Likbez urbanistic 10. ORAȘ PENTRU OAMENI. Un principiu prea important pentru a fi confiscat de interesele unor grupuri.

Despre PUG-ul Chișinăului, falsele antagonisme urbane și responsabilitatea de a construi echilibre, nu conflicte.

„Oraș pentru oameni” este, probabil, una dintre cele mai frumoase și mai frecvent invocate formule ale urbanismului contemporan. O regăsim în lucrările marilor teoreticieni, în strategiile de dezvoltare urbană, în discursurile administrațiilor și, tot mai des, în dezbaterile publice despre viitorul Chișinăului.

Este o formulă pe care o împărtășesc fără rezerve. Dar tocmai pentru că este atât de importantă, cred că trebuie să înțelegem ce înseamnă cu adevărat. Și, mai ales, ce nu înseamnă.

În contextul elaborării noului Plan Urbanistic General al Chișinăului, observăm cum această idee generoasă este redusă uneori la o opoziție simplistă: orașul trebuie să fie pentru oameni, nu pentru mașini și construcții. La prima vedere, afirmația pare incontestabilă. Dar, transformată în principiu absolut, ea riscă să ne îndepărteze tocmai de complexitatea nevoilor umane pe care pretinde că le apără.

Pentru că oamenii nu constituie o categorie urbană omogenă. Ei au vârste, venituri, profesii, posibilități fizice, responsabilități familiale, locuri de muncă și moduri de viață diferite. Iar orașul trebuie să funcționeze pentru toți.

Orașul nu este o confruntare între pietoni și automobiliști

Să pornim de la un lucru elementar: automobilul nu este un scop în sine. Este un instrument creat de oameni, pentru a răspunde unei nevoi umane fundamentale – mobilitatea. Un automobil poate însemna confort, autonomie, economie de timp. Pentru o persoană în vârstă, pentru un părinte cu copii mici, pentru cineva cu mobilitate redusă sau pentru un profesionist care trebuie să ajungă zilnic în mai multe puncte ale orașului, el poate reprezenta o necesitate, nu un capriciu.

În același timp, pentru un locuitor care trăiește aproape de serviciu, într-un cartier bine deservit de transport public, mersul pe jos sau bicicleta pot constitui soluțiile cele mai firești și mai plăcute.

De ce ar trebui să transformăm aceste realități diferite într-un conflict? Cine face conflicte permanente, doar pentru a se promova in spațiul public? Cine reduce esența politicilor urbane la simple sloganuri?

A susține că orașul trebuie să ofere condiții excelente pentru pietoni nu înseamnă că trebuie să îi tratăm pe cei care utilizează automobilul drept adversari ai interesului public. Dar nici faptul că automobilul răspunde unor nevoi reale nu justifică ocuparea trotuarelor, sacrificarea spațiilor verzi sau subordonarea întregii infrastructuri urbane traficului individual.

Aici intervine diferența dintre un slogan și o politică urbană.

Nu trebuie să alegem între oameni și mașini. Trebuie să alegem cum organizăm mobilitatea astfel încât oamenii să poată ajunge la destinații în siguranță, într-un timp rezonabil și cu un consum cât mai mic de resurse.

Aceasta presupune transport public competitiv, infrastructură pietonală accesibilă, rețele pentru biciclete, circulație auto organizată rațional, parcări gestionate corect și servicii de proximitate. Într-un oraș bine planificat, aceste componente nu se exclud. Se completează, chiar dacă, în anumite spații limitate, trebuie stabilite priorități clare.

Ce ne spun, de fapt, teoriile urbanismului contemporan?

Arhitectul danez Jan Gehl, unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai conceptului Cities for People, a schimbat fundamental modul în care privim spațiul urban. El a insistat asupra dimensiunii umane a orașului, asupra calității spațiilor publice, siguranței, confortului și posibilității oamenilor de a interacționa.

Mesajul său nu trebuie însă redus la o simplă lozincă împotriva automobilelor.

Ceea ce rezultă din această abordare este necesitatea de a evalua orașul pornind de la experiența oamenilor, nu exclusiv de la performanța infrastructurii rutiere sau de la cantitatea de construcții realizate.

La rândul său, conceptul de oraș al proximității, popularizat prin modelul „orașului de 15 minute”, urmărește apropierea funcțiunilor cotidiene – locuire, educație, comerț, servicii, recreere. Dar apropierea serviciilor nu înseamnă că toți locuitorii vor avea aceleași trasee sau că toate deplasările pot fi reduse la un sfert de oră.

Un oraș este un sistem complex, cu relații economice, sociale și funcționale care depășesc limitele cartierelor. Mai mult, abordările actuale ale planificării mobilității pun accentul pe accesibilitate, nu doar pe deplasare. Întrebarea esențială nu mai este câte automobile sau câți călători putem transporta, ci câte oportunități pot accesa oamenii, în condiții echitabile.

Este o diferență conceptuală majoră.

Un oraș nu devine mai uman doar pentru că restricționează un mijloc de transport. Devine mai uman atunci când oferă alternative reale și când reduce dependențele impuse de propria sa organizare teritorială.

Case individuale, locuințe cu regim mediu de înălțime sau blocuri înalte? Dreptul de a alege, nu obligația de a locui după preferințele altora.

Aceeași tendință de a transforma diferențele în antagonisme o întâlnim și atunci când discutăm despre formele de locuire.

În dezbaterile despre dezvoltarea Chișinăului, locuirea este prezentată uneori ca o alegere între două extreme: case de înălțime mică, cu grădină și liniște, și blocul înalt, cu multe apartamente și o densitate considerabilă a populației.

Dar între aceste două modele există o întreagă diversitate de soluții: case înșiruite, locuințe cuplate, imobile cu două sau trei niveluri, clădiri cu patru-șase etaje, ansambluri rezidențiale cu regim mediu de înălțime, construcții înalte, cu spații și servicii comune.

Fiecare dintre aceste forme poate oferi condiții excelente de locuire, dacă este bine proiectată, amplasată corespunzător și susținută de infrastructura necesară. Și fiecare poate deveni problematică atunci când ignoră contextul urban.

Casa individuală poate oferi intimitate, liniște și contact direct cu natura, dar poate presupune distanțe mari până la servicii, dependență de automobil și costuri ridicate de infrastructură.

Locuirea colectivă, inclusiv în clădiri înalte, poate oferi apartamente confortabile, priveliști, securitate, servicii accesibile, spații comune bine amenajate și avantajul proximității față de locurile de muncă, școli și transport public.

Înălțimea, prin ea însăși, nu este nici un certificat de calitate, nici un verdict de neconformitate.

Nu numărul etajelor determină dacă o locuință este bună, ci calitatea arhitecturii, a spațiului interior, a infrastructurii și a mediului urban în care aceasta se află.

Urbanismul contemporan nu urmărește impunerea unui singur model de locuire, ci diversificarea opțiunilor și creșterea calității acestora.

În acest context, consider deosebit de neinspirată expresia „mușuroaie”, utilizată uneori de pretinși experți pentru a caracteriza ansamblurile rezidențiale cu multe apartamente. Dincolo de lipsa de precizie profesională, o asemenea etichetare exprimă un dispreț greu de justificat față de o formă de locuire în care trăiește o parte importantă a populației.

Când numești un bloc de locuințe „mușuroi”, nu descalifici doar o soluție arhitecturală. Indirect, îi desconsideri și pe oamenii care locuiesc acolo, care au investit în acele apartamente, care le-au ales pentru confort, amplasare sau pentru că acestea corespund posibilităților lor economice.

Este destul de curios să invoci permanent principiul „orașului pentru oameni”, dar să folosești un limbaj depreciativ tocmai la adresa locuințelor în care acei oameni își construiesc viața.

Un expert autentic poate critica densitatea excesivă, lipsa spațiilor verzi, insuficiența infrastructurii școlare, încălcarea normelor de însorire sau calitatea slabă a spațiilor comune. Acestea sunt probleme urbanistice reale, care trebuie analizate și soluționate. Dar a substitui analiza printr-o etichetă disprețuitoare nu reprezintă expertiză. Reprezintă, cel mult, o preferință personală exprimată zgomotos.

Mai există și o dimensiune socială esențială.

Nu fiecare familie își poate permite o casă individuală. Nu fiecare persoană își dorește să locuiască într-o casă, să întrețină o curte sau să depindă de automobil pentru activitățile cotidiene. Pentru unii, un apartament într-o clădire înaltă, într-o zonă bine conectată, poate fi o alegere mult mai confortabilă decât o casă la periferie.

Pentru alții, locuința într-o clădire cu puține niveluri reprezintă echilibrul ideal.

Iar pentru alții, casa individuală rămâne opțiunea preferată.

Niciuna dintre aceste alegeri nu este superioară din punct de vedere moral.

Oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a alege unde și cum locuiesc, în funcție de aspirațiile, nevoile și resursele lor. Rolul urbanismului nu este să le dicteze preferințele, ci să asigure că fiecare model de locuire se dezvoltă în condiții de calitate, siguranță și responsabilitate față de oraș.

Desigur, libertatea de alegere nu înseamnă libertatea nelimitată de a construi orice, oriunde. Densitatea și regimul de înălțime trebuie corelate cu infrastructura, capacitatea rețelelor, mobilitatea, spațiile publice, caracterul zonelor și obiectivele de dezvoltare urbană.

Exact aceasta este una dintre misiunile fundamentale ale PUG-ului.

Nu să declare câștigător un anumit tip de locuire, ci să stabilească unde, în ce condiții și cu ce intensitate fiecare formă de dezvoltare poate contribui la calitatea orașului.

Un oraș pentru oameni trebuie să ofere locuințe pentru oameni diferiți. Nu să transforme preferințele unora în standard obligatoriu pentru toți ceilalți.

 Dezvoltare sau protecție? Orașul are nevoie de ambele

O altă opoziție pe care o întâlnim frecvent este cea dintre dezvoltarea urbană și protejarea patrimoniului.

Pentru unii, orice intervenție nouă într-un țesut istoric reprezintă o amenințare. Pentru alții, restricțiile de protecție sunt percepute ca obstacole în calea investițiilor.

Dar un oraș nu poate fi nici muzeificat integral, nici reconstruit permanent după logica oportunităților imobiliare. Chișinăul are nevoie să își păstreze identitatea istorică și, în același timp, să își adapteze structura urbană la nevoile contemporane.

De aceea, elaborarea PUG-ului trebuie corelată cu Planul de Referință Istorico-Arhitectural, cu reglementările pentru nucleul istoric și cu viitorul PUZ Centru.

Nu pentru a privilegia dezvoltarea în detrimentul protecției sau invers, ci pentru a stabili, fundamentat, unde și în ce condiții sunt posibile intervențiile.

Protejarea patrimoniului nu trebuie confundată cu interdicția generalizată, după cum dezvoltarea nu trebuie confundată cu dreptul nelimitat de a construi.

Echilibrul nu înseamnă că toate interesele au aceeași prioritate

Este important să evităm și o altă neînțelegere.

Atunci când vorbim despre echilibru, nu propunem distribuirea mecanică a spațiului urban între toate categoriile de utilizatori.

Există situații în care siguranța pietonilor trebuie să prevaleze asupra vitezei de circulație. Există zone în care protecția patrimoniului limitează legitim intensitatea construirii. Există cartiere unde dezvoltarea suplimentară trebuie condiționată de capacitatea infrastructurii.

Interesul public presupune uneori restricții și decizii dificile.

Dar aceste decizii trebuie să rezulte din analize, indicatori, evaluarea alternativelor și înțelegerea consecințelor, nu din competiția pentru cel mai sonor slogan.

Un PUG responsabil nu promite tuturor totul. El stabilește priorități, identifică limite, anticipează conflicte și propune soluții care produc beneficii colective pe termen lung.

Iar uneori cea mai bună soluție nu este aceea care satisface cel mai vocal grup, ci aceea care protejează interesele celor care nici măcar nu participă la dezbatere: copiii, persoanele vulnerabile, locuitorii din zonele periferice și generațiile viitoare.

Consultarea publică nu este un concurs de indignare

Elaborarea noului PUG al Chișinăului reprezintă un proces complex, care presupune cercetări interdisciplinare, evaluări tehnice, coordonare instituțională și consultări publice.

Critica este nu doar legitimă, ci necesară.

Niciun document de o asemenea anvergură nu poate fi perfect de la prima versiune. Tocmai de aceea există etape de analiză, dezbatere, revizuire și fundamentare a deciziilor. Dar trebuie să distingem între critica argumentată și simpla exploatare publică a nemulțumirilor.

O observație care identifică o disfuncție, indică date relevante și propune o alternativă poate îmbunătăți substanțial documentația. O postare care reduce luni de muncă interdisciplinară la o etichetă convenabilă poate produce vizibilitate, dar nu neapărat valoare profesională.

Numărul reacțiilor de pe rețelele sociale nu reprezintă un indicator urbanistic. Iar popularitatea unei afirmații nu ține loc de fundamentare tehnică.

Cu atât mai mult, atunci când criticile vin din partea consilierilor municipali, care nu sunt simpli observatori ai procesului, ci reprezentanți ai autorității deliberative, implicați în adoptarea deciziilor privind dezvoltarea orașului, exigențele trebuie să fie altele.

Mandatul de consilier nu presupune doar dreptul de a critica public activitatea administrației, ci și responsabilitatea de a studia documentațiile, de a participa la consultări, de a formula propuneri concrete și de a contribui la identificarea soluțiilor. Mai ales că aceiași consilieri vor avea de examinat și de decis asupra aprobării PUG-ului.

Este simplu să promovezi pe rețelele sociale imaginea unui oraș ideal și să contabilizezi nemulțumirile. Mult mai dificil, dar și mult mai util pentru comunitate, este să explici cum poate fi realizat acel ideal, cu ce instrumente urbanistice, juridice și financiare, în ce termene și cu ce resurse. Pentru că responsabilitatea unui ales local nu se măsoară în numărul postărilor critice, ci în contribuția sa reală la soluționarea problemelor orașului.

Nu cerem absența criticii. Dimpotrivă, avem nevoie de expertiză independentă, de opinii diferite și de dezbateri exigente.

Dar spiritul critic devine cu adevărat valoros atunci când este însoțit de rigoare, competență și disponibilitatea de a contribui.

Altfel, riscăm să transformăm o dezbatere despre viitorul orașului într-o succesiune de confruntări în care fiecare își apără propriul adevăr, iar interesul general rămâne fără reprezentare.

PUG-ul trebuie să construiască echilibre, nu tabere

Chișinăul nu are nevoie de un PUG împotriva automobiliștilor, împotriva pietonilor, împotriva dezvoltatorilor, împotriva locuitorilor din blocuri sau împotriva celor care trăiesc în case individuale.

Are nevoie de un PUG care să înțeleagă relațiile dintre toate aceste categorii și să ofere un cadru coerent pentru evoluția orașului.

Aceasta înseamnă să corelăm dezvoltarea teritorială cu mobilitatea, densitatea cu infrastructura, investițiile cu interesul public, patrimoniul cu regenerarea urbană, drepturile individuale cu responsabilitățile colective. Înseamnă să privim orașul nu ca pe o colecție de revendicări separate, ci ca pe un organism în care orice intervenție produce efecte asupra întregului.

Și înseamnă să acceptăm că soluțiile urbanistice bune sunt rareori cele mai simplu de explicat într-o singură propoziție.

Un oraș pentru oameni nu este un oraș în care toți trebuie să meargă pe jos. Nu este un oraș în care toți trebuie să locuiască în blocuri. Nu este nici un oraș în care fiecare automobil are dreptul la orice metru pătrat de spațiu public. Este un oraș în care libertatea de alegere este susținută de alternative reale, iar exercitarea unei libertăți nu anulează drepturile celorlalți.

Adevărata performanță a planificării urbane nu constă în a declara învingătoare o categorie de locuitori, ci în a construi condițiile în care categorii diferite pot conviețui, se pot deplasa, pot munci și se pot dezvolta fără a se exclude reciproc.

Acesta este sensul în care cred că trebuie să înțelegem principiul „Oraș pentru oameni” în elaborarea noului PUG al Chișinăului.

NU CA PE UN SLOGAN DE CONFRUNTARE. Ci ca pe o obligație profesională și o responsabilitate publică.

Pentru că un oraș cu adevărat pentru oameni nu se construiește împărțindu-i în tabere. Se construiește înțelegându-le diferențele și găsind echilibrul care le permite să trăiască împreună.

Citeste mai mult →

Likbez urbanistic 9. PUZ-ul nu este o sperietoare. Este un instrument de dezvoltare a orașului

La ședința Consiliului Municipal Chișinău din 6 octombrie au fost aprobate trei documentații urbanistice importante: 1)Planul urbanistic zonal pentru teritoriul alăturat str. Industriale, tronsonul cuprins între str. Uzinelor și Vadul lui Vodă; 2)Planul urbanistic zonal pentru teritoriul alăturat bd. Mircea cel Bătrân și str. Bucovina; și 3)Planul urbanistic zonal pentru teritoriul cuprins în perimetrul străzilor Grenoble (or. Chișinău) – Vasile Alecsandri (or. Codru) – Drumul Schinoasei (or. Codru).

Mai sunt și alte documentații urbanistice elaborate, aflate în diferite etape procedurale sau care își așteaptă rândul pentru examinare. Sunt prezentate în Consiliul Municipal și să fie examinate printr-o discuție profesionistă, pentru că orașul are nevoie de aceste documente. Consilierii municipali nu sunt chemați doar să constate problemele Chișinăului și să facă conferințe cu învinuiri. Una dintre responsabilitățile lor esențiale este să adopte deciziile prin care aceste probleme pot fi rezolvate.

De ce are nevoie Chișinăul de PUZ-uri?

În discuția publică despre urbanism se face uneori o confuzie fundamentală: PUZ-ul este prezentat aproape ca un mecanism inventat pentru a permite construcții. În realitate, lucrurile stau exact invers.

Planul urbanistic zonal este instrumentul prin care dezvoltarea este scoasă din zona improvizației și introdusă într-un cadru de planificare.

Un oraș nu este un obiect terminat și static. Este un organism care se modifică permanent. Se schimbă populația, mobilitatea, activitățile economice, valoarea terenurilor, necesarul de locuințe, infrastructura, tehnologiile, modul în care oamenii muncesc și se deplasează. Apar investiții și funcțiuni care nu existau atunci când a fost elaborat Planul urbanistic general.

PUG-ul stabilește structura și direcțiile generale de dezvoltare a localității. PUZ-ul permite studierea și reglementarea mai aprofundată a unei anumite zone și corelarea dezvoltării acesteia cu orașul în ansamblu.

Necesitatea acestui instrument este cu atât mai evidentă în cazul Chișinăului, unde elaborarea unui nou PUG este un proces amplu, de durată, iar orașul nu poate fi pus între timp în conservare. Și nici după aprobarea unui PUG nu dispare necesitatea PUZ-urilor. Niciun plan general nu poate anticipa, cu precizie absolută, toate transformările economice, sociale și teritoriale care vor apărea în anii următori.

Aceasta nu este o particularitate inventată la Chișinău. Este logica planificării urbane moderne. În sisteme de urbanism apropiate de al nostru, PUZ-ul este utilizat tocmai pentru coordonarea dezvoltării integrate a zonelor cu o dinamică urbană accentuată sau cu probleme complexe.

PUZ înseamnă mult mai mult decât niște blocuri desenate pe o planșă

Probabil aici avem cea mai mare restanță de educație urbanistică în spațiul public.

Epoca în care prin „PUZ” se putea înțelege o singură planșă pe care cineva desena câteva clădiri și indica niște etaje trebuie considerată încheiată.

Documentațiile care ajung astăzi la examinare sunt elaborate pe baza unor studii, calcule și documente de fundamentare și răspund unui ansamblu de probleme ale teritoriului.

Nu sunt desenate doar clădiri. Se modelează și se demonstrează cum va funcționa zona. Se analizează funcțiunile și utilizarea terenurilor, structura urbană existentă și cea propusă, rețeaua stradală, accesele, circulația și mobilitatea, capacitatea infrastructurii tehnico-edilitare, alimentarea cu apă și canalizarea, energia, spațiile publice și spațiile verzi, constrângerile existente, raporturile cu zonele învecinate și necesarul de infrastructură socială.

Atunci când dezvoltarea propusă generează necesități suplimentare, acestea se evaluează: grădinițe, școli, servicii medicale, obiective sociale, transport, parcări, rețele și alte dotări necesare funcționării normale a teritoriului.

Cu alte cuvinte, un PUZ nu răspunde doar la întrebarea „câte etaje vrem să construim aici?”. El răspunde la o întrebare mult mai complicată: cum poate această parte a orașului să se dezvolte fără ca dezvoltarea să distrugă funcționarea orașului? Și documentele prezentate spre aprobare răspund la întrebări, mai mult, soluțiile sunt confirmate prin avizele instituțiilor, precum și prin avizul general al ministerului, conform procedurilor legale.

Asta înseamnă urbanism. Și mai există o distincție pe care ar trebui să o înțeleagă oricine dorește să comenteze profesionist un PUZ.

Reglementările aprobate prin documentația urbanistică au caracter obligatoriu. Dar simulările volumetrice, imaginile și scenariile grafice prin care proiectantul demonstrează o posibilă materializare a acestor reglementări nu trebuie confundate cu proiectul unei construcții sau cu parametrii concreți din aceste simulări din studii.

PUZ-ul reglementează teritoriul. Proiectul de execuție proiectează construcția. Sunt lucruri diferite, realizate în etape diferite și verificate prin proceduri diferite.

Aceste documentații nu au apărut peste noapte

Cele trei PUZ-uri aprobate au parcurs procedurile prevăzute pentru documentațiile de urbanism și au fost supuse avizărilor necesare.

Printre acestea se află și procedura Avizului general asupra documentației de urbanism, emis în cadrul sistemului Ministerului Infrastructurii și Dezvoltării Regionale. Avizul general presupune examinarea documentației în raport cu cerințele actelor normative aplicabile, soluțiile tehnice și conformitatea cu documentația de amenajare a teritoriului și de urbanism de nivel superior. Procedura este asigurată prin instituția ministerului, OATUCL, de către specialițti atestați in domeniu.

Putem avea – și avem – discuții profesionale despre cât de extins trebuie să fie controlul autorităților centrale asupra unor documentații care, în esență, reglementează dezvoltarea unei comunități locale. Din perspectiva autonomiei locale, considerăm că actualul sistem conține proceduri excesive și elemente de suprapunere instituțională care ar trebui reconsiderate. Dar cât timp acestea sunt prevăzute de cadrul normativ, Primăria le respectă! Și, mai important, nu tratăm avizarea ca pe o formalitate. Observațiile profesioniste, atunci când sunt argumentate și țin de obiectul documentației, îmbunătățesc proiectul și se iau in considerație in cadrul procedurii de avizare. Anume acesta este rostul unui aviz – rostul unui aviz nu este să mai pună o ștampilă într-un dosar, ci să contribuie la calitatea documentului.

Exact aceeași logică se aplică și consultărilor publice. Documentațiile sunt supuse procedurilor de consultare, astfel încât locuitorii, mediul de afaceri, profesioniștii și alte persoane interesate să poată vedea soluțiile propuse și să formuleze observații. Actualele reguli prevăd că procesul de consultare începe încă de la informarea populației și a mediului de afaceri despre intenția elaborării documentației și continuă până la aprobarea acesteia.

Așadar, PUZ-ul nu este un desen secret scos într-o dimineață din sertarul unui funcționar și pus în fața consilierilor pentru vot. Este rezultatul unui process, legal și transparent, așa sunt organizate lucrările de elaborare/avizare/coordonare/consultare/aprobare de către primărie.

Dezvoltarea nu este un păcat urbanistic

Mai există însă o problemă.

În jurul aproape fiecărei documentații urbanistice apare inevitabil același cor de acuzații: „construcții”, „dezvoltatori”, „interese”, „corupție”, puzulețe. Recent am citit chiar o formulare potrivit căreia asemenea procese ar servi „ca să acopere o injecție de multe milioane în corupția din construcții”. Este o propoziție spectaculoasă, bravo autorului, care le cunoaște pe toate, de la tratarea covidului, până la războaiele cognitive și prețurile la resursele energetice. Numai că urbanismul nu se face din propoziții spectaculoase.

Dacă există fapte de corupție, ele trebuie documentate, sesizate și investigate. Pentru aceasta există instituții competente. Dar transformarea cuvântului „corupție” într-o formulă universală, lipită automat de orice documentație urbanistică, nu este nici control civic, nici expertiză și nici luptă cu corupția.

Este doar zgomot.

Un oraș prosper evoluează in dezvoltare. Are nevoie de locuințe, locuri de muncă, investiții, servicii, spații comerciale, infrastructură, transport și spații publice. Are nevoie de capital privat și de investiții publice. Are nevoie de oameni care sunt dispuși să investească bani într-un teritoriu și de o administrație capabilă să transforme aceste investiții într-o dezvoltare coerentă și folositoare comunității. Are nevoie și de consiliu responsabil, cu competențe inclusiv pe domeniul urbanismului, nu doar a piarului politic cu tribuna dedicată insinuărilor și atacurilor acide.

Prosperitatea nu se construiește prin blocarea oricărei inițiative.

Și nici sărăcia nu este o politică urbanistică. Dar prosperitatea se asigură prin investiții și efort al celor care desfășoară activități economice.

Rolul administrației publice nu este să oprească dezvoltarea. Rolul ei este mult mai dificil: să o planifice, să o reglementeze și să oblige investiția privată să se integreze în interesul public al orașului. Implicarea in process cu obiecții la subiect, propuneri de îmbunătățire, amendamente gândite  – toate acestea ar aduce plus valoare și procesului de planificare, dar și scopului veșnic al unor consilieri – să facă postări de partid, care să-I pună in lumină atrăgătoare. Desigur, că trebuiesc citite cu atenție documentele pentru asemenea intervenție.

Tocmai pentru asta există PUG-ul, PUZ-ul, regulamentele locale de urbanism, studiile, avizele și consultările publice.

Despre experți, „eGsperți” și responsabilitatea de a citi

Critica este necesară. Uneori chiar indispensabilă.

Dar există o condiție minimă: înainte să critici un document urbanistic, trebuie să-l citești. Iar înainte să explici publicului ce este un PUZ, ar fi util să știi, să înveți ce este un PUZ.

Această exigență ar trebui să fie cu atât mai mare pentru consilierii municipali. Ei nu sunt spectator sau actori de dat in spectacol, la ședințele Consiliului. Au acces la documentații, pot solicita explicații, pot discuta cu proiectanții, pot formula întrebări, amendamente și obiecții.

Este absolut legitim ca un consilier să nu fie de acord cu o soluție urbanistică. Dar există o diferență considerabilă între a spune: „am studiat documentația și contest această soluție pentru următoarele motive” – 1), 2) 3)…, a propune amendamentele de îmbunătățire – și a repeta mecanic că orice PUZ este încă o dovadă a „corupției din construcții” sau a mafiei imobiliare.

Prima este activitate de consilier, matură și competentă.

A doua este activitate de Facebook, acidă și ineficientă.

Orașul ar câștiga mult dacă energia consumată pentru inventarea unor etichete ar fi investită măcar parțial în citirea memoriilor explicative, a planșelor de reglementări, a studiilor de fundamentare, a avizelor și a proceselor-verbale ale consultărilor publice.

Iar pentru cei care doresc să poarte public titlul de expert, standardul ar trebui să fie și mai simplu: expertiza începe cu studiul. Nu cu supărarea. Nu cu oftatul. Nu cu „jelea”. Și, cu siguranță, nu cu certitudinea că orice lucru pe care nu l-ai înțeles trebuie să fie neapărat o schemă. Atunci sigur te vei putea înscrie pe lista experților, dar nu a eGsperților.

Urbanismul este o profesie. Se învață. O pot învăța și consilierii, cel puțin, la nivel general. Există legislație, normative, metodologii, literatură profesională, cursuri, exemple internaționale. Cine dorește sincer să contribuie la dezvoltarea Chișinăului are toate posibilitățile să se documenteze și să devină un interlocutor competent. Ar fi un câștig pentru toți. Și e mult mai cool să fii înscris in categoria onorabilă de expert, dar nu eGspert.

Pentru că un oraș bun nu se construiește nici prin obediență față de administrație, nici prin negarea reflexă a oricărei inițiative a administrației. Se construiește prin instituții care își fac treaba, profesioniști care își asumă soluțiile, investiții responsabile, consilieri care citesc documentele înainte de a ridica mâna (nu doar părerile părerologilor de serviciu a propriilor partide) – fie pentru „pro”, fie pentru „contra”.

Cele trei PUZ-uri aprobate la 6 octombrie nu încheie această muncă.

Sunt doar trei documentații dintr-un proces mult mai amplu de punere în ordine a dezvoltării Chișinăului. Mai sunt documente care trebuie finalizate. Mai sunt zone care trebuie studiate. Mai sunt probleme acumulate timp de decenii care trebuie reglementate. Și, evident, mai sunt soluții care trebuie discutate, corectate și îmbunătățite.

Dar pentru aceasta avem nevoie de dezbatere profesionistă. Avem nevoie ca și comunitatea proiectanților urbanisți să se dezvolte, să obțină mai multă putere profesionistă, ca să poată susține discursul public obiectivul de planificare armonioasă a teritoriului orașului. Asta se întâmplă prin muncă.

Orașul are suficientă gălăgie.

Ceea ce îi lipsește încă este mai multă competență în jurul mesei la care se iau deciziile.

 

Citeste mai mult →