Despre PUG-ul Chișinăului, falsele antagonisme urbane și responsabilitatea de a construi echilibre, nu conflicte.
„Oraș pentru oameni” este, probabil, una dintre cele mai frumoase și mai frecvent invocate formule ale urbanismului contemporan. O regăsim în lucrările marilor teoreticieni, în strategiile de dezvoltare urbană, în discursurile administrațiilor și, tot mai des, în dezbaterile publice despre viitorul Chișinăului.
Este o formulă pe care o împărtășesc fără rezerve. Dar tocmai pentru că este atât de importantă, cred că trebuie să înțelegem ce înseamnă cu adevărat. Și, mai ales, ce nu înseamnă.
În contextul elaborării noului Plan Urbanistic General al Chișinăului, observăm cum această idee generoasă este redusă uneori la o opoziție simplistă: orașul trebuie să fie pentru oameni, nu pentru mașini și construcții. La prima vedere, afirmația pare incontestabilă. Dar, transformată în principiu absolut, ea riscă să ne îndepărteze tocmai de complexitatea nevoilor umane pe care pretinde că le apără.
Pentru că oamenii nu constituie o categorie urbană omogenă. Ei au vârste, venituri, profesii, posibilități fizice, responsabilități familiale, locuri de muncă și moduri de viață diferite. Iar orașul trebuie să funcționeze pentru toți.
Orașul nu este o confruntare între pietoni și automobiliști
Să pornim de la un lucru elementar: automobilul nu este un scop în sine. Este un instrument creat de oameni, pentru a răspunde unei nevoi umane fundamentale – mobilitatea. Un automobil poate însemna confort, autonomie, economie de timp. Pentru o persoană în vârstă, pentru un părinte cu copii mici, pentru cineva cu mobilitate redusă sau pentru un profesionist care trebuie să ajungă zilnic în mai multe puncte ale orașului, el poate reprezenta o necesitate, nu un capriciu.
În același timp, pentru un locuitor care trăiește aproape de serviciu, într-un cartier bine deservit de transport public, mersul pe jos sau bicicleta pot constitui soluțiile cele mai firești și mai plăcute.
De ce ar trebui să transformăm aceste realități diferite într-un conflict? Cine face conflicte permanente, doar pentru a se promova in spațiul public? Cine reduce esența politicilor urbane la simple sloganuri?
A susține că orașul trebuie să ofere condiții excelente pentru pietoni nu înseamnă că trebuie să îi tratăm pe cei care utilizează automobilul drept adversari ai interesului public. Dar nici faptul că automobilul răspunde unor nevoi reale nu justifică ocuparea trotuarelor, sacrificarea spațiilor verzi sau subordonarea întregii infrastructuri urbane traficului individual.
Aici intervine diferența dintre un slogan și o politică urbană.
Nu trebuie să alegem între oameni și mașini. Trebuie să alegem cum organizăm mobilitatea astfel încât oamenii să poată ajunge la destinații în siguranță, într-un timp rezonabil și cu un consum cât mai mic de resurse.
Aceasta presupune transport public competitiv, infrastructură pietonală accesibilă, rețele pentru biciclete, circulație auto organizată rațional, parcări gestionate corect și servicii de proximitate. Într-un oraș bine planificat, aceste componente nu se exclud. Se completează, chiar dacă, în anumite spații limitate, trebuie stabilite priorități clare.
Ce ne spun, de fapt, teoriile urbanismului contemporan?
Arhitectul danez Jan Gehl, unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai conceptului Cities for People, a schimbat fundamental modul în care privim spațiul urban. El a insistat asupra dimensiunii umane a orașului, asupra calității spațiilor publice, siguranței, confortului și posibilității oamenilor de a interacționa.
Mesajul său nu trebuie însă redus la o simplă lozincă împotriva automobilelor.
Ceea ce rezultă din această abordare este necesitatea de a evalua orașul pornind de la experiența oamenilor, nu exclusiv de la performanța infrastructurii rutiere sau de la cantitatea de construcții realizate.
La rândul său, conceptul de oraș al proximității, popularizat prin modelul „orașului de 15 minute”, urmărește apropierea funcțiunilor cotidiene – locuire, educație, comerț, servicii, recreere. Dar apropierea serviciilor nu înseamnă că toți locuitorii vor avea aceleași trasee sau că toate deplasările pot fi reduse la un sfert de oră.
Un oraș este un sistem complex, cu relații economice, sociale și funcționale care depășesc limitele cartierelor. Mai mult, abordările actuale ale planificării mobilității pun accentul pe accesibilitate, nu doar pe deplasare. Întrebarea esențială nu mai este câte automobile sau câți călători putem transporta, ci câte oportunități pot accesa oamenii, în condiții echitabile.
Este o diferență conceptuală majoră.
Un oraș nu devine mai uman doar pentru că restricționează un mijloc de transport. Devine mai uman atunci când oferă alternative reale și când reduce dependențele impuse de propria sa organizare teritorială.
Case individuale, locuințe cu regim mediu de înălțime sau blocuri înalte? Dreptul de a alege, nu obligația de a locui după preferințele altora.
Aceeași tendință de a transforma diferențele în antagonisme o întâlnim și atunci când discutăm despre formele de locuire.
În dezbaterile despre dezvoltarea Chișinăului, locuirea este prezentată uneori ca o alegere între două extreme: case de înălțime mică, cu grădină și liniște, și blocul înalt, cu multe apartamente și o densitate considerabilă a populației.
Dar între aceste două modele există o întreagă diversitate de soluții: case înșiruite, locuințe cuplate, imobile cu două sau trei niveluri, clădiri cu patru-șase etaje, ansambluri rezidențiale cu regim mediu de înălțime, construcții înalte, cu spații și servicii comune.
Fiecare dintre aceste forme poate oferi condiții excelente de locuire, dacă este bine proiectată, amplasată corespunzător și susținută de infrastructura necesară. Și fiecare poate deveni problematică atunci când ignoră contextul urban.
Casa individuală poate oferi intimitate, liniște și contact direct cu natura, dar poate presupune distanțe mari până la servicii, dependență de automobil și costuri ridicate de infrastructură.
Locuirea colectivă, inclusiv în clădiri înalte, poate oferi apartamente confortabile, priveliști, securitate, servicii accesibile, spații comune bine amenajate și avantajul proximității față de locurile de muncă, școli și transport public.
Înălțimea, prin ea însăși, nu este nici un certificat de calitate, nici un verdict de neconformitate.
Nu numărul etajelor determină dacă o locuință este bună, ci calitatea arhitecturii, a spațiului interior, a infrastructurii și a mediului urban în care aceasta se află.
Urbanismul contemporan nu urmărește impunerea unui singur model de locuire, ci diversificarea opțiunilor și creșterea calității acestora.
În acest context, consider deosebit de neinspirată expresia „mușuroaie”, utilizată uneori de pretinși experți pentru a caracteriza ansamblurile rezidențiale cu multe apartamente. Dincolo de lipsa de precizie profesională, o asemenea etichetare exprimă un dispreț greu de justificat față de o formă de locuire în care trăiește o parte importantă a populației.
Când numești un bloc de locuințe „mușuroi”, nu descalifici doar o soluție arhitecturală. Indirect, îi desconsideri și pe oamenii care locuiesc acolo, care au investit în acele apartamente, care le-au ales pentru confort, amplasare sau pentru că acestea corespund posibilităților lor economice.
Este destul de curios să invoci permanent principiul „orașului pentru oameni”, dar să folosești un limbaj depreciativ tocmai la adresa locuințelor în care acei oameni își construiesc viața.
Un expert autentic poate critica densitatea excesivă, lipsa spațiilor verzi, insuficiența infrastructurii școlare, încălcarea normelor de însorire sau calitatea slabă a spațiilor comune. Acestea sunt probleme urbanistice reale, care trebuie analizate și soluționate. Dar a substitui analiza printr-o etichetă disprețuitoare nu reprezintă expertiză. Reprezintă, cel mult, o preferință personală exprimată zgomotos.
Mai există și o dimensiune socială esențială.
Nu fiecare familie își poate permite o casă individuală. Nu fiecare persoană își dorește să locuiască într-o casă, să întrețină o curte sau să depindă de automobil pentru activitățile cotidiene. Pentru unii, un apartament într-o clădire înaltă, într-o zonă bine conectată, poate fi o alegere mult mai confortabilă decât o casă la periferie.
Pentru alții, locuința într-o clădire cu puține niveluri reprezintă echilibrul ideal.
Iar pentru alții, casa individuală rămâne opțiunea preferată.
Niciuna dintre aceste alegeri nu este superioară din punct de vedere moral.
Oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a alege unde și cum locuiesc, în funcție de aspirațiile, nevoile și resursele lor. Rolul urbanismului nu este să le dicteze preferințele, ci să asigure că fiecare model de locuire se dezvoltă în condiții de calitate, siguranță și responsabilitate față de oraș.
Desigur, libertatea de alegere nu înseamnă libertatea nelimitată de a construi orice, oriunde. Densitatea și regimul de înălțime trebuie corelate cu infrastructura, capacitatea rețelelor, mobilitatea, spațiile publice, caracterul zonelor și obiectivele de dezvoltare urbană.
Exact aceasta este una dintre misiunile fundamentale ale PUG-ului.
Nu să declare câștigător un anumit tip de locuire, ci să stabilească unde, în ce condiții și cu ce intensitate fiecare formă de dezvoltare poate contribui la calitatea orașului.
Un oraș pentru oameni trebuie să ofere locuințe pentru oameni diferiți. Nu să transforme preferințele unora în standard obligatoriu pentru toți ceilalți.
Dezvoltare sau protecție? Orașul are nevoie de ambele
O altă opoziție pe care o întâlnim frecvent este cea dintre dezvoltarea urbană și protejarea patrimoniului.
Pentru unii, orice intervenție nouă într-un țesut istoric reprezintă o amenințare. Pentru alții, restricțiile de protecție sunt percepute ca obstacole în calea investițiilor.
Dar un oraș nu poate fi nici muzeificat integral, nici reconstruit permanent după logica oportunităților imobiliare. Chișinăul are nevoie să își păstreze identitatea istorică și, în același timp, să își adapteze structura urbană la nevoile contemporane.
De aceea, elaborarea PUG-ului trebuie corelată cu Planul de Referință Istorico-Arhitectural, cu reglementările pentru nucleul istoric și cu viitorul PUZ Centru.
Nu pentru a privilegia dezvoltarea în detrimentul protecției sau invers, ci pentru a stabili, fundamentat, unde și în ce condiții sunt posibile intervențiile.
Protejarea patrimoniului nu trebuie confundată cu interdicția generalizată, după cum dezvoltarea nu trebuie confundată cu dreptul nelimitat de a construi.
Echilibrul nu înseamnă că toate interesele au aceeași prioritate
Este important să evităm și o altă neînțelegere.
Atunci când vorbim despre echilibru, nu propunem distribuirea mecanică a spațiului urban între toate categoriile de utilizatori.
Există situații în care siguranța pietonilor trebuie să prevaleze asupra vitezei de circulație. Există zone în care protecția patrimoniului limitează legitim intensitatea construirii. Există cartiere unde dezvoltarea suplimentară trebuie condiționată de capacitatea infrastructurii.
Interesul public presupune uneori restricții și decizii dificile.
Dar aceste decizii trebuie să rezulte din analize, indicatori, evaluarea alternativelor și înțelegerea consecințelor, nu din competiția pentru cel mai sonor slogan.
Un PUG responsabil nu promite tuturor totul. El stabilește priorități, identifică limite, anticipează conflicte și propune soluții care produc beneficii colective pe termen lung.
Iar uneori cea mai bună soluție nu este aceea care satisface cel mai vocal grup, ci aceea care protejează interesele celor care nici măcar nu participă la dezbatere: copiii, persoanele vulnerabile, locuitorii din zonele periferice și generațiile viitoare.
Consultarea publică nu este un concurs de indignare
Elaborarea noului PUG al Chișinăului reprezintă un proces complex, care presupune cercetări interdisciplinare, evaluări tehnice, coordonare instituțională și consultări publice.
Critica este nu doar legitimă, ci necesară.
Niciun document de o asemenea anvergură nu poate fi perfect de la prima versiune. Tocmai de aceea există etape de analiză, dezbatere, revizuire și fundamentare a deciziilor. Dar trebuie să distingem între critica argumentată și simpla exploatare publică a nemulțumirilor.
O observație care identifică o disfuncție, indică date relevante și propune o alternativă poate îmbunătăți substanțial documentația. O postare care reduce luni de muncă interdisciplinară la o etichetă convenabilă poate produce vizibilitate, dar nu neapărat valoare profesională.
Numărul reacțiilor de pe rețelele sociale nu reprezintă un indicator urbanistic. Iar popularitatea unei afirmații nu ține loc de fundamentare tehnică.
Cu atât mai mult, atunci când criticile vin din partea consilierilor municipali, care nu sunt simpli observatori ai procesului, ci reprezentanți ai autorității deliberative, implicați în adoptarea deciziilor privind dezvoltarea orașului, exigențele trebuie să fie altele.
Mandatul de consilier nu presupune doar dreptul de a critica public activitatea administrației, ci și responsabilitatea de a studia documentațiile, de a participa la consultări, de a formula propuneri concrete și de a contribui la identificarea soluțiilor. Mai ales că aceiași consilieri vor avea de examinat și de decis asupra aprobării PUG-ului.
Este simplu să promovezi pe rețelele sociale imaginea unui oraș ideal și să contabilizezi nemulțumirile. Mult mai dificil, dar și mult mai util pentru comunitate, este să explici cum poate fi realizat acel ideal, cu ce instrumente urbanistice, juridice și financiare, în ce termene și cu ce resurse. Pentru că responsabilitatea unui ales local nu se măsoară în numărul postărilor critice, ci în contribuția sa reală la soluționarea problemelor orașului.
Nu cerem absența criticii. Dimpotrivă, avem nevoie de expertiză independentă, de opinii diferite și de dezbateri exigente.
Dar spiritul critic devine cu adevărat valoros atunci când este însoțit de rigoare, competență și disponibilitatea de a contribui.
Altfel, riscăm să transformăm o dezbatere despre viitorul orașului într-o succesiune de confruntări în care fiecare își apără propriul adevăr, iar interesul general rămâne fără reprezentare.
PUG-ul trebuie să construiască echilibre, nu tabere
Chișinăul nu are nevoie de un PUG împotriva automobiliștilor, împotriva pietonilor, împotriva dezvoltatorilor, împotriva locuitorilor din blocuri sau împotriva celor care trăiesc în case individuale.
Are nevoie de un PUG care să înțeleagă relațiile dintre toate aceste categorii și să ofere un cadru coerent pentru evoluția orașului.
Aceasta înseamnă să corelăm dezvoltarea teritorială cu mobilitatea, densitatea cu infrastructura, investițiile cu interesul public, patrimoniul cu regenerarea urbană, drepturile individuale cu responsabilitățile colective. Înseamnă să privim orașul nu ca pe o colecție de revendicări separate, ci ca pe un organism în care orice intervenție produce efecte asupra întregului.
Și înseamnă să acceptăm că soluțiile urbanistice bune sunt rareori cele mai simplu de explicat într-o singură propoziție.
Un oraș pentru oameni nu este un oraș în care toți trebuie să meargă pe jos. Nu este un oraș în care toți trebuie să locuiască în blocuri. Nu este nici un oraș în care fiecare automobil are dreptul la orice metru pătrat de spațiu public. Este un oraș în care libertatea de alegere este susținută de alternative reale, iar exercitarea unei libertăți nu anulează drepturile celorlalți.
Adevărata performanță a planificării urbane nu constă în a declara învingătoare o categorie de locuitori, ci în a construi condițiile în care categorii diferite pot conviețui, se pot deplasa, pot munci și se pot dezvolta fără a se exclude reciproc.
Acesta este sensul în care cred că trebuie să înțelegem principiul „Oraș pentru oameni” în elaborarea noului PUG al Chișinăului.
NU CA PE UN SLOGAN DE CONFRUNTARE. Ci ca pe o obligație profesională și o responsabilitate publică.
Pentru că un oraș cu adevărat pentru oameni nu se construiește împărțindu-i în tabere. Se construiește înțelegându-le diferențele și găsind echilibrul care le permite să trăiască împreună.