentă.

Iar aici apare rolul Consiliului Municipal. Consilierul de azi este obligat să cunoască ce este planificare.

Dacă ajungem la concluzia că Chișinăul are nevoie de o asemenea entitate, ea nu poate exista doar prin voința executivului.

Va fi nevoie de o decizie a Consiliului Municipal.

Va trebui aprobată structura.

Vor trebui aprobate atribuțiile.

Vor trebui prevăzute posturile.

Și, mai ales, va trebui prevăzută finanțarea.

Pentru că există o tentație foarte moldovenească de a spune: „să mai creăm o structură, dar fără cheltuieli suplimentare”.

Nu funcționează.

Un centru de planificare urbană fără specialiști, fără date, fără tehnologie și fără buget ar fi doar o altă denumire frumoasă pe organigramă.

Să discutăm acum, nu după ce vom constata din nou problema.

De aceea cred că subiectul Centrului Urban de Planificare Chișinău îl punem pe masa consultărilor publice în paralel cu elaborarea PUG-ului.

Poate există o soluție mai bună. Poate cineva vede o altă formulă instituțională. Poate trebuie separată funcția de planificare de cea de implementare. Poate trebuie construită o instituție municipală nouă sau reorganizată una existentă. Acestea sunt întrebări legitime.

Important este să nu repetăm greșeala. PUG 2007 ne-a arătat ce se întâmplă când elaborăm un plan și nu construim mecanismul care trebuie să-l ducă în viața reală. Nu ne dorim să elaborăm PUG 2040 pentru a avea, peste 15 ani, un nou articol despre de ce nu a fost implementat.

De această dată trebuie construim nu doar documentul. Construim și modelul de capacitare a orașului de a-l administra. Pentru că PUG-ul nu este destinația. Este instrumentul. Iar planificarea urbană nu începe și nu se termină odată cu aprobarea lui.

Orașul se planifică în fiecare zi. Iar dacă vrem un PUG dinamic, trebuie să avem și o administrație capabilă să gândească dinamic, să urmărească permanent ce se întâmplă în oraș și să intervină atunci când realitatea se schimbă.

Altfel, să avem din nou un plan foarte bun. Și un oraș care merge în altă direcție.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez urbanistic 5

Consultarea publică – locul unde opiniile devin soluții

 

 

 

 

Una dintre cele mai răspândite afirmații pe care le întâlnesc în spațiul public este că„Primăria nu are viziune”,„nu există PUG”,„nu există programe de dezvoltare”. De regulă, aceste concluzii sunt rostite cu multă convingere și foarte puține argumente.

Realitatea este însă alta.

Viziunea unui oraș nu se inventează într-un cabinet și nici nu se construiește din sloganuri electorale sau comentarii pe Facebook. Ea se fundamentează pe cercetare, analize, scenarii de dezvoltare și, foarte important, pe consultare publică.

Tocmai de aceea, noul Cod al Urbanismului și al Construcțiilor, împreună cu noul Regulament privind consultarea documentației de amenajare a teritoriului și urbanism, tratează consultarea publică drept o etapă esențială a elaborării Planului Urbanistic General. Și nu doar o etapă, ci acțiune care are trasabilitate pe toată durata elaborării documentului, ca locuitorii orașului să poată influența lucrurile cât mai eficient.

Pe 5 august am desfășurat prima rundă de consultări publice, la Pretura sectorului Centru. Sala a fost arhiplină. Au participat locuitori ai municipiului, reprezentanți ai ministerelor și agențiilor, mediul academic, specialiști din domenii conexe sectorul asociativ, și alte persoane interesate. Au fost analizate primele două studii elaborate în cadrul PUG.

Acesta este, de fapt, scopul consultărilor: fiecare studiu trebuie să ajungă la cea mai bună formă posibilă. Cercetările trebuie completate cu toate informațiile relevante existente, analizele trebuie consolidate, iar scenariile de dezvoltare trebuie verificate și îmbunătățite prin contribuția celor care cunosc domeniul.

Dar consultările nu înseamnă doar verificarea unor studii. Ele sunt momentul în care se poate influența, cu argumente, viitorul orașului.

Dacă considerați că un anumit domeniu este insuficient abordat, dacă aveți o altă viziune privind mobilitatea, patrimoniul, locuirea, dezvoltarea economică, infrastructura verde, serviciile publice sau extinderea orașului, acum este momentul să formulați propuneri. Structurat. Argumentat. Cu soluții. Asta se referă și la consilierii locali, care fac alegații interminabile la capitolul „urbanism„.  Anume platforma de consultări este locul, unde se vine mai puțin cu politica de partid și mai mult cu soluții concrete pentru îmbunătățirea politicilor de dezvoltare a orașului, propuneri făcute la timp, justificate, ca acestea să fie examinate în cadrul procedurilor de lucru, de către specialiști-executori, dar și trecute prin filtrul consultărilor. Nu cu învinuiri sterile, nu cu etichetări, dar cu propuneri concrete de o maturitate care să poată fi susținute profesionist și ulterior prin decizi de aprobare a documentelor în CMC.  

Și aici aș face o invitație aparte.

Celor care de ani întregi explică zilnic pe rețelele sociale cum ar trebui administrat Chișinăul.

Celor care deja se văd primari.

Celor care deja își construiesc echipe electorale, fie în municipiu, fie în suburbii.

Acesta este momentul perfect să demonstrați că proiectul vostru pentru Chișinău este mai mult decât un slogan. Acesta este momentul să demonstrați că publicațiile pe care le faceți costă mai mult decât frustrări infantile.

Planul Urbanistic General este organizat pe capitole și domenii. Fiecare dintre ele poate primi propuneri concrete, argumentate și asumate. Dacă sunteți convinși că aveți soluții mai bune, introduceți-le în acest proces. Veți convinge mult mai mult electoratul prin idei bine fundamentate decât prin încă o postare despre cât de rău este actualul primar sau despre cum nu vă plac PUZ-urile , poate nu aveți suficientă capacitate să le studiați și să le înțelegeți.

Până la urmă, este ușor să promiți un oraș mai bun. Mai dificil este să scrii, punctual, ce trebuie schimbat și de ce. Cu argumente clare. Cu integrarea propunerilor în sistemul complex al documentelor de planificare. Fără fanatismul de a stopa totul. Respectând interesele tuturor. Păstrând decența în comunicare.  

Iar dacă într-o zi veți ajunge să conduceți orașul, aceste propuneri vor deveni propriile dumneavoastră angajamente. Nu simple lozinci de campanie, ci soluții deja discutate public și integrate într-un document strategic.

În urbanism există o diferență foarte clară între critică și contribuție.

Critica spune că ceva este greșit.

Contribuția explică ce trebuie făcut, cum trebuie făcut și de ce este mai bine așa.

Orașele nu se dezvoltă din aplauze și nici din huiduieli. Ele se dezvoltă din idei bune, muncă serioasă și dialog profesionist.

De aceea, îi invit pe toți cei interesați de viitorul Chișinăului să participe la consultările publice. Să lăsăm deoparte reflexul confruntării politice, frustrările proprii și să folosim această oportunitate pentru ceea ce este ea în esență: un exercițiu de construcție a viitorului orașului.

Pentru că aceste documente nu sunt ale primarului.

Nu sunt ale arhitectului-șef.

Nu sunt ale unei administrații și nici ale unui partid.

Ele aparțin Chișinăului.

Iar peste 10, 20 sau 30 de ani nimeni nu va întreba cine era primar sau architect-șef în 2026. Dar toți vom trăi în orașul pe care îl proiectăm astăzi.
 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

STATUL NU POATE FI GUVERNAT ÎN REGIM DE OUTSORCING

Cheltuim tot mai mult pentru expertiză. Poate că a venit timpul să investim mai mult în instituțiile care ar trebui să o producă și să o valorifice din interior. Ce facem? Cum îi încurajăm pe cei mai buni experți să intre în instituțiile publice, să ocupe funcții oficiale, să semneze, să decidă și să răspundă pentru consecințele politicilor pe care astăzi doar le recomandă? Pentru că autoritatea fără răspundere și răspunderea fără autoritate nu pot produce instituții puternice.

În ultimii ani, s-a împământenit aproape fără să observăm o idee care pare firească: pentru ca administrația publică să fie modernă, ea trebuie să lucreze cât mai mult cu experți, consultanți, organizații internaționale, mediul academic și societatea civilă. Premisa este corectă. Niciun stat contemporan nu poate pretinde că deține, exclusiv în interiorul instituțiilor sale, întreaga expertiză necesară pentru a răspunde unor provocări din ce în ce mai complexe – de la schimbările climatice și transformarea digitală până la mobilitate urbană, infrastructură, locuire sau securitate energetică.

Problema nu este colaborarea cu expertiza externă. Problema apare atunci când colaborarea este confundată cu substituirea.

Există o diferență fundamentală între un stat care utilizează expertiza și un stat care începe să depindă de ea. În primul caz, expertiza completează capacitatea instituțională. În al doilea, ajunge să o înlocuiască. Iar aceasta nu mai este modernizare administrativă, ci o formă discretă de slăbire a instituțiilor.

Statul nu poate fi guvernat în regim de outsourcing.

Poți externaliza un studiu geotehnic. Poți externaliza dezvoltarea unui soft. Poți contracta proiectare, audit, cercetare, expertiză de nișă sau consultanță metodologică. Toate acestea sunt instrumente legitime ale unei administrații moderne.

Dar nu poți externaliza DISCERNĂMÂNTUL INSTITUȚIONAL.

Nu poți externaliza capacitatea de a defini interesul public. Nu poți externaliza responsabilitatea deciziei. Nu poți externaliza memoria administrativă, înțelegerea contextului local sau asumarea consecințelor unei politici publice.

În momentul în care ministerul, primăria sau agenția publică încetează să mai producă propria analiză și ajunge doar să compare opiniile consultanților, instituția nu mai este autorul politicii publice. Devine administratorul unor documente elaborate de alții.

Formal, decizia îi aparține în continuare.

În realitate, centrul de greutate al procesului decizional s-a mutat în afara instituției.

Aceasta este una dintre cele mai puțin discutate vulnerabilități ale administrației contemporane.

Sprijinul extern a avut și continuă să aibă o contribuție importantă în modernizarea administrației. Ar fi incorect să ignorăm rolul organizațiilor internaționale, al instituțiilor financiare, al universităților, al consultanților sau al societății civile. Numeroase reforme au fost accelerate datorită acestor parteneriate. Au fost introduse metodologii noi, standarde profesionale, practici internaționale și resurse pe care administrația nu le-ar fi putut mobiliza singură.

Însă orice instrument util poate produce efecte nedorite atunci când este folosit fără măsură.

Expertiza externă trebuie să consolideze administrația, nu să creeze dependență de ea.

Din păcate, uneori se întâmplă exact invers. Instituțiile încep să aștepte soluțiile din exterior. Analizele sunt comandate aproape exclusiv consultanților. Strategiile sunt redactate în afara administrației. Evaluările sunt realizate de echipe care, odată cu încheierea proiectului, dispar. Cunoașterea acumulată pleacă împreună cu ele.

Instituția rămâne cu raportul.

Nu și cu capacitatea de a reproduce procesul prin propriile forțe.

Adevărata valoare a expertizei externe nu constă în documentul livrat, ci în competența care rămâne în administrație după plecarea consultantului.

Dacă funcționarii înțeleg metodologia, pot actualiza analiza, pot explica raționamentul și pot continua munca fără sprijin extern, investiția și-a atins scopul.

Dacă singurul rezultat este un raport elegant arhivat într-un server, proiectul poate fi încheiat administrativ, dar este un eșec instituțional.

Întrebarea esențială nu este dacă statul trebuie să colaboreze cu experți.

Răspunsul este evident: da.

Întrebarea adevărată este alta.

Cine rămâne autorul deciziei?

Cine formulează problema?

Cine stabilește interesul public?

Cine verifică ipotezele?

Cine adaptează recomandările la realitatea locală?

Cine răspunde pentru consecințe?

Numai instituția publică poate face toate acestea în mod legitim.

Expertul poate recomanda.

Consultantul poate analiza.

Organizația internațională poate finanța.

Universitatea poate cerceta.

Societatea civilă poate semnala probleme.

Dar numai autoritatea publică poate decide în numele cetățenilor.

Această distincție nu este una teoretică.

Ea reprezintă fundamentul responsabilității democratice.

În domenii precum urbanismul, infrastructura, patrimoniul, locuirea, educația, sănătatea sau protecția mediului, recomandările tehnice nu sunt niciodată pur tehnice.

Ele redistribuie resurse.

Influențează drepturi de proprietate.

Modifică priorități bugetare.

Afectează comunități întregi.

Din acest motiv, nicio instituție nu își poate permite să adopte soluții doar pentru că „așa au recomandat experții”.

Expertul poate avea dreptate.

Dar instituția trebuie să înțeleagă de ce.

Expertul poate greși.

Instituția trebuie să poată observa acest lucru.

Expertul poate propune o soluție excelentă într-un anumit context și complet nepotrivită într-altul.

Instituția trebuie să distingă între model și realitate.

Această capacitate de evaluare critică reprezintă adevărata maturitate administrativă.

 

În autoritățile publice există funcționari care nu pot semna un act administrativ fără să răspundă personal pentru el.

Ei își asumă avize, autorizații, certificate, dispoziții, procese-verbale și decizii într-un cadru juridic riguros, unde fiecare semnătură poate produce consecințe disciplinare, contravenționale, civile sau chiar penale.

În același timp, în jurul lor gravitează experți și consultanți care formulează recomandări cu impact major asupra politicilor publice, fără a purta același tip de răspundere.

Este o constatare privind distribuirea responsabilității.

Nu este firesc ca raționamentul să se deplaseze în exterior, iar răspunderea să rămână exclusiv în interiorul instituției.

Funcționarul semnează.

Consultantul pleacă.

Instituția răspunde.

Proiectul se încheie.

Comunitatea suportă efectele.

Această separare dintre influență și responsabilitate este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale guvernării moderne.

 

Se vorbește frecvent despre lipsa resurselor financiare și despre deficitul de personal din administrație.

Sunt probleme reale.

Dar există o întrebare și mai importantă.

Mai produce statul propria expertiză?

Mai este administrația un centru de competență sau doar o platformă de implementare a unor soluții concepute în exterior?

Un stat devine cu adevărat slab nu atunci când are puțini bani, ci atunci când nu mai poate defini singur o problemă, nu mai poate redacta o politică publică fără consultanți și nu mai poate evalua critic recomandările primite.

Aceasta nu este lipsă de finanțare.

Este pierderea autonomiei intelectuale. Regretabil, dar fix acest fenomen se constată.

 

Orice instituție funcționează pe baza unei memorii profesionale.

Nu doar arhivele sunt importante.

Ci experiența acumulată.

Greșelile care nu trebuie repetate.

Jurisprudența administrativă.

Relațiile instituționale.

Înțelegerea contextului local.

Această memorie nu poate fi cumpărată prin contract de expertiză.

Ea se construiește în timp și se pierde surprinzător de repede atunci când instituția devine doar beneficiar al expertizei produse în altă parte.

Există o diferență esențială între a cumpăra un studiu și a construi o capacitate instituțională.

Prima este o achiziție.

A doua este o investiție.

Doar cea din urmă produce dezvoltare, dar din prima se cumpără „jucării„ moderne și scumpe, pe care nu le poți utiliza.

 

În ultimele două decenii, Republica Moldova a beneficiat de un sprijin extern considerabil.

Uniunea Europeană, instituțiile financiare internaționale, agențiile ONU și numeroși parteneri de dezvoltare au investit resurse importante în consolidarea administrației publice.

Aceste contribuții trebuie apreciate.

Dar tocmai pentru că sunt atât de valoroase, ele trebuie evaluate după criteriul corect.

Nu prin numărul proiectelor implementate.

Nu prin valoarea granturilor atrase.

Nu prin numărul strategiilor elaborate.

Ci printr-o întrebare simplă:

Este instituția mai capabilă astăzi decât era înainte de proiect?

Dacă răspunsul este afirmativ, investiția și-a atins scopul.

Dacă aceeași instituție are nevoie peste câțiva ani de aceeași expertiză pentru aceeași problemă, atunci am finanțat activitate scumpă, nu capacitate.

 

E o situație, când în jurul administrației apar uneori structuri paralele.

Analiza se face într-o parte.

Politica publică se redactează în alta.

Monitorizarea aparține altui proiect.

Evaluarea este externalizată unei alte echipe.

Instituția publică rămâne coordonatorul formal al unui proces pe care îl controlează din ce în ce mai puțin. Coordonator, dar fără capacitate de discernământ.

Această fragmentare nu afectează doar eficiența administrativă.

Ea afectează responsabilitatea democratică.

Cetățeanului îi devine tot mai greu să înțeleagă cine răspunde pentru o politică publică.

Consultantul spune că a oferit doar recomandări.

Proiectul afirmă că implementarea aparține beneficiarului.

Beneficiarul invocă metodologia proiectului.

Finanțatorul amintește că decizia aparține autorităților naționale.

Formal, fiecare are dreptate.

Practic, responsabilitatea se diluează.

Iar acolo unde responsabilitatea se diluează, încrederea publică începe să dispară.

 

O administrație matură nu trebuie să aleagă între izolare și dependență.

Aceasta este o falsă alternativă.

Instituțiile au nevoie de parteneri.

Au nevoie de expertiză.

Au nevoie de finanțare.

Dar trebuie să rămână autorii deciziilor.

Modernizarea administrației nu înseamnă să înlocuiești funcționarul cu consultantul.

Înseamnă să creezi funcționari suficient de competenți încât să poată lucra de la egal la egal cu cei mai buni consultanți.

Expertul aduce cunoaștere.

Instituția produce decizia legitimă.

Primul oferă opțiuni.

A doua stabilește direcția.

Primul contribuie.

A doua răspunde.

Numai această delimitare poate face cooperarea sănătoasă.

 

În același timp, trebuie să discutăm mai serios despre responsabilitatea celor care influențează politicile publice.

Influența este, la rândul ei, o formă de putere.

Nu doar semnătura de pe ultimul act administrativ reprezintă exercițiul puterii.

Putere înseamnă și definirea problemei, selectarea datelor, alegerea metodologiei și formularea alternativelor.

Din acest motiv, influența asupra deciziei publice trebuie să fie însoțită de standarde ridicate de transparență și integritate.

Nu pentru a limita libertatea profesională.

Nu pentru a descuraja expertiza.

Ci pentru a proteja credibilitatea procesului decizional.

Expertiza autentică nu are nimic de ascuns.

Cu cât este mai transparentă, cu atât devine mai credibilă.

 

Poate cea mai importantă investiție într-o administrație modernă nu este investiția în documente.

Este investiția în oameni.

Nicio strategie nu poate suplini lipsa unei instituții care o înțelege.

Niciun consultant nu poate înlocui cultura profesională a administrației.

Niciun proiect nu poate substitui competența funcționarilor care vor rămâne în instituție după încheierea finanțării.

În mediul privat există o regulă simplă.

Consultantul și-a făcut bine treaba atunci când organizația poate funcționa mai bine fără el decât înainte de colaborare.

Același principiu ar trebui să fie valabil și pentru administrația publică.

Succesul expertizei nu se măsoară prin durata dependenței beneficiarului.

Se măsoară prin autonomia pe care reușește să o construiască.

 

În cele din urmă, această dezbatere nu este despre consultanți.

Este despre stat.

Despre felul în care înțelegem instituțiile publice.

Despre tipul de administrație pe care dorim să îl construim.

Nu avem nevoie de un stat care consumă permanent expertiză.

Avem nevoie de un stat care produce expertiză.

Nu avem nevoie de instituții care administrează proiecte.

Avem nevoie de instituții care administrează interesul public.

Nu avem nevoie de funcționari care validează concluzii formulate de alții.

Avem nevoie de profesioniști care gândesc, decid și răspund pentru propriile judecăți.

Pentru că proiectele au un început și un sfârșit.

Finanțările vin și pleacă.

Consultanții își încheie misiunile.

Mandatele politice se schimbă.

Dar instituțiile trebuie să rămână.

Iar dacă, la sfârșitul fiecărei reforme, instituția este mai puternică decât la început, reforma și-a atins scopul.

Dacă, dimpotrivă, după fiecare proiect administrația rămâne la fel de dependentă ca înainte, atunci am produs activitate, dar nu am produs stat.

În cele din urmă, nu conferințele vor administra orașele.

Nu rapoartele vor semna actele administrative.

Nu prezentările PowerPoint vor răspunde în instanță.

O vor face întotdeauna instituțiile statului.

De aceea, cea mai importantă investiție pe care o putem face nu este într-un nou proiect și nici într-un nou raport.

Este în capacitatea instituțiilor de a gândi cu propria lor minte.

Fiindcă un stat poate cumpăra aproape orice.

Mai puțin propria judecată.

Iar în clipa în care renunță la aceasta, încetează să mai guverneze cu adevărat.

 

Dacă nu schimbăm urgent această abordare, vom continua să investim milioane în expertiză externă și prea puțin în oamenii care trebuie să guverneze. Vom cumpăra anual studii noi pentru probleme pe care instituțiile ar fi trebuit să le poată analiza singure. Vom deveni tot mai eficienți în contractarea consultanței și tot mai slabi în exercitarea guvernării. Nicio reformă nu poate reuși atâta timp cât cel mai valoros activ al statului – funcționarul public competent – rămâne cel mai puțin finanțat. Capacitatea administrativă nu se importă și nu se contractează. Ea se construiește prin investiții directe în oamenii care vor rămâne în instituții și după ce proiectele, finanțările și consultanții vor fi plecat.

Cea mai bună expertiză nu ar trebui să graviteze permanent în jurul statului, cu critici sporadice pentru care nu-și asumă nici un risc  propriu, ci să intre în stat, pe funcții oficiale, unde influența este însoțită de responsabilitate.

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Planificarea orașului trebuie să fie o prioritate strategică

Orice capitală care își planifică serios viitorul are nevoie ca domeniile urbanismului și planificării teritoriale să fie reprezentate la nivelul la care se iau deciziile strategice ale orașului.

Consider că această decizie este importantă nu atât prin prisma persoanei care ocupă funcția, cât prin semnalul pe care îl transmite despre rolul pe care urbanismul trebuie să îl aibă în administrarea capitalei.

Prea mult timp, dezvoltarea urbană a fost percepută ca un domeniu exclusiv tehnic, aflat undeva la periferia procesului decizional. În realitate, urbanismul este unul dintre cele mai importante instrumente prin care se construiește viitorul unui oraș. De deciziile luate în acest domeniu depind modul în care se dezvoltă cartierele, calitatea spațiilor publice, infrastructura, mobilitatea, protejarea patrimoniului, atragerea investițiilor și, în final, calitatea vieții locuitorilor.

Astăzi, când municipiul se află într-o etapă crucială de elaborare și actualizare a documentațiilor de urbanism, inclusiv a noului Plan Urbanistic General, este firesc ca aceste procese să fie reprezentate și coordonate la nivelul conducerii executive a orașului. Nu poți planifica dezvoltarea unei capitale pentru următoarele decenii fără ca acest domeniu să fie prezent acolo unde se iau deciziile strategice.

Sunt convinsă că această abordare trebuie să devină o regulă instituțională, nu o excepție și nu o soluție legată de o anumită persoană. Capitala are nevoie permanent de o reprezentare puternică a domeniilor de urbanism și planificare teritorială la nivelul conducerii municipiului, indiferent de componența administrației sau de ciclurile politice.

Orașele care se dezvoltă coerent sunt cele care planifică înainte de a construi. Orașele care evită haosul urbanistic sunt cele care tratează planificarea ca pe o prioritate strategică, nu ca pe o formalitate administrativă.

În această funcție îmi propun să contribui la consolidarea unei administrații care privește dezvoltarea orașului pe termen lung, prin reguli clare, procese transparente și documente de planificare de calitate. Cred că Chișinăul are nevoie nu doar de proiecte, ci și de o viziune consecventă asupra modului în care va evolua în următoarele decenii.

Aceasta este responsabilitatea pe care mi-o asum și direcția în care îmi voi concentra activitatea.

Pentru cei care se erijează în procurori, judecători, executori pe câmpurile enorme ale rețelelor sociale, mai ales, singuri fiind cu pufușor pe botișor – să caute mai bine cum să contribuie cu muncă, asta sigur o să le aducă satisfacție mai mare. 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 3

După campanie începe munca. Sau ar trebui să înceapă.

Există un tip de consilier local care intră în mandat cu aceeași energie cu care intră în campanie și nu mai iese niciodată din ea. Îl recunoști ușor: constată, denunță, se revoltă, arată cu degetul, cere interdicții, măsoară gropi, descoperă „dezastrul” în domenii pe care nu le cunoaște și cere, cu voce tare, ca primarul „să rezolve”. După care pleacă mulțumit că a făcut opoziție. Numai că administrația publică locală nu este un studio de reacții. După alegeri, consilierul nu mai este plătit politic să constate problemele orașului, ci să participe la construcția soluțiilor pentru ele. Iar în Republica Moldova consiliul local este autoritate deliberativă, în timp ce primarul este autoritate executivă; adică unii trebuie să decidă în mod argumentat, iar ceilalți să organizeze și să execute în limitele legii. 

Adevărul neplăcut este că, după luni și ani de mandat, unii consilieri încă se poartă ca niște candidați rămași fără campanie: au ton, au indignare, au replică, dar n-au proiect. Și tocmai aici începe marea fraudă intelectuală a politicii locale: se vinde zgomotul drept muncă, iar reacția drept politică publică. Or, Regulamentul-cadru al consiliilor locale spune limpede că dreptul de inițiere a proiectelor de decizii aparține inclusiv consilierilor, iar proiectele trebuie însoțite de notă informativă și redactate conform normelor de tehnică legislativă. Cu alte cuvinte, legea nu i-a trimis în consiliu ca să aibă păreri apăsate, ci ca să poată transforma o problemă într-un act examinabil și votabil. 

Critica nu este politică publică

Critica este legitimă. Uneori este necesară. Alteori este sănătoasă. Dar critica, în sine, nu rezolvă nimic. Ea doar deschide discuția. Într-o autoritate deliberativă, nu este suficient să spui că într-un domeniu „este dezastru”. Trebuie să poți merge mai departe: care este problema exactă, care este temeiul legal, care este soluția, care sunt costurile, ce instituții sunt implicate, ce termene sunt realiste, ce impact produce intervenția și prin ce act se pune în mișcare. Regulamentul-cadru cere proiect, notă informativă, avizare și examinare în comisii; iar Legea nr. 100/2017 despre actele normative pornește de la aceeași logică: politica publică serioasă se exprimă prin acte fundamentate, nu prin propoziții nervoase spuse la tribună. 

De aceea, când un consilier se ridică în ședință și spune doar „primarul să rezolve problema cutare”, nu formulează o soluție administrativă. Formulează o dispoziție de spectator. Sună sever, dar juridic și instituțional este adevărat: executivul nu este obligat să transforme fiecare izbucnire politică într-o politică publică. Pentru asta există proiecte de decizii, note informative, avize, rapoarte, fundamentare, planificare și buget. Altfel spus, indignarea nu ține loc de administrație. 

O propunere serioasă nu este „am o idee”

O propunere serioasă nu înseamnă „m-am gândit eu”. O propunere serioasă înseamnă, în mod minim, problema definită clar, temei legal, soluție formulată coerent, notă informativă, impact evaluat, avizare tehnică și juridică, implicații bugetare și pași de implementare. Exact de aceea comisiile de specialitate există ca să identifice și să examineze problemele care necesită soluționare de către consiliu, să analizeze proiectele și să prognozeze consecințele realizării lor, iar compartimentele de specialitate și serviciile publice să întocmească rapoarte pe marginea proiectelor. 

Aici se vede cine muncește și cine joacă teatru administrativ. Consilierul care vine cu proiect, argument, impact și soluție lucrează pentru oraș. Consilierul care vine doar cu propoziția „faceți ceva” lucrează, în cel mai bun caz, pentru propriul ecou. Și nu, nu este suficient să ai o idee citită printre rândurile unor bloggeri sau culeasă din atmosfera rețelelor. Orașul nu se guvernează prin impresii intens formulate. Orașul se administrează prin acte, proceduri și capacitate de execuție. 

Dacă ai bani pentru zgomot, ar trebui să ai și pentru expertiză

Nimeni nu cere ca fiecare consilier să fie, singur, specialist total în urbanism, patrimoniu, transport, buget, juridic, infrastructură, mediu și politici publice deopotrivă. Ar fi absurd. Dar exact de aceea partidele și fracțiunile care trimit oameni în consiliu ar trebui să vină cu echipe serioase de expertiză, recrutate din ce este mai bun în comunitate, nu din ce a mai rămas nefolosit pe marginea pieței muncii. Dacă vrei să participi la guvernarea unui oraș mare, nu poți veni doar cu aplomb, tribună și oameni de galerie. Ai nevoie de juriști, economiști, urbaniști, oameni care știu să transforme o lozincă într-un proiect de decizie și o indignare într-un text executabil. Faptul că proiectele de decizii ale consiliilor trebuie lucrate, motivate și avizate nu este o subtilitate academică, ci chiar mecanica legală a funcționării consiliului. 

Aici ironia vine aproape singură: dacă o fracțiune găsește resurse pentru tribună, recuzită politică, reacție în lanț și batalioane de ecou online, ar trebui să găsească resurse și pentru doi-trei experți buni care să-i lucreze ideile cap-coadă. Altfel spus, dacă există bani pentru atmosfera de partid, ar trebui să existe și decența instituțională de a investi în inteligență aplicată. În caz contrar, fracțiunea nu produce politică publică, ci doar zgomot cu pretenții de viziune. Iar executivul nu poate fi tratat ca o specie de slugi rătăcite care așteaptă, cuminți, să le arate unele consiliere exaltate cu degetul în ce direcție să o apuce. Distribuția de competențe din lege arată exact contrariul: executivul organizează, planifică și implementează în limitele atribuțiilor sale, iar consiliul deliberează și decide pe baza unor propuneri care trebuie să aibă formă și substanță. 

„Interdicțiile” fără proiect sunt lene politică ambalată în virtute

Există și o specie aparte de consilier: cel care, neavând soluția, propune interdicția. Nu știe cum se construiește protecția patrimoniului, nu a lucrat o documentație, nu are un calendar realist, nu are o metodologie, nu are buget, nu are instrument de implementare, dar știe precis că „trebuie oprit tot”. Sună curat moral, dar administrativ este adesea o improvizație leneșă. Pentru că a opri este simplu, în timp ce a proteja cere expertiză, documentare, proceduri, avize, bani și timp. Iar legea cere exact acest tip de muncă: proiecte, note informative, rapoarte și decizii adoptate în limitele competențelor. 

De aici se nasc multe scandaluri locale: din pseudo-soluții formulate de oameni care nu cunosc lanțul real al procedurilor. Când nu înțelegi cum se construiește o soluție, ceri moratoriu. Când nu cunoști etapele, inventezi un termen imposibil. Când nu ai proiect, îți rămâne doar interdicția — această formă leneșă de a mima grija pentru oraș. În administrația publică, termenul imposibil nu este dovadă de fermitate. Este dovadă de nepricepere. Pentru că nu accelerează nimic; doar pregătește scandalul de mâine, când executivul va fi acuzat că n-a realizat ceea ce, de fapt, nici nu putea fi realizat serios în acel termen. Aceasta este o inferență directă din felul în care legea cere fundamentarea și avizarea proiectelor și din rolul executivului de a asigura punerea în aplicare a deciziilor, nu de a executa fantezii administrative. 

Primăria nu este un service de idei neverificate

Primarul și subdiviziunile din executiv se ocupă de formarea politicilor publice locale, de planificare, de organizarea serviciilor și de elaborarea proiectelor care ajung, în cele din urmă, spre aprobare în consiliu. Asta nu înseamnă însă că executivul este obligat să stea într-o gardă permanentă pentru a verifica fiabilitatea fiecărei idei aruncate din bancă de câte un consilier care s-a trezit brusc pasionat de un domeniu pe care nu îl cunoaște. Legea despre administrația publică locală îi atribuie primarului rolul de a asigura executarea deciziilor consiliului și de a conduce aparatul primăriei; nu de a transforma spontaneitatea politică a consilierilor în program de cercetare instituțională fără sfârșit. 

Aici trebuie spus foarte direct: un consilier nu este șef de dat indicații sporadice pe idei. El are drept de inițiativă, dar exact acest drept de inițiativă îl obligă, moral și politic, să vină cu ceva mai mult decât un reproș teatral. Dacă vrei să schimbi un domeniu, atunci trebuie să-ți asumi munca minimă a unei propuneri serioase. Dacă nu o faci, iar tot ce produci este o sentință verbală adresată executivului, nu faci politică publică. Faci doar presiune fără răspundere. 

În administrațiile serioase, „ideea” nu trece fără business case

Asta nu înseamnă că un consilier local trebuie să devină consultant internațional. Înseamnă doar că, în administrațiile serioase, ideea brută nu trece drept soluție matură până nu este lucrată. Local Government Association din Marea Britanie tratează dezvoltarea business case-urilor ca parte esențială a guvernanței și controlului, adică a capacității de a gestiona transformarea în mod structurat și de a crea condițiile pentru livrare reușită. Iar ghidajul guvernamental britanic privind scrutiny insistă că eficiența controlului local depinde de cultură organizațională, de respect pentru roluri și de capacitatea de a produce challenge util, nu doar zgomot. 

Asta este valabil și aici. Nu toți consilierii pot fi mari specialiști în toate. Dar partidele serioase știu asta și compensează prin expertiză reală. Doar partidele superficiale trimit în consiliu oameni slab pregătiți și încearcă apoi să acopere lipsa de competență prin voce ridicată, interdicții improvizate și pretenția că executivul este obligat să traducă în politică publică tot ce le trece lor prin cap. Orașele mari nu se conduc cu entuziasm de rețea socială și nici cu reziduul profesional pe care nu l-a cerut nimeni în altă parte. Se conduc cu oameni capabili să transforme o idee într-o soluție legală, fezabilă și finanțabilă. Faptul că și alte sisteme locale pun accent pe business case, evidence și scrutiny eficient arată că nu vorbim despre moft birocratic, ci despre igienă elementară a guvernării locale. 

După campanie, consilierul trebuie să producă ceva mai mult decât degetul arătător

Adevărata problemă nu este că unii consilieri critică. Problema este că, după ce critică, nu urmează nimic. Nici cercetare, nici fundamentare, nici proiect, nici cost, nici plan, nici asumare. Doar repetarea, în cheie tot mai dramatică, a unei constatări care, uneori, era poate firească în campanie, dar care după ani de mandat devine probă împotriva celui care încă o recită. Pentru că, după atâta timp, nu mai poți cere credit pentru faptul că ai observat problema. Creditul îl primești numai dacă ai contribuit la arhitectura soluției. Legea tocmai asta îi cere consilierului: să participe la examinarea problemelor de interes local și să lucreze în cadrul instituțional al consiliului. 

De aceea, propoziția corectă pentru un consilier matur ar trebui să fie alta: nu „este dezastru, primarul să rezolve”, ci „iată problema, iată temeiul legal, iată proiectul, iată impactul, iată costurile, iată termenul realist, iată cum poate fi implementat”. Până atunci, multe dintre ieșirile sonore din ședințe rămân ceea ce sunt în realitate: forme mai elegante sau mai isterice de a masca absența muncii reale. Iar orașul, între timp, așteaptă nu încă un acuzator voluntar, ci un ales care să știe măcar diferența dintre o idee și o soluție. 

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 2

LAȘITATEA POLITICĂ ÎN TREI PAȘI: NU VII, IEȘI, TE ABȚII 

Despre consilierii care nu vin, ies din sală și apoi se prefac că n-au blocat nimic

Există o formă de iresponsabilitate politică mai comodă decât votul împotrivă: să nu vii. Sau să vii, dar să ieși exact când trebuie votat. Sau să rămâi în sală și să te abții cu aerul omului superior, care chipurile „nu e contra”, deși rezultatul e același — proiectul cade, ședința se rupe, instituția se blochează și orașul mai pierde o zi, o săptămână, o lună. Legea nu numește asta direct sabotaj. Dar descrie foarte clar ce este mandatul și cum trebuie să funcționeze consiliul. Iar din acea descriere rezultă limpede că blocarea deliberată a ședințelor nu este un exercițiu nobil de opoziție, ci o formă de neexecutare a muncii pentru care consilierii au fost aleși. 

Legea privind administrația publică locală spune fără echivoc: prezența consilierilor la ședința consiliului local este obligatorie. Tot aceeași lege spune că ședința este deliberativă numai dacă sunt prezenți majoritatea consilierilor aleși. Cu alte cuvinte, prezența nu este un gest de bunăvoință, ci o condiție legală a funcționării instituției. Când o fracțiune întreagă nu vine, sau iese exact înainte de vot, nu asistăm la o demonstrație de caracter, ci la folosirea absenței ca armă politică împotriva însăși funcționării consiliului. 

Aici trebuie spus foarte direct: consilierul nu este ales ca să decidă, după chef ori interes de grup, dacă va permite sau nu autorității publice să funcționeze. El este ales tocmai ca să participe la funcționarea ei. Regulamentul-cadru întărește asta și mai clar: consilierii sunt obligați să participe la lucrările consiliului și să-și înregistreze prezența, iar dacă nu pot veni, trebuie să anunțe din timp și să comunice motivele absenței. Asta înseamnă că legea pornește de la ideea de responsabilitate instituțională, nu de la dreptul de a face pe dispărutul strategic. 

Cvorumul nu e o glumă. E condiția minimă a muncii

Una dintre marile ipocrizii ale politicii locale este să distrugi ședința fără să votezi deschis împotrivă, apoi să te prezinți public drept om rezonabil. Numai că legea este mai puțin impresionabilă decât publicul. Dacă ședința nu mai are majoritatea consilierilor aleși, ea nu mai este deliberativă. Iar dacă nu mai este deliberativă, consiliul nu mai poate adopta decizii. Asta înseamnă că ieșirea demonstrativă din sală exact la vot este, în realitate, o metodă de blocaj. Nu-ți asumi formal respingerea, dar produci respingerea. Nu votezi „contra”, dar omori decizia. 

Legea mai arată ceva foarte util pentru înțelegerea gravității acestui joc. La prima ședință de constituire, dacă nici după convocări repetate nu se poate asigura prezența majorității consilierilor aleși, iar acest lucru se datorează absenței nemotivate, consiliul se consideră dizolvat de drept. Chiar dacă această regulă privește formal constituirea, ea spune enorm despre filozofia întregului sistem: legiuitorul nu tratează absența deliberată ca pe un capriciu politic simpatic, ci ca pe o cauză de paralizie instituțională de maximă gravitate. 

Așadar, când o fracțiune lipsește compact sau părăsește sala ca să rupă cvorumul, nu avem de-a face cu rafinament tactic, ci cu forma cea mai comodă de a sabota fără a-ți asuma pe față sabotajul. Este, în esență, greva de mandat a unor oameni plătiți politic și legitimați democratic tocmai ca să nu facă grevă de mandat. 

Când blochezi proiecte tehnice, nu faci opoziție. Doar încurci viața oamenilor.

Partea cea mai cinică a blocajului este că, foarte des, nu se blochează vreo mare bătălie ideologică, ci proiecte administrative de rutină, de conformare legală, de rezolvare a unor situații patrimoniale sau juridice concrete. Legea spune că, în realizarea competențelor sale, consiliul adoptă decizii cu votul majorității consilierilor prezenți, iar pentru anumite domenii-cheie — buget, administrarea bunurilor, taxe locale, planificarea dezvoltării și amenajării teritoriului — cu votul majorității consilierilor aleși. Asta înseamnă că, fără participare și fără asumarea votului, nu se blochează doar politica mare; se blochează și mecanica de bază a orașului. 

De aceea, când se torpilează ședințe pe proiecte care țin de validări juridice, de administrare curentă sau de rezolvarea unor drepturi concrete ale oamenilor, nu mai poți vorbi serios despre opoziție principială. Vorbești despre o formă de iresponsabilitate care lovește direct în cetățeanul care așteaptă de la autoritatea locală nu încă un episod de orgoliu politic, ci o decizie. Cu cât proiectul este mai tehnic și mai puțin spectaculos, cu atât blocajul este mai urât moral: pentru că nu mai poate fi ascuns nici măcar sub pretextul unei „mari lupte pentru oraș”. 

Abținerea: votul împotrivă cu mănuși

A doua mare ipocrizie locală este abținerea. Procedural, ea există și este prevăzută. Regulamentul-cadru recunoaște explicit cele trei opțiuni de vot: „pro”, „contra” și „abținut”. Președintele ședinței supune votului proiectele, asigură numărarea voturilor și anunță rezultatul, cu precizarea voturilor „pro”, „contra” și a abținerilor. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se consemnează în procesul-verbal, iar dacă se utilizează mijloace electronice, ele se publică și pe pagina web oficială a autorității. 

Numai că faptul că „abținut” există ca buton nu înseamnă că este o poziție fără consecințe. Legea spune că deciziile consiliului local se adoptă cu votul majorității consilierilor prezenți, iar în anumite materii cu votul majorității consilierilor aleși. Abținerea nu adaugă voturi favorabile. Ea nu ajută proiectul să atingă majoritatea necesară. Prin urmare, în foarte multe cazuri, abținerea are același efect practic cu votul împotrivă: proiectul nu trece. Așadar, abținerea nu este neapărat neutralitate. De multe ori este doar votul împotrivă cu fața spălată. 

De aceea formula sinceră ar trebui să fie alta: nu „eu nu sunt contra”, ci „eu aleg să nu ofer votul necesar adoptării”. Matematic, asta este realitatea. Restul este cosmetica morală a unui om care vrea și să blocheze, și să pară bun la suflet. Este politica locală în varianta ei cea mai ipocrită: nu-ți asumi respingerea, dar te bucuri de ea. 

Există și abținere legitimă. Dar e mult mai îngustă decât cred unii.

Ca să fim corecți, există situații în care consilierul chiar nu trebuie să voteze. Legea nr. 436/2006 prevede limitarea dreptului de vot în caz de conflict de interese: consilierul poate fi prezent la ședință, dar nu participă la adoptarea deciziilor atunci când el, soțul sau soția, copiii ori părinții au interes patrimonial în problema supusă dezbaterii, când este conducător sau membru în organele de conducere ale entității vizate de decizie ori în alte situații de incompatibilitate prevăzute de lege. În aceste cazuri, neparticiparea la vot nu este eschivă, ci obligație legală. 

Aici este singura abținere cu adevărat respectabilă: cea cerută de lege pentru a preveni votul interesat. În rest, când nu există conflict de interese, nu există nici această aură falsă a purității. Dacă te abții deși știi că proiectul cade fără votul tău, atunci trebuie spus pe nume: nu te-ai situat deasupra conflictului, ci deasupra răspunderii. 

Pe cine păcălește abținerea?

În primul rând, încearcă să păcălească publicul, pentru că sună mai blând decât „contra”. Sună prudent, decent, superior. Dar administrația nu funcționează pe baza nuanțelor de imagine ale consilierului, ci pe baza voturilor efective. Dacă proiectul avea nevoie de voturi favorabile și nu le-a primit pentru că un grup de consilieri s-a abținut, atunci acea abținere a contribuit la blocarea lui. Cetățeanul afectat de neadoptarea deciziei nu are niciun beneficiu din faptul că blocajul s-a produs într-un ton mai catifelat. 

În al doilea rând, abținerea încearcă să păcălească memoria publică. Peste câteva luni sau câțiva ani, același consilier va spune, foarte probabil, că el „nu a votat împotrivă”. Formal, poate avea dreptate. Substanțial, nu. Pentru că într-o autoritate deliberativă contează dacă ai contribuit la adoptarea unei soluții sau la căderea ei. Iar dacă te-ai abținut într-un moment în care proiectul depindea de votul tău, atunci, din punct de vedere funcțional, ai lucrat pentru blocaj. 

Procedura de vot nu există ca să dea decor democrației, ci ca să lase urme

Regulamentul-cadru mai spune ceva foarte important: în procesul-verbal al ședinței se consemnează expres numărul de voturi și modul în care au votat consilierii pe fracțiuni, alianțe, blocuri sau ca independenți. Asta înseamnă că votul nu este doar un gest de atmosferă; el trebuie să lase urme oficiale, verificabile. La votul electronic, rezultatele se afișează, se anunță și se arhivează electronic. Totul arată că legea vrea trasabilitate, nu ceață. Răspundere, nu mimă. 

De aceea, absența strategică, ieșirea din sală și abținerea calculată nu sunt mici șmecherii procedurale fără importanță. Ele sunt exact modul în care un mandat poate fi folosit împotriva rostului pentru care a fost dat. Pentru că mandatul consilierului nu este să inventeze tehnici de a nu decide, ci să participe la luarea deciziilor în numele comunității. 

Ce ar trebui spus simplu și tare

Prezența la ședință nu este o favoare pe care consilierul o face orașului. Este munca lui. Ruperea cvorumului nu este rafinament politic, ci SABOTAJ elegant. Abținerea nu este întotdeauna neutralitate; foarte des este doar împotrivirea care și-a pus mănuși. Iar singura abținere cu adevărat onorabilă este cea cerută de lege, în conflict de interese, nu cea folosită ca să blochezi fără să ți se lipească eticheta de blocator. 

Pe scurt: un consilier care nu vine, iese din sală sau se abține tactic nu poate pretinde că „nu a făcut nimic rău” doar pentru că nu a votat contra. În administrația publică locală, și lipsa de vot poate fi o formă de vot. Și uneori este cea mai comodă formă de a torpila totul, păstrându-ți obrazul aparent curat. Numai că instituțiile nu se conduc cu aparențe curate. Se conduc cu prezență, cvorum și vot asumat.

Și nici locuitorii orașului nu sunt chiar naivil le înțeleg pe toate, deci văd și „eleganța„ sabotajului, foarte clar.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Likbez de mandat 1

DEDICAT CELOR CARE ÎNCĂ MAI AU TIMP SĂ ÎNȚELEAGĂ CE ESTE UN MANDAT DE CONSILIER.

Acest text nu este neapărat pentru cei care au ajuns deja în consiliu și, după luni sau ani de mandat, încă nu au aflat diferența dintre deliberare și isterie, dintre control și hărțuire, dintre critică și calomnie, dintre puterea publică și teatrul personal. Pentru ei, s-ar putea să fie târziu: când cineva a confundat prea mult timp funcția cu microfonul, legea începe să-i pară o formalitate, iar procedura — o insultă. Textul de față este, mai curând, pentru cei care vor să ajungă într-o zi consilieri locali și ar merita să afle din timp că mandatul nu este un certificat de superioritate morală, nici permis de invazie prin primărie, ci o formă de serviciu public, sever reglementată și limitată de lege. În Republica Moldova, consiliile locale sunt autorități deliberative, iar primarii sunt autorități executive; asta este baza întregii discuții. 

Consilierul local nu este un personaj. Este o funcție

Legea privind statutul alesului local spune limpede că alesul local este persoană oficială și că, în exercitarea mandatului, se află în serviciul colectivității respective. Nu în serviciul nervilor săi, nu în serviciul contului de Facebook, nu în serviciul partidului până la caricatură, ci în serviciul comunității. Asta ar trebui să fie propoziția pe care orice consilier să o citească înainte de a deschide gura și, mai ales, înainte de a porni camera. 

De aici rezultă o realitate pe cât de simplă, pe atât de ignorată: consilierul local nu este ales ca să producă zilnic indignare la kilogram. El este ales ca să participe la luarea deciziilor privind problemele comunității, să lucreze în comisii, să înțeleagă proiecte, să propună soluții, să voteze și să răspundă pentru voturile sale. Legea îi dă instrumente reale. Când, în loc de muncă, el oferă doar grimase politice și rechizitorii fără finalitate, problema nu mai este lipsa de putere, ci lipsa de substanță. 

CMC nu este Parlamentul orașului

Una dintre marile autosugestii ale politicii locale este că un consiliu municipal ar fi un fel de legislativ local. Sună pompos și place enorm celor care au nevoie de solemnitate ca să-și ascundă confuzia. Numai că Constituția Republicii Moldova spune foarte clar că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Asta înseamnă că numai Parlamentul face legi în sens constituțional. Consiliul municipal nu face legi. El adoptă decizii și alte acte în limitele competenței date de lege. 

Diferența nu este cosmetică, ci fundamentală. O autoritate legislativă creează legea statului. O autoritate deliberativă discută, cântărește, decide și adoptă acte locale subordonate legii. CMC poate părea, în decor, un mini-parlament: ședințe, luări de cuvânt, voturi, gesturi largi. Dar juridic nu este un parlament. Este o autoritate deliberativă a administrației publice locale. Iar această nuanță taie, dintr-o singură mișcare, toate fanteziile de mic suveran local. 

Ce ar trebui să facă un consilier, înainte să explice tuturor ce ar trebui să facă alții.

Legea îi cere alesului local să contribuie la realizarea legilor și a altor acte normative, să participe la examinarea problemelor de interes local, să examineze petițiile cetățenilor, să îi primească în audiență și să participe, în condițiile legii, la controlul executării actelor normative și a deciziilor autorității deliberative. Regulamentul de funcționare a consiliilor mai adaugă și obligațiile mai puțin fotogenice: participarea la ședințe, munca în comisii, respectarea ordinii de zi și obligația de a vorbi la subiect. Această ultimă cerință, atât de modestă în formulare, ar putea salva ore întregi de spectacol steril. 

Un consilier serios, așadar, vine cu proiecte, amendamente, argumente și voturi asumate. Un consilier întâmplător vine cu suspine dramatice despre „dezastru”, cu predici despre morală și, eventual, cu meritul imaginar pentru lucrări pe care nu le-a conceput, nu le-a gestionat și, uneori, nici nu le-a înțeles. Când singura „realizare” pe care cineva o poate expune este apropierea oportunistă de o investiție a statului, făcută din bani publici, nu mai vorbim despre guvernare locală. Vorbim despre turism politic pe lângă bugetul statului. 

Controlul legal nu este descindere cu camera și însoțit cu public de galerie.

Aici ar trebui pus un semn luminos, vizibil și pentru cei din ultimul rând: legea nu spune că orice consilier poate intra oriunde îi place, când îi place, cum îi place, și să ia la întrebări funcționari ca într-un casting de vinovății. Legea spune altceva: consilierul participă la controlul executării legilor și a altor acte normative, inclusiv a deciziilor autorității deliberative, din însărcinarea consiliului sau a comisiei din care face parte. Accentul cade exact unde trebuie: din însărcinarea consiliului sau a comisiei. Nu din impulsul propriu. Nu din nevoia de conținut. Nu din reflexul de a deranja. 

Controlul, în sens legal și instituțional, presupune mandat, obiect, procedură și finalitate. Nu presupune intrări intempestive prin subdiviziuni, cu operatori după tine și cu un mic public de confirmare morală. Regulamentul-cadru al consiliilor lucrează cu logica ședințelor de comisie, a invitaților, a examinării oficiale și a rapoartelor. Acolo se cere explicație. Acolo se pun întrebări. Acolo se consemnează. Acolo se formulează concluzii. În afara acestui cadru, „controlul” începe să semene suspect de mult cu hărțuirea împachetată în virtute civică. 

Iar dacă se pretinde totuși o verificare serioasă, ea ar trebui să lase urme serioase: însărcinare, convocare, documente, audieri, proces-verbal, raport. Codul administrativ lucrează tocmai cu această logică procedurală: audierea și cercetarea se consemnează. Statul de drept nu funcționează prin invazii filmate și verdict spontan pe coridor. Funcționarii nu sunt bandiți la drumul mare doar fiindcă unui consilier i s-a năzărit să joace rolul anchetatorului. 

Funcționarii publici nu sunt recuzită pentru frustrările politice.

În administrația locală există o separație elementară de roluri. Consiliul deliberează. Primarul execută. Aparatul administrativ lucrează. Funcționarul public nu este trofeul consilierului și nici sacul lui de box. Dacă aleșii locali n-au înțeles nici până azi că un serviciu public trebuie să fie profesionist, stabil și funcțional, atunci poate tocmai de aceea unele ședințe și unele vizite prin direcții au ajuns să semene mai mult cu niște repetiții de scandal decât cu activitate publică. Faptul că ai fost ales nu îți dă dreptul să paralizezi oameni care muncesc, doar pentru că ți se pare că autoritatea se demonstrează cel mai bine când intri tare în camera sau cu tribuna in spate.

Consilierul are dreptul să ceară informații necesare exercitării mandatului. Dar acest drept nu este absolut. Chiar legea statutului alesului local prevede excepția informațiilor cu accesibilitate limitată. Asta înseamnă că nu există privilegiul de a smulge orice document, orice explicație, orice detaliu, la orice oră, doar pentru că cineva are legitimație și apetit pentru spectacol. Dreptul la informație nu este drept la asediu administrativ. 

Când sesizarea devine denigrare.

Un consilier are dreptul să sesizeze nereguli și să vorbească public despre suspiciuni. Până aici, nimic de contestat. Problema începe când suspiciunea este prezentată ca verdict, iar sesizarea — ca probă suficientă de vinovăție. Legea cu privire la libertatea de exprimare protejează exprimarea, inclusiv cea incomodă sau șocantă, dar în același timp apără onoarea, demnitatea și reputația profesională. Tot ea distinge între judecăți de valoare și afirmații de fapt și cere, pentru ca o judecată de valoare defăimătoare să fie protejată, un substrat factologic suficient. 

Cu alte cuvinte, nu orice etichetă urlată în conferință de presă se transformă prin magie în adevăr democratic. Nu orice „am auzit”, „ni s-a spus”, „am depus o plângere” sau „există un dosar” îți dă licență să lipești pe cineva pe un panou al corupților și să-l distribui pe rețele ca verdict ambulant. Într-un stat de drept, sesizarea pornește verificarea. Nu o încheie. Iar politicianul care sare peste probe, peste procedură și peste concluziile organelor competente nu face moralitate publică, ci stigmatizare cu ifose de justițiar. Așa, un fel de mahăr mărunt, care a obținut un microfon și o tribună.

Conferința de presă nu este act procedural de control. Panoul infamiei nu este raport de comisie. Iar filmarea cu acuzații înaintea probelor nu este transparență. Este doar o formă de violență simbolică împotriva reputației altuia, practicată de oameni care cer să fie tratați ca autoritate publică, dar se poartă, prea des, ca niște administratori de zvonuri cu mandat politic. 

Dacă există organe de control, nu inventezi un al doilea proces pe Facebook.

Când pe o speță există deja verificări ale CNA, procuraturii, ANI sau ale altor organe competente, administrația are dreptul să răspundă în limitele legii și să refuze divulgarea unor informații care ar putea afecta investigația sau procedura în curs. Legea privind accesul la informațiile de interes public permite limitarea accesului atunci când divulgarea poate prejudicia prevenirea sau descoperirea infracțiunilor, desfășurarea urmăririi penale ori a unei proceduri administrative sau judiciare. Asta nu înseamnă tăcere absolută, dar înseamnă că instituția nu este obligată să alimenteze un proces paralel de tribună și zvon. 

Formula corectă este simplă: pentru ceea ce ține de procedura aflată la organul competent, întrebați organul competent; pentru ceea ce este informație publică deținută de instituție și nu este acoperit de excepțiile legale, se răspunde în condițiile legii. Asta se numește ordine juridică, nu obstrucționare. Numai cine a confundat de tot controlul cu presiunea personală mai poate crede că o subdiviziune este obligată să se apere zilnic, la comandă politică, în timp ce verificările oficiale sunt în desfășurare. 

Consilierul nu este șeful primarului.

Aceasta este poate cea mai comică și cea mai obositoare iluzie din administrația locală: dacă faci parte din autoritatea deliberativă, atunci poți intra peste primar când vrei și îl poți pune să facă ce crezi tu că trebuie făcut. Numai că legea nu cunoaște această fantezie. Legea spune că autoritățile prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Asta înseamnă autorități distincte, cu roluri distincte. Nu șef și subaltern. Nu profesor și elev. Nu stăpân și executant personal. 

Primarul execută deciziile consiliului local, nu dispozițiile verbale ale fiecărui consilier care se simte, pentru câteva minute, monarh de sector. El conduce aparatul executiv și poartă responsabilitatea administrării lui. Consilierul poate cere informații, poate ridica subiecte în comisie, poate propune proiecte, poate critica, poate vota, poate controla în condițiile legii. Ceea ce nu poate face este să transforme această relație instituțională într-una de comandă personală. Când un consilier pretinde, când vrea sufletul lui, să dea buzna la primar ca să-i spună ce să facă „acum”, cum îl cheamă, să-l tragă la socoteală din perspectiva sectei de plimbători de tribună mobile, el nu își afirmă autoritatea. Își trădează neînțelegerea funcției. 

Concluzia pe care unii nu o vor citi, iar alții ar trebui s-o învețe pe de rost.

Un consilier local nu este legislator constituțional, nu este procuror, nu este director de direcție, nu este șeful primarului și nu este instanță de judecată cu cameră video și statiști care să-I bată din palme. El este membru al unei autorități deliberative, ales ca să reprezinte comunitatea, să participe la luarea deciziilor, să inițieze proiecte, să exercite controlul în forme legale și să răspundă în fața cetățenilor pentru ceea ce face. Restul — grimasa morală, panoul infamiei, descinderea teatrală, verdictul înainte de probă — ține de altceva. Nu de administrație publică. 

Pe scurt, pentru cei care încă mai au timp să înțeleagă: sesizarea este legitimă, denigrarea nu; controlul este legitim, descinderea nu; critica este legitimă, substituirea executivului nu; deliberarea este obligație, nu decor. Iar dacă aceste lucruri par complicate, poate tocmai de aceea unii ar trebui să învețe mai întâi ce este un mandat, înainte să mai ceară altul.

P.S. Desigur, sunt consilieri, care cunosc mai bine, decât am descris aici unele situații, cred că e cazul să se împartă cu aceste cunoștințe și cu cei care vin la primul job în consiliu, că e prăpăd…

Nu eram cu planuri să mă apuc de citit lecții consilierilor, avem noi cu ce ne ocupa. Dar clounadele interminabile din CMC nu se mai termină, dacă nu se pun consilierii pe învățat.

 

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Construcțiile – motorul neobservat al dezvoltării economice

Un strigăt în ajunul zilei Constructorului…

 

Mai degrabă – domeniul îngropat al dezvoltării economice…

Domeniul construcțiilor are o importanță semnificativă din punct de vedere economic, având un impact major asupra creșterii economice, ocupării forței de muncă și dezvoltării infrastructurii. Ce se întâmplă în acest domeniu acum, e greu de explicat. O mulțime de politicieni se perindă pe la guvernare, aprobă legi, regulamente, scurtează calea birocratică pentru actele permisive, doar că lucrurile se  strică, din ce în ce mai tare. Pentru că oamenii ajunși accidental la butoanele puterii, tot fac breșe în legislație, introduc limitări, interdicții fără noimă, cică pentru lichidarea corupției. Doar că lichidează domenii întregi, acționând abuziv, incompetent, cu rea-credință, doar ca să-și satisfacă orgoliul propriu și să-și potolească cumva frustrările propriilor rateuri.

Da, este vorba de situația critică din domeniu, situația care poate fi vizualizată simplu, pe calculatoarele de serviciu ale funcționarilor din APL, unde cuvântul REFUZ umple ecranul.

Și, în goana pentru a veni la cârma orașului, echipele politicului se întrec în promisiuni, cum vor mai opri ei proiectele în oraș. Asta pentru că se văd mai mult procurori improvizați, asta le pare lor că știu mai bine să facă. De fapt, mai degrabă consultanții lor de doi bani le scriu în textele de discursuri, scrise din gândurile lor de oameni care nu au lucrat nici o zi în activități economice, erijați în experți peste tot ce zboară și mișcă.

Doar pentru împrospătarea memoriei – câteva aspecte cheie ale importanței economice a acestui domeniu:

  • Catalizator al Creșterii Economice: Industria construcțiilor este un motor important al creșterii economice. Proiectele de construcție generează o cerere semnificativă pentru materiale de construcție, echipamente, servicii de inginerie și design, ceea ce contribuie la stimularea producției și distribuției economice.
  • Generatoare de Ocupare a Forței de Muncă: Construcțiile angajează un număr semnificativ de muncitori, de la meseriași și lucrători calificați la profesioniști în domeniul ingineriei și arhitecturii. Acest sector oferă locuri de muncă într-o varietate de categorii, de la muncitori manuali la specialiști în managementul proiectelor.
  • Investiții în Infrastructură: Construcțiile contribuie la dezvoltarea și modernizarea infrastructurii, inclusiv clădiri comerciale și rezidențiale, drumuri, poduri, aeroporturi, linii de transport public și altele. Aceste investiții nu doar îmbunătățesc calitatea vieții, ci și sprijină dezvoltarea economică prin facilitarea comerțului și a mobilității.
  • Stimularea Industriilor Conexe: Industria construcțiilor stimulează și alte sectoare economice conexe, cum ar fi producția de materiale de construcție, industria energetică, sectorul furnizorilor de echipamente și multe altele. Astfel, un proiect de construcție poate avea un efect de multiplicare asupra economiei în ansamblu.
  • Impuls pentru Inovație și Tehnologie: Construcțiile sunt un teren de inovație în tehnologie și materiale de construcție. Introducerea de metode noi de construcție, materiale durabile și tehnologii eficiente energetic poate conduce la dezvoltarea și adoptarea unor soluții mai avansate și mai sustenabile.
  • Crearea Valorii Adăugate: Proiectele de construcție nu doar generează venituri directe, ci și creează valoare adăugată în economie prin crearea de spații pentru afaceri și locuințe, ceea ce poate îmbunătăți calitatea vieții oamenilor și a mediului de afaceri.

În concluzie, industria construcțiilor este UNUL DIN PILONII FUNDAMENTALI AI ECONOMIEI, având un impact pozitiv semnificativ asupra dezvoltării economice, creșterii ocupării forței de muncă și îmbunătățirii infrastructurii și a mediului de trai.

Deloc nu este o noutate, cea ce am înșirat în această explicație, toată lumea o cunoaște. Inclusiv, armata de doritori să ajungă la cârma primăriei. Partidele, care se consideră apte să cârmuiască sunt foarte multe. Când spui partid, vizualizezi cumva echipe de oameni competenți, cu scopuri anunțate de a îmbunătăți viața oamenilor. Deci, ar putea să răspundă și la întrebarea, care sunt propunerile partidului de soluționare a disfuncționalităților apărute, cum să redreseze situația într-un domeniu atât de mare al economiei naționale, ce planuri vor lansa în regim de urgență, pentru a nu alunga din țară și muncitorii, și investitorii, dar și să acopere gaura mare în buget, care se va tot adânci, pe măsură ce  firmele de construcții vor cădea pe butuci. Că asta se întâmplă – capitalul pleacă peste mări și țări, constructorii în Romania, Bulgaria, muncitorii iau calea unde îi duce ochii.

Așadar – provocare pentru participanți la scrutin – încercați să puneți în capul mesei soluționarea unei probleme majore, în loc de vânzoleala cu turnatul zoilor peste concurenți! Orășenii nu sunt proști, vor aprecia candidațul, echipa căruia se poartă ca partid, dar nu ca haita, care arde totul în calea ei. Fiecare candidat (chiar și cei, care vădit nu au șanse) ar trebui să-și răspundă sie și alegătorilor – cum vor să vină în administrare –  cu maturitate de lideri formați sau în calitate de kileri urbanistici, cum va arăta viitorul CMC – un organ de administrare competent sau o adunătură de cinici și frustrați…

Concentrarea pe soluționarea problemei – e valabil și pentru autoritățile centrale, este strict necesar să lase toți orgoliul deoparte și să se apuce de treabă. Criza se tot extinde, degrabă nu va mai fi ce să corectăm.

Partid sau haită – întrebarea e fundamentală (dar poate e o întrebare retorică… 🙁 ).

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Cerere publică (PMUD)

Am formulat această cerere pentru ca să fie mai simplu pentru consiliu să-și evalueze cum au avansat pe partea de politici publice. Nu e atacat nimeni, e un lucru obișnuit să faci raportări, cu atât mai mult că este depre strategii, la aprobarea cărora trebuie să fie ogranizat un proces calitativ de consultații. E ca un marker pentru consilieri. Cine va lua atitudine pe acest subiect se mai poate promova și pentru alegerile viitoare, o poate lua ca pe o sarcină a alegătorului, să preaia monitorizarea executării lucrărilor pe PMUD. 

Adresare Consiliului

Citeste mai mult →

Posted on publicat de by svetlana

Cine mai crede în eficiența moratoriilor 2

Continuăm să ne dăm cu părerea. Pentru că e critică situația în Chișinău. Și pentru că lumea vrea ca instrumentele aprobate de Parlament să rezolve problema, dar să n-o amâne. Și pentru că există modalități de a impune respectarea legislației, că acolo este problema – la nerespectarea legislației. 

Pentru cei care pretind că nu este posibil să tragi la răspundere – ar fi bine să nu se mai trudească să stea în Parlament, acolo e locul unde să rezolvi problemele, nu să povestești că nu poți.

https://point.md/ru/novosti/obschestvo/federatsiia-condrumat-i-eksperty-moratorii-na-stroitelstvo-nado-podrobno-produmat?fbclid=IwAR2xkWUe6rLLwXjTLg-PS2ycFmMGomXX2Vq_lh13J6zWEVP1-M732v24yYg

Citeste mai mult →